NOUL TRATAT RIBBENTROP-MOLOTOV: Întelegerea germano-sovietică din anul 1990

 

În ianuarie 1994, în revista britanică Intelligence Digest, care se distribuie pe bază de abonamente pentru persoane selecţionate din mediile serviciilor speciale şi care cuprinde numeroase informaţii confidenţiale, a fost publicat un articol, de către redactorul şef, Joseph de Courey, referitor la un acord între Uniunea Sovietică şi Germania, încheiat cu prilejul unor discuţii secrete, la Geneva, în septembrie 1990. Cele două părţi au abordat problemele sferelor de influenţă în centrul şi estul Europei. Redactorul şef al revistei spunea că, ulterior, veridicitatea informaţiilor i-a fost confirmată şi dintr-o altă sursă, neaşteptată, care a dat gir informaţiilor iniţiale.

 

Astfel, în septembrie 1990, la Geneva, germanii şi sovieticii au căzut de acord asupra următoarelor decizii:

1.  Uniunea Sovietică nu se va opune dezmembrării Cehoslovaciei.
2.  Republica Cehă va deveni parte a sferei de influenţă economică a Germaniei, cu scopul posibil de încorporare politică a regiunii în următorii 12-15 ani în Germania.
3.  Germania va compensa Rusia pentru daunele economice suferite prin pierderea influenţei în Europa de Est.
4.  Ungariei i se va permite urmărirea scopului ei de a-şi recâştiga teritoriile pierdute după primul război mondial prin Tratatul de la Trianon, în faţa României, Ucrainei, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei.
5.  Germania va spori ajutorul economic acordat Ungariei, pentru a o face mai atractivă decât vecinii ei.
6.  Uniunea Sovietică se angaja să nu ridice obiecţii la divizarea Iugoslaviei şi să accepte intrarea Croaţiei şi Sloveniei în sfera economică germană de interese.
7.  Uniunea Sovietică era rugată să accepte unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria, dacă naţionaliştii ucraineni ar desfăşura activităţi „distructive”.
8.  În afară de compensaţia economică pentru pierderile suferite, Germania se angaja să „nu fie activă” în chestiuni privind Ucraina şi statele baltice şi să nu le considere parte a sferei de influenţă economică a Germaniei.

                         Mihail Gorbaciov și Helmuth Kohl, după semnarea noului tratat

 

Prăbuşirea lui Mihail Gorbaciov şi a Uniunii Sovietice, ca urmare a schimbării modului de promovare a propriilor interese de către Federaţia Rusă, a grăbit procesul de extindere a Uniunii Europene şi a modificat proiectele germano-ruse privitoare la centrul şi estul Europei. Noile proiecte apărute au fost elaborate pornindu-se de la premisele unificării europene şi extinderii cât mai adânc către estul bogat în resursele de energie, materii prime şi pieţe de desfacere care să alimenteze uriaşa economie europeană, mai ales pe cea a Germaniei.

 

Înţelegerile germano-sovietice din anul 1990, chiar dacă au născut planuri începute şi apoi trecute în conservare, se aseamănă izbitor cu Pactul Molotov-Ribbentrop. Deosebirea este doar de imagine. Clasa politică internaţională şi mass-media au condamnat în mod repetat şi vehement Pactul Molotov-Ribbentrop, ca şi dezmembrările Cehoslovaciei, României şi Iugoslaviei, din anii 1939-1941. În schimb, înţelegerile din 1990, dezmembrarea Cehoslovaciei şi Iugoslaviei  şi încercările evidente de acelaşi fel din România, nu sunt combătute, ci, din contră, sunt privite pozitiv şi încurajate de forţe aparent nevăzute. Proiectele şi acţiunile politice sunt mult asemănătoare, pe alocuri identice, dar poziţia comunităţii internaţionale faţă de ele este nu numai diferită, ci uneori opusă. Acest lucru nu poate să ne facă să nu constatăm identitatea, în aceste cazuri, a politicilor hitleristo-comuniste din anii 1939-1940, cu cele din anii 1989-1990, ale regimurilor „democratice” din Germania şi Uniunea Sovietică, ale lui Kohl şi Gorbaciov.

 

Pentru unii aceste concluzii par dureroase. Este doar o percepţie datorată imensei manipulări a opiniei publice de pretutindeni, preocupare care înghite energii colosale şi reprezintă a doua mare cheltuială de resurse, după cursa înarmărilor. Când lumea va înţelege aceste realităţi, regimul politic „democratic” se va putea reforma şi, eventual, îşi va putea prelungi existenţa. După deceniile care au trecut de la înţelegerile germano-ruse, e timpul să examinăm cu seninătate aceste concluzii.

 

(Articol apărut în „Vitralii-lumini şi umbre”- Revista veteranilor din serviciile române de informații, Anul IV, nr. 10/2012)

Reprodus din CERTITUDINEA Nr. 7

Pledoarie pentru unitatea noastră

Tragedia noastră, a basarabenilor care-și afirmă cu mândrie identitatea românească și revendică deschis, hotărât și legitim (!) readucerea la trupul României a teritoriilor românești ocupate de ruși, constă în faptul că am ajuns să fim prinși acum între construcțiile a cel puțin două mari șlehte de mafioți, înfiripate și consolidate în anii de după căderea imperiului sovietic, ambele antiromânești sau străine de idealul nostru de reîntregire românească și cu rădăcini adânci în nomenklatura și KGB-ul URSS:

Prima construcție de acest fel este axată pe SHORISM (de la Shor) și este reprezentată de gruparea Plahotniuc cu masca ei politică PD și cu celelalte unelte politice (PPEM-ul lui Leancă, PSRM-ul lui Dodon și alte structuri deochiate ieșite de sub poala PCRM-ului lui Voronin, plus un șir de transfugi cumpărați și șantajați de Plahotniuc), care se află la guvernare și ține sub control absolut toate instituțiile statului, inclusiv justiția și entitățile media publice. Unealta principală prin care această șleahtă mafiotă a jefuit statul, își ține în șah adversarii și corupe și prostește o bună parte de populație este afaceristul Ilan Shor, cu toată țâțâna nomenklaturistă de sub el pornită de la tatăl acestuia. Antiromânismul grupării în cauză este exprimat prin DODONISM (de la Dodon) – tot ce nu-și permite a reda pe față în raport cu România și idealul nostru de Unire PD-ul lui Diacov și Plahotniuc o spune deschis Igor Dodon, înscăunat în funcția supremă de Președinte al Republicii Moldova cu sprijinul camuflat al PD-iștilor.

Construcția celei de-a doua șlehte mafiote este axată pe PLATONISM (de la Platon) și este reprezentată de Platforma DA (PPDA) cu elementele ȚOP-iste din spatele ei, Partidul Nostru (Usatâi), rămășițele PLDM-ului lui Filat și PAS-ul Maiei Sandu care tot de la Filat se trage. În conjunctura politică actuală această grupare are rolul de opoziție. Elementul criminal central prin care aceasta a jefuit statul se numește Veaceslav Platon. Antiromânismul grupării respective este exprimat prin SLIUSARISM (de la Sliusari Alexandru, vicepreședinte al PPDA, ajuns în această poziție după fuzionarea PPDA-ului lui A. Năstase cu Partidul „Forța Poporului” al lui Nicolae Chirtoacă, angajat al GRU, serviciul militar de spionaj sovietic, apoi rusesc, în perioada 1977-1990, unul dintre cei 47 de spioni sovietici expulzați de la Ambasada URSS din Franța în 1983, una dintre persoanele-cheie care a negociat cu Rusia acordul de încetare a focului în 1992, acord rușinos prin care, practic, a fost recunoscută independența Transnistriei și prin care a fost trecută sub „jurisdicția” separatiștilor de la Tiraspol și Tighina românească!).

Ambele grupări, deci, una la putere, alta în opoziție, nu au nici în clin nici în mânecă cu tot zbuciumul nostru pentru reîntregirea teritoriilor românești furate de Rusia lui Stalin.

Ambele grupări au luat parte la jaful sistemului bancar al Republicii Moldova și la celelalte crime de acest fel comise de-a lungul anilor, dar mai ales de la 2009 încoace.

Ambele grupări au adânci conexiuni cu Rusia și cu structurile banditești și securistice din această țară.

Ambele structuri se află într-un permanent și degradant proces de reglare de conturi în urma căruia avem de suferit cu toții!

Ambele grupări antiromânești caută să ademenească, să manipuleze și să flirteze cu segmentul românesc din Basarabia, dar, din păcate, și cu puterea și instituțiile de peste Prut, în scopuri meschine, electorale, de conjunctură politică. Ultimele alegeri din Chișinău se constituie în cel mai elocvent exemplu în acest sens.

Iată de ce, iubiți basarabeni, cei care păstrați Idealurile Românești în inimile voastre, trebuie să punem punct oricărei implicări în activitățile acestor două grupări antiromânești și să ne apucăm a ne îngriji, la modul cel mai serios posibil, de FORTIFICAREA UNEI SINGURE ENTITĂȚI POLITICE DE ORIENTARE ROMÂNEASCĂ (eventual, în baza unei forțe politice cu actele în regulă deja, pentru a nu mai pierde timpul cu formalitățile de înregistrare la Ministerul Justiției), capabilă să participe și să facă față viitoarelor alegeri parlamentare.

Se impune cu necesitate inițierea neîntârziată a negocierilor în acest sens dintre partidele unioniste. Toate „cioburile” fostului Front Popular trebuie să se adune pentru a deveni o forță românească redutabilă.

Urmașii noștri nu ne vor putea ierta peste ani pentru faptul de a fi fost lași și incapabili să REÎNTREGIM ȚARA ASTA.

Doamne ajută!

Traian Băsescu și Pactul Ribbentrop-Molotov

„Suntem în anul Centenarului. Eu, ca preşedinte, am denunţat Pactul Ribbentrop – Molotov, dar voi depune săptămâna viitoare, cu semnătura mea şi a celorlalţi parlamentari PMP, un proiect de declaraţie în care să denunţăm pactul Ribbentrop – Molotov şi efectele lui. Avem obligaţia să facem acest lucru. Uitaţi-vă că de pactul Ribbentrop – Molotov au fost afectate cele trei ţări baltice, Polonia şi România. Cele trei ţări baltice au ieşit de sub efectele pactului Ribbentrop – Molotov, fuseseră înglobate în Uniunea Sovietică, sunt independente şi membre şi UE şi NATO, Polonia este stat integru şi membru UE şi NATO, România a pierdut Basarabia şi noi stăm…”, a declarat Traian Băsescu, potrivit Agerpres.

Salutară această preocupare a fostului președinte român Traian Băsescu pentru soarta Basarabiei, chiar dacă pare a fi una inopinată și vădit ostentatorie.

Părerea mea este că nu ar fi trebuit ca Bucureștiul să aștepte anul Centenarului pentru a se apuca „serios” de problema Basarabiei.

Ar trebui denunțat întâi și-ntâi pactul Ribbentrop-Molotov din capetele factorilor de decizie de la București care, în anii 1990-91 au respins unirea (demersul venind de la Chișinău) preferând să încheie tratatul „de prietenie” cu URSS… Atunci poate nici Snegur nu ar fi mers la Alma-Ata să ne bage în CSI.

Ar trebui denunțat pactul Ribbentrop-Molotov din capetele celor care au ținut cu tot dinadinsul să semneze tratatul „de vecinătate” cu Ucraina în loc să afirme și să apere identitatea românească a teritoriilor furate prin odiosul pact!

Ar trebui denunțat pactul Ribbentrop-Molotov din capetele președinților României, inclusiv Băsescu, care-au prins, în mandatele lor, cele mai înalte decorații ale statului român pe pieptul lui Lucinschi, unul dintre exponenții cei mai concludenți ai regimului sovietic de ocupație, și pe piepturile umflate ale unui șir întreg de reprezentanți ai SISTEMULUI antiromânesc, de sorginte kaghebistă din stânga Prutului, consolidat de Lucinschi după „declararea independenței Republicii Moldova”.

Ar trebui denunțat pactul Ribbentrop-Molotov din capetele politice de la București care continuă să flirteze și astăzi cu acest SISTEM ANTIROMÂNESC de la Chișinău, reprezentat de o grupare banditească cu adânci rădăcini în mediul iterlop din Rusia, grupare care a jefuit sistemul bancar din Republica Moldova și a pus stăpânire prin metode tenebre pe cele mai profitabile afaceri aducând populația din acest teritoriu sub pragul sărăciei.

Ar trebui denunțat pactul Ribbentrop-Molotov din capetele celor care caută să obțină din problema Basarabiei capital politic în scopuri strict electorale și în defavoarea unei preocupări sincere și constante pentru afirmarea și cultivarea identității românești a teritoriilor înstrăinate în urma diabolicului pact dintre Hitler și Stalin.

Ar trebui, deci, ca înainte de a-ți afișa grija pentru Basarabia, să ai puterea de a recunoaște că acest teritoriu a fost pierdut și continuă a fi pierdut prin lașitate și trădare.

Cum l-a manipulat Antonescu pe Hitler. România a ieşit plină de aur din război

Hitler a avut 20 de întâlniri cu Antonescu. Mai multe decât cu orice alt șef de stat sau conducător militar. Iar Mareșalul a știut să profite din plin. 

A fost un miracol economic unic printre țările beligerante: rezervele de aur s-au dublat și nivelul de trai a crescut. Este meritul combinației de dârzenie și abilitate a Mareșalului cu geniul economic al lui Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai străluciți intelectuali pe care i-a dat această țară. Filosof, sociolog, om de litere, profesor de Etică și teolog, Mircea Vulcănescu a fost și un economist redutabil. A lucrat ca subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, între 27 ianuarie 1941 și 23 august 1944, în guvernarea Antonescu. Pentru performanța de a scoate România din război mai bogată decât intrase, a fost condamnat și a murit în pușcăriile comuniste, lăsând celebrul său testament: „Să nu ne răzbunați!”

Grație inteligenței sale, sprijinită de combinația de dârzenie și abilitate cu care Mareșalul a manevrat în relațiile cu Hitler, a reușit performanța uluitoare de a face din România o țară mai prosperă decât era la începutul războiului. O țară care și-a dublat rezervele de aur (lucru nereușit de nici un alt stat beligerant), care a reușit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o țară în care nu doar hrana a fost din abundență, dar în care a crescut și consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupația sovietică.

 Cum a fost posibilă o asemenea performanță, unică printre statele beligerante, explică amă nunțit Mircea Vulcănescu însuși în procesul celui de-al doilea lot al foștilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de „hitlerism” și de „declararea și continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.

FOTO: Mircea Vulcănescu, frumos și elegant, în tinerețe

Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în fața Curții de Apel București, Secția a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepțional. Aici se găsesc explicațiile Miracolului Economic al României, pe timp de război și sub ocupația germană de facto. Pentru documentare, am folosit Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992.

„Statul sunt eu!”

Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mână forte de Mareșalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experți care să propună măsuri. Deciziile și răspunderile și le asuma exclusiv Antonescu.

Iată ce spune Mareșalul într-o ședință de Consiliu din 1941: „Când veți fi chemați să răspundeți de ceea ce ați făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dvs. toți. De aceea pretind să știu tot ce faceți în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în țara asta.” . Pentru ca în ședința din 12 septembrie 1941, să repete: „Politică face Mareșalul!”

Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care știa să asculte:

„Îndrăznind să-l întrerup, într-un Consiliu de Miniștri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, miam atras din partea lui replica aspră: «Când te-ai născut dumneata, ca să îndrăznești să tai cuvântul din gura mareșalului Antonescu?» Ceea ce remarc că, în speță, era just. Faptul nu m-a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s-a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”

Rezultatele economice excepționale ale României se datorează și unei grile de principii de colaborare cu Germania aplicate cu strășnicie.

Iată care erau principiile colaborării industriale:

1.„Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor românești nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debușeurilor.”

2. „Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei românești: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialiști, licențe, brevete), finanțare sau comenzi – pe care industria românească nu și le poate procura din interior.”

3. „Și numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi.”

4. „Nu se alienează fondul bogățiilor românești, în sensul că nu se cedează majoritatea acțiunilor întreprinderii.”

5. „Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile românești.”

Iată și principiile colaborării economice:

1. „Nu se exportă nimic în Germania decât după ce se rezervă cantitățile necesare consumului intern și după ce se rezervă și cantitățile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare țării, pe care aceasta nu și le poate procura din Germania.”

2. „Schimburile se fac în mod echilibrat, la prețuri fixe; fiecare spor de preț dintr- o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depășiri momentane într-un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual.”

3. „În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieței și investițiilor statului; unelte agricole, mașini, piese de schimb, dar și rente, averi mobiliare și răscumpărări de datorii externe.”

4. „Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament.”

5. „Efortul net de finanțare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur și devize libere.”

Tot Germania a fost scoasă datoare

Drept urmare, România este secătuită. Dimpotrivă. Exporturile sunt mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100 și 300.000 de vagoane de grâne anual, „în patru ani (1941 – 1944), România exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situație, ajuge să spunem că după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaților, oficial 63.000 de vagoane cereale”, arată Vulcănescu. Începuse „frăția” cu URSS.

Exporturile de lemn în Germania sunt nici 10% din cele interbelice. La fel se întâmplă și pentru produsele alimenta-trebuia să alimenteze mașina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern crește de la 1,7 la 2,5 milioane tone anual.

În schimb, cresc importurile, care permit economiei românești să funcționeze. Cu excepția produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la țesături și pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.

Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elvețiene se înregistrează creșteri de prețuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.

Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condițiile acestui flagrant dezechilibru între importuri și exporturi, să iasă cu balanța financiară dreaptă. Cheia a reprezentat-o jocul prețurilor: prețurile medii ale produselor românești exportate au crescut de cca 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, prețurile produselor metalurgice și materiilor prime (baza importurilor) abia s-au dublat față de 1938. Acesteia i s-a adăugat și jocul decontărilor și al sistemului de cliring (troc) care opera în paralel între cele două țări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.

„Să nu ne răzbunați!”

Mircea Vulcănescu fusese condamnat pe 9 octombrie 1946, în primă instanță, la opt ani temniță grea.

Excepționala sa pledoarie se dovedește inutilă, iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menține pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian sau Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniță, ca urmare a trei legi ticăloase (312/1945, 455/1946 și 29/1947) semnate de Regele Mihai la presiunea comuniștilor, și cărora le-a căzut victimă toată floarea intelectualității românești.

Cu câțiva ani în urmă, același Rege îl decora pe Vulcănescu.

FOTO: Mircea Vulcănescu și soția sa Margarita: o dragoste care a supraviețuit morții filosofului

Devine deținutul K9320 de la Aiud, „Pușcăria Intelectualilor”. Acolo avea să moară la numai 48 de ani. După o trecere pe la Jivala care îi va fi fatală. Prietenul și colegul său de celulă John Halmaghi povestește în 1977, în revista „Discursul contemporan” de la Paris:

„A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuți cu ciomege și bastoane de cauciuc până la leșin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitați, acolo au stat, între urină și fecale, trei zile și trei nopți. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colț la altul, spre a se încălzi și spre a nu lăsa trupurile să se prăbușească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau.

«Nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forțeze administrația la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fizicește. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi așeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieții mele și în felul acesta voi veți avea un loc să vă odihniți, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu și să vă ajute pe voi să supraviețuiți…»”.

Se îmbolnăvește de pleurezie, dar i se refuză transferul la Spitalul Penitenciar Văcărești și este trimis înapoi la Aiud. Pe 28 octombrie, moare la numai 48 de ani, lăsând ca testament zguduitoarele cuvinte: „Să nu ne răzbunați!”

Cum a fost pregătit Momentul Ardeal

În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reușit să-și răscumpere creanțe din străinătate și să-și procure, tot din străinătate, aur și devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania). Ca urmare, stocul de aur al BNR s-a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.

„Este o situație unică, nemaiîntâlnită în nici o altă țară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să-și acopere nevoile decât cedând din aurul și portofoliile străine pe care le poseda în alte țări, rămânând și îndatorată”, arată Vulcănescu în fața instanței.

Ca urmare a acestei realități, prin rezervele acumulate, prin cantitățile importate de armament german importate și netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaților pentru războiul dus în Vest, după 23 august.

Într-un raport realizat Institutul Românesc de Conjunctură – condus de comuniști, printre care Lucrețiu Pătrășcanu -, se arată: „Convențiile economice, aparent defavorabile, au jucat, în realitate, în favoarea României.”

Însuși Hitler i-a reproșat asta lui Antonescu la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944): „Contribuția economică a României către Axă a fost meschină.”

În raportul unei Legații neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete românești și citat în instanță, se spune: „Ceea ce România a izbutit să obțină de la nemți în cursul negocierilor economice cu Germania ține de domeniul miracolului.”

Antonescu dorea ca, după înfrângerea Germaniei, România să fie pregătită de un nou război, cel al eliberării Ardealului. Iată ce declară generalul Sănătescu, premier din 23 august și șeful Statului Mahor în timpul războiului împotriva Germaniei din 1944- 1945:

„Campania împotriva nemților și ungurilor a putut să fie dusă de țara noastră cu materialul de război ce ne-a rămas de la predecesorii noștri (…) După 23 august, țara nu a fost în stare să creeze, nici să procure nici un fel de armament și chiar din cel existent am fost nevoiți să dăm o bună parte.”

În stenograma ședinței Consiliului din 25 iulie 1942, ministrul de Externe Mihai Antonescu arată ce răspuns a fost împuternicit să-i dea lui Martin Luther, reprezentantul diplomației germane, la oferta unor compensații teritoriale în Răsărit.

„Așezat de veacuri în Carpați, poporul român nu e un popor de stepă și leagănul neamului nostru nu poate fi un obiect de schimb. Nici Mihai Antonescu, nici în trecut și nici azi, și nici Mareșalul n-au renunțat la Ardealul de Nord. Aceasta constituie o poziție ireductibilă.”

Adrian Pătruşcă

Sursa: evz.ro 

EU NU-MI IUBESC PATRIA ÎN CHIP ELECTORAL

Noi, cei născuți în URSS, am sorbit românismul pe ascunselea! Să nu ne vadă REGIMUL DE OCUPAȚIE! În clasa întâi, la scoala internat, mi se băga pe gât kirilița, iar noaptea mă trezeam și-i scriam mamei scrisori cu alfabet latin, așa cum mă învățase ea, cu ”patru clase la români”. De asta, pentru mine, basarabeanul născut în URSS, căruia i-a fost dat să-și iubească PATRIA cu FRICĂ, sentimentul de ÎMPLINIRE ROMÂNEASCĂ nu este și nici nu poate fi doar o lozincă electorală, asa cum se înțelege uneori, din păcate, și peste Prut. Să se înțeleagă acolo, la București, că IDEEA ȘI IDEALUL ROMÂNESC nu au CULOARE POLITICĂ! MI SE FACE SCÂRBĂ CÂND SENTIMENTUL MEU SUPREM ÎMI ESTE TERFELIT ÎN HAL ELECTORAL!

Chișinău

24 septembrie 2014

Minciuna 22 iunie 1941

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941. Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care fasciştii români, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică. Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941. Inclusiv astăzi, la 71 de ani de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?

28 iunie 1940, fapte și eroi necunoscuți

În seara zilei de 26 iunie 1940, la trei zile după capitularea Franței în fața Germaniei, este primit la București ultimatumul URSS care ne cerea Basarabia și nordul Bucovinei. Inițial, Stalin dorise întreaga Bucovină, dar Germania s-a opus, iar Stalin, pentru a nu-și irita aliatul, și-a redus pretențiile la jumătate, respectiv la nordul provinciei. S-a pus în Consiliul de Coroană problema rezistenței, dar ținând cont de faptul că aliații noștri din Înțelegerea Balcanică ne-au abandonat, mai puțin Turcia, am cedat. Conform tratatelor de alianță, dacă intram în război și eram atacați de un terț, aliații noștri ar fi trebuit să intre în război împotriva acelui terț. Spre exemplu, dacă intram în război cu URSS era o mare probabilitate să fim atacați din spate de Ungaria și Bulgaria, iar Iugoslavia și Turcia să le atace. Polonia și Cehoslovacia nu mai existau la ora aceea. În Consiliul de Coroană au fost 19 voturi pentru cedare și șase membri ai guvernului care au votat pentru rezistență pe Nistru, numele lor merită amintit aici: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu).

Guvernul sovietic a cerut evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei în termen de patru zile, începând cu ora 12, dată la care vor intra trupele sovietice care vor urma trupele noastre în retragere. Desigur că acest termen nu a fost respectat, cum nu a fost respectat nimic din ce au promis rușii. Armata Roșie la ora 12 pătrundea în Cernăuți, și forțase Nistrul cu mai bine de o oră de termenul fixat. Au avut loc scene cumplite în Chișinău, unde agenții NKVD și populația rusofonă, mulți evrei, s-au dedat la crime împotriva reprezentanților autorităților române, s-au scris sute de pagini despre asta. Dar eu aș vrea să aduc în discuție un document al Marelui Stat Major secția 2 tocmai despre această retragere:

Retragerea trupelor române, depășite de formațiuni motorizate sovietice și continuu hărțuite de populația comunistă, răzvrătită și instigată de agitatori sovietici, s-a executat în foarte grele condițiuni, o parte din materialul de război fiind părăsit în teritoriile ocupate. În plus, retragerea a fost îngreunată și de etapele lungi pe care trupele erau forțate să le execute, precum și din cauza intenției exprese a guvernului român de a nu provoca incidente cu trupele sovietice.

Un american acuză: Lovitura de stat din Decembrie 1989 a fost orchestrată de Moscova. Miza: ÎMPIEDICAREA unirii României cu Basarabia, COTROPIREA ARDEALULUI de către Ungaria și DISTRUGEREA unităților românești anti-KGB

În toiul revoluţiei române din 1989, autorităţile sovietice îşi anunţau dorinţa şi intenţia de a asigura o „asistenţă” masivă statului „vecin prieten” şi aliatului din Tratatul de la Varşovia. Moscova anunţa că Crucea Roşie sovietică trimisese la frontieră „aproximativ 60 de echipe mobile” de chirurgi şi personal medical, multe dintre acestea trecuseră deja graniţa în teritoriul românesc şi îşi coordonau eforturile cu cele ale altor membri ai Pactului. De asemenea, liderii comunişti de la Budapesta anunţau că „un grup de lucru din cadrul pactului de la Varşovia care este în contact permanent” urma să se întâlnească la Moscova pentru a discuta situaţia din România. Aceste declaraţii de prietenie şi preocupare binevoitoare se situau în totală contradicţie cu unul dintre cele mai bine păzite secrete ale operaţiunilor de spionaj din Europa de est, ale Tratatului de la Varşovia şi erau contrare uneia dintre cele mai surprinzătoare descoperiri din arhivele blocului sovietic din timpul Războiului Rece. În perioada Revoluţiei, România a fost ţinta operaţiunilor de dezinformare şi timp de mai bine de două decenii, ţintă a „măsurilor active”.

 

Din 1962, Kremlinul a început să trateze România ca pe un stat ostil, atunci când Hrusciov a ordonat statelor membre „aflate în strânsă cooperare” – RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia – să restricţioneze cooperarea în materie de spionaj cu aceasta. În 1963, această animozitate a motivat o tentativă de asasinat împotriva conducătorului român Gheorghe Gheorghiu Dej. Ministerul Securităţii de Stat al Germaniei de Est (STASI) avea motive independente pentru ostilitatea faţă de Bucureşti, deoarece acesta refuzase să recunoască divizarea permanentă a Germaniei şi încheiase un acord, negociat în secret, cu Germania de Vest, la sfârşitul anului 1963. Între 1962-1964, Departamentul Securităţii Statului din România (DSS sau Securitatea) a fost exclus din programul de transformări, asistate de sovietici, ale serviciilor de informaţii, prin care au fost introduce departamentele de dezinformare în RDG, Ungaria şi Cehoslovacia (precum şi în Bulgaria şi Polonia, la scurt timp după aceea) şi le-a modificat rolul din servicii satelit, în principal pasive, în operaţiuni active. În 1965, DSS a fost din nou pierdută din vedere atunci când Centrala KGB a introdus „relaţiile operaţionale regulate şi directe” dintre departamentele de dezinformare, excluzându-l din operaţiunile blocului de „măsuri active” (propagandă, dezinformare şi provocare). La mijlocul anului 1965, România a fost „brusc” eliminată cu totul din strategia de război a Pactului de la Varşovia.

Arhivele KGB confirmă că, în 1967, Moscova desfăşura „măsuri active” pentru izolarea României pe plan internaţional şi pentru divizarea conducerii interne. Condamnarea clară a intervenţiei din Cehoslovacia, condusă de sovietici, şi încercările permanente de a ajuta Praga au pus capăt până şi aparenţei de politeţe dintre serviciile de informaţii ale aliaţilor oficiali. Leonid Brejnev, Janos Kadar, Eduard Gierek, Todor Jivkov şi Gustav Husak au acuzat în mod repetat trădarea conducerii din România pe care nu l-au mai numit stat „frăţesc”. În perioada care a urmat invaziei Cehoslovaciei, la ordinul Moscovei, serviciile din statele satelit au stabilit „rezidenţe cu acoperire legală” pe teritoriul românesc, acesta fiind singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia care se bucura de o asemenea „atenţie ostilă”. România devenise atât de inacceptabilă încât celelalte servicii din Pactul de la Varşovia o încadraseră nu numai la categoria statelor socialiste „deviaţioniste”, precum Iugoslavia, Albania şi China, cât chiar alături de adversarii din NATO.

Centrala KGB şi serviciile est-europene subordonate culegeau informaţii referitoare la sprijinul internaţional pentru România (din partea S.U.A. şi China), la nemulţumirile interne ale muncitorilor şi ale minorităţilor, precum şi la opoziţia din cadrul partidului comunist şi au început să recruteze agresiv elite româneşti influente pentru a înlătura conducerea „naţionalistă”. Această ofensivă clandestină nu s-a limitat numai pe planul serviciilor de spionaj. În 1971, Brejnev şi alţi conducători ai Pactului au considerat că este necesar „să fie identificate acum acele persoane din România pe care ne vom putea baza în viitor” şi recrutate prin intermediul „ambasadelor de acolo şi prin alte contacte”, pentru „a exercita influenţă asupra evenimentelor din ţară”. Pentru a evita atragerea atenţiei opiniei publice asupra dizidenţei româneşti, „partenerii apropiaţi vor continua să se informeze reciproc asupra poziţiilor României în problemele de importanţă majoră” şi vor decide în secret cum este mai bine „să rezolve situaţiile”. Liderul sovietic anunţa că secretarii Secţiilor internaţionale ale Comitetelor Centrale respective se vor întâlni cu partenerii din Secţiile ideologice „pentru a coordona activitatea comună”, aşa cum făcuseră deja „spre exemplu, în legătură cu România şi China”. Brejnev se referea direct la operaţiunea INTERKIT – lansată oficial în 1967 „cu ocazia deliberărilor interne din China”. INTERKIT coordona resursele de propagandă, ideologice, mass-media şi ştiinţifice ale tuturor partenerilor apropiaţi, plus Mongolia (şi mai târziu Cuba) prin Secţiile Internaţionale ale C.C., pentru a submina şi discredita regimul maoist şi a menţine izolarea Beijingului. România reprezenta deja o ţintă în cadrul INTERKIT deoarece, aşa după cum formulase liderul bulgar Jivkov, „chinezii se bazau pe România şi românii sprijineau politica Chinei”. „Partenerii apropiaţi” au decis acum să lanseze o operaţiune similară având drept ţintă exclusiv România. Scala copleşitoare a unui asemenea efort a avut implicaţii devastatoare într-o ţară care nu avea, sub nici o formă, o influenţă strategică asemănătoare Chinei. Spre exemplu, în cadrul INTERKIT, partenerii îşi coordonau „orice referire făcută” la conducerea ţintă, activităţile de spionaj internaţionale şi „activităţile în scopul diminuării influenţei”. „Activităţile de propagandă şi cercetare ştiinţifică ale partidelor frăţeşti”, începând cu „presa, radioul, televiziunea, agenţiile de presă şi editurile” şi până la academiile de ştiinţă şi institutele de cercetare erau coordonate pentru a revigora şi focaliza propaganda împotriva ţintei. Activităţile coordonate includeau de la „propagandă orală”, la articole şi emisiuni radio-TV, până la simpozioane ştiinţifice bine mediatizate şi un plan anual coordonat „pentru publicaţii şi lucrări ştiinţifice” pentru fixarea liniei propagandistice, conform adevărului stabilit academic. Rezultatul tipărit al acestui efort era apoi tradus „în engleză, franceză, spaniolă şi arabă” şi diseminat „în ţări terţe”- tot prin efortul coordonat al partenerilor – „presei, agenţiilor de informaţii şi altor organe de propagandă străină”.

O asemenea operaţiune a copleşit serviciile de spionaj occidentale şi comunităţile academice, insuficient pregătite pentru a face faţă, în primul rând, unei dezinformări coordonate şi neobişnuite cu dezinformarea la o asemenea scală. Logica sintezelor de spionaj şi a analizelor, în general vorbind, a metodologiei de cercetare ştiinţifică occidentală, au condus la concluzia că o asemenea multitudine de resurse coordonate, ajungându-se chiar la câteva sute vor conduce, inevitabil, la atenuarea vocii singulare a României.

„Falsa” independenţă şi „insignifianţa” strategică

Necesitatea de a explica de ce a constituit România o asemenea ţintă este ea însăşi elocventă pentru eficacitatea dezinformării coordonate de sovietici. Spre finalul războiului rece se crease consensul că regimul din România era „un cal troian sovietic”, care îşi proclama zgomotos aura de independenţă, în timp ce alţii – în special, conducerea din Polonia şi Ungaria – erau angajate tăcut în forme mai substanţiale de dizidenţă. Această presupusă dependenţă secretă, combinată cu aserţiuni repetate referitoare la lipsa de importanţă strategică a ţării pentru politica sovietică şi conflictul est-vest, şi-au dovedit succesul în relevarea insignifianţei României pentru URSS (şi pentru vest) în percepţia occidentală din anii ’80.

Descoperirile din arhive, ulterioare războiului rece, au scos la iveală o poveste diferită. Opoziţia României la preferinţele sovietice s-a dovedit a fi fost mult subestimată şi, cu excepţia Primăverii de la Praga, destul de singulară după 1956, în timp ce dizidenţa altor state membre ale Pactului a fost mult exagerată, daca nu cumva întru-totul fabricată. La consiliile miniştrilor de externe ai Pactului, toţi ceilalţi membri „au fost constant de acord cu analizele şi cu propunerile sovietice” pe toată perioada Războiului Rece, în timp ce România a fost excepţia, în permanentă opoziţie, care a afectat „aproape toate subiectele de pe agendă”. De asemenea, românii au fost singulari, printre conducătorii militari ai Pactului, în contestarea dominaţiei şi controlului sovietic, în timp ce Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria au continuat să se alinieze „fără rezerve, în spatele sovieticilor”. Opoziţia ne-românească la politica Kremlinului era aproape absentă. „Partenerii apropiaţi” au acţionat deseori ca mandatari ai sovieticilor în atacarea României pentru dizidenţă, în timp ce concurau între ei pentru a stabili „cea mai specială relaţie” cu Moscova. Ca o regulă generală, „dizidenţa” raportată de alţi membri ai Tratatului şi aparenta simpatie pentru poziţia României erau pre-stabilite cu Moscova pentru a prezenta guvernele loiale sovieticilor drept parteneri mult mai de încredere pentru Occident şi pentru a diminua unicitatea opoziţiei româneşti. Aceasta se realiza de multe ori prin atribuirea iniţiativelor României altora – din nou, mai ales, Poloniei şi Ungariei – precum, de exemplu, blocarea aderării Mongoliei la Pactul de la Varşovia în 1963 şi opoziţia la diversele planuri de intervenţie militară ale Moscovei. Lipsa de importanţă strategică a continuat să fie citată de istoricii Războiului Rece ca fiind, în acelaşi timp, cauză şi efect a presupusei lipsei de consecinţe pentru Moscova, chiar şi după ce strategia „calului troian” a fost demascată drept o mistificare a adevărului. Este semnificativ faptul că rapoartele asupra insignifianţei României ieşeau la iveală în perioadele de vârf ale antagonismului sovieto-român. De exemplu, conceptul „cuartetului” de importanţă strategică din aripa nordică a Pactului, cuprinzând RDG, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia a circulat pentru prima oară în perioada presupusei tentative de asasinat a KGB-ului asupra lui Dej, în 1963. Apoi, conceptul a reapărut în perioada „primului Echelon strategic” de la jumătatea anului 1965, când armata română a fost brusc exclusă din strategia de război a Pactului de la Varşovia. Cu siguranţă, contribuţia militară a României la operaţiunile ofensive ale Pactului era lipsită de importanţă strategică. În 1965 ea era, de fapt, inexistentă. În orice caz, nu se poate spune acelaşi lucru despre semnificaţia ţării pentru securitatea sovietică. România fusese considerată o principală ameninţare militară (alături de Polonia) de către liderii armatei si ai serviciilor de informaţii, pe aproape întreaga perioadă interbelică. Ea rămăsese singura cale terestră dintre URSS şi Bulgaria ultra-loială şi Balcanii puternic rusofili: o realitate geografică reamintită atunci când România a refuzat trupelor sovietice permisiunea tranzitării ţării pentru exerciţii militare în Bulgaria, după 1963, şi a refuzat forţelor bulgare tranzitul pentru a participa la invazia Cehoslovaciei în 1968. Că Moscova ar fi putut sau ar fi vrut să ignore vreo ţară cu care avea 1000 km de frontieră şi încă 200 km de ţărm la Marea Neagră – controlată de sovietici – e greu de crezut, mai ales după ce, la conducerea ţării, a venit un guvern care se opunea principalelor sale intenţii pe plan internaţional. De asemenea, Moscova nu putea ignora cele câteva milioane de etnici români din învecinatele Republici Sovietice Socialiste Moldova şi Ucraina, din teritoriile foste româneşti (Basarabia şi Bucovina). Abordând problema într-o manieră asemănătoare cu cea urmată în teritoriile poloneze anexate, Stalin a încercat să schimbe compoziţia etnică a regiunilor, executând mii de conducători ai comunităţilor şi deportând sute de mii de etnici români în Siberia şi Asia Centrală, între anii 1940-1941 şi 1950-1951. Acel efort, împreună cu politicile de asimilare forţată şi „rusificare” pe termen lung nu şi-au dovedit succesul deplin, determinând Moscova să închidă relaţiile românomoldoveneşti în anii ’60. La mijlocul anilor ’60, autorităţile sovietice erau intens preocupate de impactul „dăunător” al României asupra acestei regiuni, cauzat de atracţia culturală, modelul independent şi influenţa subversivă activă, prin mass-media sa „antisovietică” şi publicaţiile care treceau peste graniţă. În 1967, conducătorul Partidului Republicii Sovietice Socialiste Moldova a solicitat o campanie de propagandă care să mobilizeze „cei mai calificaţi intelectuali” şi „oficialităţile din conducerea partidului şi organele economice” pentru a publica în „ziare, emisiuni de radio şi televiziune, cărţi, broşuri şi alte publicaţii” astfel încât „copiii noştri şi generaţiile viitoare” să „ştie că părinţii lor nu şi-au închipuit viaţa în afara graniţelor URSS” şi au aspirat dintotdeauna „la unirea cu Rusia şi la o reunificare cu statul rus.” În 1968, şeful forţelor KGB din Regiunea Frontierei de Vest a URSS, plasa politica României vis-a-vis de această zonă în aceeaşi categorie cu „activităţile subversive sporite ale serviciilor SUA, RFG şi Anglia contra URSS.”

Arhivele KGB au relevat că intenţiile Bucureştiului şi activităţile privitoare la regiune erau încadrate la categoria primă prioritate.” Acest război clandestin a continuat neabătut până la colapsul comunismului. Rapoartele KDS-ului bulgar, de exemplu, excludeau în mod evident România din descrierea colaborărilor „cu organele de securitate din statele frăţeşti”. Această absenţă era cu atât mai notabilă cu cât, pe lângă KGB, serviciile de informaţii din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia şi RDG, KDS mai colabora cu „serviciile” frăţeşti din Vietnam, Mongolia, Libia, Benin şi Angola. Instrucţiunile KGB către agenţii din România, interceptate de DSS în 1982, au relevat că „România era lucrată ca un stat inamic, o abordare care nu numai că a fost perpetuată, ci chiar accentuată după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov”. Ultimul director al puternicei Unităţi 0110 (unitatea antiKGB) a Securităţii, a declarat în faţa unei Comisii de anchetă a Senatului că, atunci când a preluat comanda unităţii, în 1983, şi până la dizolvarea sa imediat după revoluţie, poziţia operaţională a KGB faţă de ţara sa era „destul de clară”. KGB considera România o ţintă la fel de ostilă „ca orice stat occidental”.

În contrast cu zvonurile mult-vehiculate despre o „coaliţie” comunistă conservatoare dintre Ceauşescu şi Honecker contra politicii de perestroika a lui Gorbaciov, în 1989, şeful STASI, Ernst Mielke, a subliniat excluderea DSS dintro circulară care conţinea „lista serviciilor socialiste prietene” cu care organizaţia sa coopera. „Pentru a nu crea neînţelegeri” circulara stabilea clar ca „prietene” numai serviciile sovietice, maghiare, poloneze, cehoslovace, bulgare şi vietnameze. Chiar şi Polonia spiona pentru Moscova serviciile de securitate şi militare româneşti. În timp ce arhivele serviciilor maghiare au fost mai puţin cooperante, judecând după dimensiunea contramăsurilor Bucureştiului, AVH se plasa imediat după KGB, din punct de vedere al extensiei operaţiunilor anti-româneşti. Pentru a plasa acest lucru într-o perspectivă, în 1989, sub 1% din personalul unităţii anti-KGB a DSS, responsabilă pentru combaterea celorlalte servicii din blocul comunist, era destinat STASI, în ciuda puternicelor operaţiuni anti-româneşti din interiorul ţării. Majoritatea personalului unităţii era destinat pentru contracararea operaţiunilor de spionaj ale sovieticilor şi maghiarilor, care „aveau mereu prioritate”.

Strategia inducerii în eroare

Nu era simplu să poţi ţine ascunsă pentru mult timp adevărata stare de lucruri. Era necesar un efort concertat al Moscovei şi al aliaţilor loiali din pactul de la Varşovia pentru a menţine România în mod formal în cadrul alianţei blocului sovietic şi a masca gradul şi semnificaţia opoziţiei sale la scopurile internaţionale ale sovieticilor. Strategia lor de inducere în eroare era simetrică strategiei adoptate de Hrusciov faţă de Belgrad, la mijlocul anilor ’50, „pentru a evita întărirea legăturilor Iugoslaviei cu Occidentul şi a poziţiilor sale neutre”, simultan cu „izolarea lui Tito” de către serviciile sovietice. Readucerea României în rândurile sale a devenit scopul comun al operaţiunilor din regiune ale serviciilor Blocului, în perioada lui Hrusciov şi a succesorilor acestuia. Aşa după cum explica Hrusciov conducerii cehoslovace, în august 1964, „revenea Partidului responsabilitatea să oprească România să se retragă din Tratat” şi să o reunească cu „familia noastră socialistă”. Un deceniu mai târziu, serviciul de spionaj al Germaniei de Est descria „politica externă convenită, vis-a-vis de România, a statelor din Tratatul de la Varşovia” ca făcând presiuni „pentru o mai mare implicare practică a României în activităţile economice şi politice multilaterale” pentru a crea „elementele de legare a României la comunitatea socialistă” şi pentru a-i îngusta „spaţiul de manevră”. Ca şi Hrusciov, Brejnev a insistat pentru ca „partenerii apropiaţi” să continue „să încerce influenţarea în acest scop a României”. Această politică a rămas constantă în perioada Andropov, ca şi sub conducerea protejatului său, Mihail Gorbaciov. După cum menţiona STASI la începutul anilor 80: Statele membre ale comunităţii socialiste (SCS) au încercat şi continuă să încerce să atragă România spre politica lor externă, corelată cu politica de securitate. … Utilizarea continuă a tuturor posibilităţilor statelor membre ale comunităţii socialiste pentru a acţiona în Republica Socialistă România, cu scopul menţinerii şi intensificării legăturilor existente dintre România şi Tratatul de la Varşovia şi CAER, precum şi contactele bilaterale, ar trebui avute în vedere în activitatea operaţională-politică.” Strategia inducerii în eroare a fost în final atât de plină de succes în întărirea dubiilor opiniei publice din Vest referitoare la sinceritatea dizidenţei regimului din România, în perioada anilor ’80, încât până şi conflictele frontale sovieto-române au trecut neînregistrate de serviciile Occidentale. Totuşi, conform serviciilor de spionaj ale Pactului, strategia a eşuat complet în ţinta sa de a modifica comportamentul României în maniera dorită. După cum menţiona acelaşi raport STASI în continuare, politica României continua să contravină „intereselor fundamentale de politică externă a statelor din comunitatea socialistă”, opunându-li-se „în aproape majoritatea problemelor importante ale evoluţiilor internaţionale” (dezarmare, procesul de destindere, conflictul din Orientul Mijlociu), precum şi colaborarea din cadrul Tratatului de la Varşovia şi CAER.” Bucureştiul s-a angajat „mai intens” în „confruntări publice referitoare la intenţiile” comunităţii şi „s-a aliniat cu politica occidentală, în toate privinţele”, astfel încât ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia puteau anticipa „accentuarea predictibilă a poziţiilor speciale adoptate de România”. Cu alte cuvinte, România se opunea politicii externe şi de securitate a Pactului, refuza subordonarea în cadrul alianţei, îşi apăra poziţiile care erau suspect de apropiate de ale Vestului şi dădea toate semnele că va continua să procedeze astfel şi pe viitor. Împreună cu tentativele sale de a evita un conflict deschis şi de reatragere a României în aranjamentele şi politicile de securitate, Pactul a ascuns diferendele româno-sovietice. După 1968, Moscova a făcut rareori publice neînţelegerile majore cu Bucureştiul la şedinţele Pactului de la Varşovia, CAER sau alte întruniri socialiste internaţionale însă, în schimb, şi-a folosit apropiaţii de obicei Polonia, Germania de Est, Bulgaria sau un stat în curs de dezvoltare în acest scop. De asemenea, Kremlinul a eliminat consemnările neînţelegerilor fundamentale cu România din rapoartele şi transcriptul şedinţelor, chiar şi atunci când au ajuns la un nivel considerat de miniştrii de externe ai blocului ca fiind „o confruntare directă cu linia de politică externă a URSS şi a celorlalte naţiuni din Tratatul de la Varşovia”.

Dosarele sovietice nu au înregistrat veto-ul Bucureştiului contra utilizării CAER pentru asistarea clienţilor arabi în timpul şi după războiul arabo-israelian, la fel cum au uitat să menţioneze criticile repetate din cadrul reuniunilor comunităţii socialiste, la adresa invaziei „partenerilor apropiaţi” în Cehoslovacia . Atunci când, spre exemplu, România a respins pregătirile Poloniei pentru extinderea pactului de la Varşovia, în primăvara lui 1984, „nici o menţionare a dezbaterilor nu a fost inclusă în procesul verbal”, o omisiune uimitoare a unei obiecţii la însăşi continuitatea Pactului. Conducătorii, începând cu Brejnev şi până la Gorbaciov, au apelat la conducerea României pentru a păstra tăcerea asupra diferendelor „în familie” şi au caracterizat declaraţiile sale periodice drept iraţionale. Operaţiunile contra ţintei România erau tratate ca fiind extrem de sensibile şi îndeplinite cu un grad de secretizare extraordinar. Cât de secret au acţionat Kremlinul şi „partenerii apropiaţi” poate fi judecat după faptul că, cu toate că operaţiunile au durat peste douăzeci de ani şi au implicat servicii din cel puţin şase ţări, nimic nu a răsuflat până când nu au fost refăcute parţial bazele de date ale dosarelor serviciilor Germaniei de Est, care au fost returnate Germaniei de către SUA la începutul mileniului. Strădania extraordinară a Moscovei pentru a menţine această acoperire este reflectată prin ordinul din 1983, de extindere a operaţiunilor Pactului împotriva României. Semnificativ, în RDG acest ordin a fost transmis ca venind direct de la şeful STASI, Ernst Mielke, prin intermediul şefului ZAIG (Zentrale Aufwertungs- und Informationsgruppe), departamentul de analiză cu 1000 de persoane, care furniza serviciului est-german „puterea de motivare”. Şeful ZAIG a dat instrucţiuni personalului operaţional al HVA să se asigure că „vor fi folosite numai surse de absolută încredere” şi că asupra acestora „se vor impune măsuri severe de păstrare a secretului şi a caracterului conspirativ”. De asemenea, a subliniat că „în nici un caz nu trebuie să se observe că Ministerul Securităţii de Stat a luat măsuri specifice” împotriva ţintei România şi a avertizat că „sursele nu trebuie să ia nici un fel de măsuri specifice de spionaj care ar putea permite altor persoane sau organe să descopere sau să recunoască scopurile finale pe care ni le propunem.” Operaţiunea de inducere în eroare era considerată necesară nu numai – sau în primul rând – pentru a evita contramăsuri tactice.

Descoperirea unei operaţiuni coordonate a Pactului împotriva României, membră a Tratatului, ar fi relevat o mult mai mare importanţă acordată ţării decât cea pe care campania de dezinformare publică a Moscovei dorea să o recunoască şi ar fi indicat adevăratul grad de ostilitate dintre România şi Pact, aspecte care până atunci fuseseră atât de bine ascunse. O astfel de dezvăluire ar fi năruit legendele „calul Troian” şi „dependenţa ascunsă”, probabil ar fi împins România şi mai mult spre tabăra occidentală şi, posibil, ar fi încurajat un mai mare angajament într-o perioadă în care succesul „măsurilor active” impulsionau capitalul vestic să se retragă. Aceasta fusese exact aceeaşi secvenţă de evenimente care a urmat rupturii Tito-Stalin din 1948 şi care avusese drept rezultat o strângere a relaţiilor SUAIugoslavia şi o masivă asistenţă politică, economică şi militară acordată de Occident Belgradului. Era de aceea imperativ necesar să se evite o ruptură explicită, care ar fi adus României o asistenţă similară din partea vestului şi i-ar fi garantat independenţa. În mod ironic, Moscova a avut un mai mare succes în prezentarea Belgradului, ne-membru al Tratatului de la Varşovia, analiştilor serviciilor americane şi britanice, drept „vaca-sacră” a sfidării anti-sovietice. La mijlocul anilor ’60, Iugoslavia era angajată într-o cooperare militară şi de spionaj mult mai strânsă cu Moscova decât fosta aliată din Tratat, România. În 1962, la un an după ce Bucureştiul stopase această practică, Belgradul a început să-şi trimită ofiţerii la academiile militare sovietice pentru instruire şi le-a interzis piloţilor de luptă să înveţe engleza de teamă să nu „defecteze” cu tot cu MiGuri. În 1967 şi 1973, când România a refuzat să ofere sprijin militar şi şi-a închis spaţiul aerian pentru forţele sovietice şi membrele Tratatului în încercarea acestora de a acorda ajutor statelor sprijinite de sovietici din Orientul Mijlociu, Tito a pus la dispoziţia URSS facilităţile Iugoslaviei şi, mai mult, a găzduit chiar un regiment al Diviziei 106 de Asalt Aerian „în aşteptarea intervenţiei în Siria”. Devierea iugoslavă, observată de Bucureşti, în timp ce comunitatea serviciilor SUA o interpreta insistent ca nefiind un indiciu al unei întoarceri către Moscova, a impulsionat, la începutul anilor 80, reorganizarea unităţii româneşti anti-KGB în patru direcţii. Două direcţii se ocupau exclusiv de operaţiunile KGB şi GRU.

Una era destinată combaterii operaţiunilor Iugoslaviei şi Ungariei, cu acelaşi număr de angajaţi şi resurse care fuseseră dedicate serviciilor maghiare. Ultima direcţie se ocupa de celelalte servicii din statele socialiste, de la Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Germania de Est până la regimurile prosovietice din Asia, Africa şi America Latină.

„Relaţia specială” secretă şi arhivele dispărute

Un alt motiv pentru care informaţiile despre relaţia ostilă dintre România şi ceilalţi membri ai Tratatului de la Varşovia au rămas atât de limitate a fost natura secretă a „relaţiei speciale” pe care Bucureştiul o stabilise cu Washingtonul, Beijingul şi Bonnul. În combaterea acestei lupte interne contra unor forţe superioare, începând din 1950 şi până la sfârşitul anilor ’70, România a încercat să evite atenţia opiniei publice şi crescânda presiune sovietică, pe care o atrăgea inevitabil. Regulile de bază fuseseră stabilite în 1964, când România a avertizat partenerii din SUA: ….cu cât se va face mai puţină publicitate independenţei României în această perioadă, cu atât mai bine. O atenţie sporită în presa străină ar putea dăuna, mai degrabă decât să ajute, relaţiilor noastre viitoare. Pentru moment, România ar dori să fie plasată în ochii opiniei publice după Iugoslavia şi Polonia, printre ţările est europene. Aspiraţiile noastre de independenţă pot fi mult mai bine atinse nu printr-o publicitate insistentă şi zgomotoasă, ci prin dezvoltarea constructivă şi în linişte a relaţiilor României cu Statele Unite şi Occidentul. Astfel, cu excepţia unor rare scăpări în presă, foarte puţin din încercările sale de mediere a conflictului din războiul SUA -Vietnam şi, practic, nimic din negocierea relaţiilor Chinei cu Italia, Austria, Germania de Vest şi Suedia, în a doua parte a anilor ’60, nu a fost făcut cunoscut publicului. La sfârşitul anilor ’70, schimbările din conducerea României au condus la o pierdere catastrofală a direcţiei strategice în campania de subminare a controlului şi influenţei sovietice în regiune. Drept rezultat, relaţia specială a Bucureştiului cu Occidentul a cedat progresiv ca urmare a campaniei de măsuri active pe care Moscova o exercita prin intermediul celorlalţi membri ai blocului, ca şi prin membrii de facto ai Alianţei, precum Mongolia, Cuba şi Coreea de Nord şi prin grupul de agenţi sovietici şi ai Pactului, de la preşedintele finlandez Urho Kekkonen, până la analista şefă pentru URSS şi Europa de Est a spionajului vest german, Gabrielle Gast. În al treilea rând, acest văl a continuat să se dovedească foarte rezistent şi pentru că Moscova a reuşit să sorteze arhivele securităţii din toate ţările loiale. Guvernele de tranziţie ale Germaniei de Est, Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei şi Bulgariei au încheiat acorduri oficiale cu Moscova, permiţând accesul KGB la dosarele serviciilor de spionaj extern, între 1989-1991, cu specificarea dreptului „de a extrage orice material legat de securitatea Sovietică”. În 1990, personalul KGB a lucrat chiar în paralel cu grupurile cetăţeneşti, sortând arhivele serviciilor de informaţii externe din Cehoslovacia şi Germania de Est. În acelaşi timp, serviciile însele erau angajate în distrugerea propriilor dosare (mai ales a celor operative). Acest efort a eşuat în cele din urmă în cazul Germaniei de Est, din cauza vitezei cu care s-a prăbuşit edificiul statului. În mijlocul colapsului, spionajul SUA care căuta arhivele STASI a dobândit arhivele Rosenholz înainte de a fi expediate la Moscova sau dispersate prin nenumăratele clădiri ale STASI. Baza de date, reconstruită şi decriptată, a acestei arhive a serviciilor secrete externe a scos limpede la iveală relaţia ostilă dintre serviciile României şi ale Tratatului de la Varşovia şi, împreună cu dosarele est-germane care au supravieţuit referitoare la operaţiunea INTERKIT, au oferit un road map care a explicat şi alte informaţii incidentale despre operaţiuni ale KGB asupra României, oferite de foşti ofiţeri de informaţii sovietici, şi au fost ulterior confirmate de rapoartele puternic cenzurate din arhivele serviciilor bulgare.

Paradoxal, în ciuda opoziţiei neabătute la dominaţia sovietică în regiune, în anii ’80, chiar şi după ce România îşi pierduse locul strategic, agenţii dubli sovietici din ţară au fost capabili să strângă capital din impopularitatea lui Ceauşescu, să discrediteze toate iniţiativele independente de politică externă şi de securitate ale României şi să exercite controlul temporar asupra instituţiilor de securitate şi de afaceri, în timpul şi imediat după Revoluţia din 1989. Este ilustrativ în acest sens faptul că fostul ambasador în Statele Unite şi agentul dublu sovietic, Silviu Brucan, a propus cu succes alţi cunoscuţi agenţi dubli sovietici în posturi cheie pentru securitatea naţională, în timpul şi după revoluţie, inclusiv pe ministrul apărării Nicolae Militaru (26 decembrie 1989 – 14 februarie 1990), pe fostul director al serviciului de informaţii externe Mihai Caraman (13 ianuarie – 23 aprilie 1992). Brucan însuşi a devenit principalul consilier al preşedintelui Iliescu până în iunie 1990 şi a rămas alături de primul-ministru Petre Roman până în septembrie 1991. Era greu de aşteptat o transparenţă a arhivelor serviciilor din partea cuiva care, aşa după cum îi declara în decembrie 1989 lui Viktor Zagladin, şeful Secţiei Internaţionale a Comitetului Central Sovietic, „va face totul pentru a combate imperialismul american, chiar dacă aceasta contravenea directivelor ONU şi legilor internaţionale.”

Continuitatea post-1989 a revoluţiei „negociate”

În cele din urmă, spre deosebire de revoluţia din România, care a condus la dezintegrarea instituţiilor, la anularea constituţiei şi la o abruptă şi imediată schimbare de putere, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria şi-au negociat schimbarea de guvern. Continuitatea rezultantă a instituţiilor administrative ale statului şi continuitatea virtuală a personalului instituţional a diminuat posibilitatea ca adevăruri surprinzătoare să iasă la suprafaţă din acele sedii, mai ales în condiţiile competiţiei post-comuniste. Ca o ironie, cu toate că fusese singura ţară care îşi dizolvase aparatul de spionaj, desfiinţând direcţii întregi şi concediind peste 60% din personal în timp ce celelalte ţări şi-au asigurat o remarcabilă stabilitate a cadrelor şi aranjamentelor instituţionale, numai despre România s-a spus că tărăgăna reforma serviciilor”. Chiar şi Cehoslovacia a optat pentru continuitate până la sfârşitul anului 1990 când, cu sprijin excepţional din partea Marii Britanii, SUA şi Germaniei, a introdus o reformă radicală. Chiar şi acea reformă a lăsat personalul şi structurile serviciilor militare de informaţii practic neatinse şi a menţinut mare parte din personalul din serviciul extern. Situaţia a fost de departe mult mai proastă în Polonia şi Ungaria, unde aceleaşi discuţii de la masa rotundă şi-au atins strălucit scopul de a face o tranziţie paşnică de la sistemul partidului unic la cel pluripartid şi a menţinut o mare parte din conducerea armatei şi a serviciilor instruită de KGB şi GRU.

Raportul Macierewicz, elaborat de guvernul polonez în februarie 2007, a detaliat modul în care ofiţerii din serviciile militare au continuat să fie instruiţi în taberele GRU şi KGB, nu numai între 1989-1991, ultimii ani ai Uniunii Sovietice – dar şi în perioada 1992-1993, de către serviciile succesoare ruseşti, uşor reformate. Numirile şi promovările au continuat să se facă dintre cadrele „de perspectivă”, aprobate şi instruite de Moscova, incluzând trei dintre şefii şi patru dintre adjuncţii de servicii, până şi după intrarea în noul mileniu. Spre exemplu, 301 de instructori sovietici/ruşi au activat în serviciul de informaţii militare al Poloniei (WSI) între 1991-2006, iar câteva zeci de absolvenţi activau în „eşalonul superior” al structurilor WSI chiar şi în 2006. Stabilitatea cadrelor din serviciile maghiare, antrenate de KGB şi GRU, a fost chiar mai mare. Atunci când Ungariei i-a revenit şefia Comitetului NATO de contraspionaj a explodat un scandal internaţional pentru că şeful serviciului de contraspionaj maghiar – Serviciul de securitate naţională (NBH) – petrecuse şase ani şi jumătate la Academia KGB Dzerjinschi din Uniunea Sovietică. În acelaşi timp, directorul general al contraspionajului militar (Serviciul de securitate militară: KBH) şi ofiţeri responsabili cu arhivarea, atât de la KBH cât şi de la serviciul de informaţii externe (Serviciul de Informaţii: IH), erau absolvenţi ai academiei KGB. Unii observatori au privit aceste conexiuni ca fiind un câştig, oferind mai multe informaţii asupra serviciilor ruseşti, asupra metodelor şi operaţiunilor acestora. Totuşi, aşa după cum menţiona raportul Macierewicz, scopul principal al instructorilor KGB şi GRU era identificarea dependenţelor şi slăbiciunilor studenţilor şi vulnerabilităţile instituţionale ale serviciilor ţărilor de origine, sugerând mijloace de contracarare. Cel puţin în cazul Bulgariei, reţeaua cooperării clandestine, „construită timp de 45 de ani”, a însemnat că personalul superior „diplomatic, de securitate şi militar şi-a păstrat obiceiurile şi practicile de a-şi coordona atitudinile şi practicile” cu Kremlinul. De aceea, este mult mai probabil ca Moscova să fi continuat să-şi exercite influenţa pentru păstrarea secretului asupra operaţiunilor trecute şi să conducă politica curentă, şi în cazul Poloniei şi Ungariei, făcând improbabil faptul ca membri ai conducerii serviciilor să se grăbească să dezvăluie ceva ce Moscova ar fi dorit să păstreze secret.

Chestiuni şi Alianţe care au precedat comunismului şi au succedat comunismului. Basarabia

Pe lângă continuitatea structurilor, a personalului şi a atitudinilor partenerilor „apropiaţi”, existau de asemenea mai multe interese specifice care s-au menţinut după colapsul Uniunii Sovietice. În puternic contrast cu relaţia polonezo-rusă, în care problemele frontierelor, identităţii naţionale, opţiunilor politice fuseseră rezolvate în mare măsură înainte de sfârşitul războiului rece, problemele care au alimentat ostilitatea sovietică şi maghiară împotriva României s-au menţinut în continuare în noul mileniu. În consecinţă, cu toate că chestiunile Basarabiei/Moldovei şi Transilvaniei au rămas ţinte prioritare ale spionajului ungar sau sovietic încă de la sfârşitul primului război mondial, aproape nimic despre operaţiunile maghiare sau sovietice nu a fost declasificat sau publicat. Legea securităţii naţionale a Ungariei, de exemplu, stipulează clasificarea operaţiunilor de spionaj pentru o perioadă de până la 90 de ani, făcând improbabilă, pe termen mediu, posibilitatea unor revelaţii arhivistice, referitoare la perioada comunistă. Într-adevăr, structurile tradiţionale de cooperare au fost mult întărite prin similarităţile dintre diaspora maghiară post-imperială şi mult mai numeroasa diasporă rusă „din vecinătate”, după colapsul imperiului sovietic. Ungaria a fost primul stat cu care Rusia a încheiat un tratat bilateral de ţară, în decembrie 1991, pregătit anterior la ambasada Ungariei de la Moscova. Moscova şi Budapesta au stabilit atunci relaţionarea oficială a disputelor etnico-teritoriale cu România, semnând în noiembrie 1992 o declaraţie comună de cooperare pentru Asigurarea Drepturilor Naţionale, Etnice, Religioase şi Lingvistice ale Minorităţilor, document desemnat de ambele părţi drept un punct de cotitură în relaţiile ruso-maghiare. Liderii postcomunişti din Ungaria au susţinut cu insistenţă autonomia teritorială a maghiarilor din Transilvania, reminiscenţă a campaniei revizioniste de decenii, lansată de Budapesta după primul război mondial. Într-adevăr, cei doi care, în 1987, au întemeiat ceea ce urma să devină primul partid conducător al Ungariei post-comuniste – Forumul Democratic Maghiar – au fost Sandor Csoori, preşedinte al Federaţiei Mondiale a Maghiarilor, înfiinţată în 1927 pentru a forţa pretenţii teritoriale, şi un proeminent iredentist, Istvan Czurka. În orice caz, acuzaţiile exagerate de încălcare a drepturilor minorităţilor, asimilare forţată şi „genocid cultural”, care părea plauzibile în perioada izolării României din timpul Războiului Rece, au făcut loc primelor misiuni de supraveghere din partea instituţiilor europene. Transparenţa referitoare la aceste aspecte ale relaţiei sale cu România lipsesc în cazul Rusiei.

La începutul anilor ’90, Kremlinul era intens preocupat de atracţia pe care o Românie stabilă, orientată spre vest ar fi putut să o exercite asupra Republicii Socialiste Moldova. La fel cum URSS propaga imaginea României ca având „o influenţă primitivă şi negativă asupra identităţii moldoveneşti”, ceea ce impunea protecţia sovietică împotriva „asimilării româneşti” în perioada războiului rece, dezinformarea rusă alimenta acum animozitatea Chişinăului şi Kievului împotriva Bucureştiului, prezentândul ca având „ambiţii teritoriale faţă de Moldova şi părţi ale Ucrainei pe care le pierduse în favoarea URSS, după cel de-al doilea război mondial”, în timp ce descriau Moscova „ca fiind apărătoarea integrităţii teritoriale a vecinilor din nord ai României”. La începutul anilor ’90, CIA considera că „presiunile separatiste vor continua să crească” în RSS Moldova şi că: Sentimentele naţionaliste din Moldova au fost întărite de evenimentele recente din România. E posibil ca ele să se intensifice dacă noul regim român va putea stabiliza ţara şi va începe să introducă un sistem politic democratic, viabil. Opt luni mai târziu, comunitatea serviciilor de informaţii ale SUA a căzut de acord că, în timp ce Moldova va continua să încerce să obţină independenţa, „o deplasare a României către un mai puternic autoritarism, îi va face, probabil, pe moldoveni să-şi dorească să rămână în Uniune.” Deci, Moldova Sovietică putea fi păstrată şi apropierea Moldova-România putea fi blocată, împiedicând consolidarea autorităţii administrative şi progresul reformelor din România, încurajând turbulenţele, divizarea şi reacţiile autoritare. În cazul în care KGB-ul a tras concluzii privitoare la evoluţia relaţiei Moldova-România similare cu cele ale CIA, atunci este probabil că acesta a identificat un interes pentru continuarea instabilităţii din România. Focalizarea Rusiei pe relaţia Moldova-România a devenit mult mai intensă în 1993, când NATO şi-a deschis oficial uşa pentru noi membri, iar SUA au iniţiat primul program de asistenţă pentru România. O Românie stabilă, prosperă şi sigură ar fi exercitat o atracţie enormă pentru Republica Moldova şi, posibil, chiar şi pentru Ucraina. Evgheni Primakov, director adjunct al KGB şi şef al Primul Directorat – redenumit rapid Sluzba Vneshnei Razvedki: SVR, la începutul lui octombrie 1991- a condus campania împotriva extinderii NATO, insistând că România va emite pretenţii teritoriale dacă va fi admisă în Alianţa Nord Atlantică şi îşi va anexa Moldova. Primakov s-a implicat şi în dezinformările privitoare la discreditarea conducerii independente a României, afirmând, de exemplu, că „Ceauşescu a cerut să fie trimise trupe sovietice în România” pentru a-l sprijini în timpul Revoluţiei când, de fapt, conducătorul român protesta energic contra inexplicabilului aflux de „turişti” sovietici din ţară „şi ameninţa cu contramăsuri”. Kremlinul post comunist a încercat, de asemenea, să exploateze „eşecul” stabilirii de relaţii bune cu vecinii – o cerinţă premergătoare pentru statutul de membru NATO – ca pârghie de manevră a tratatului de alianţă cu România. În efortul său de dezbinare a Chişinăului şi Bucureştiului, de exemplu, chiar şi cel mai dezinteresat ajutor şi asistenţă românească au fost etichetate drept amestec în treburile interne ale Moldovei, ajutând evident, în acelaşi timp, separarea regiunii Transnistria şi exercitând puteri monopoliste pentru adjudecarea conflictului Moldova-Transnistria şi a urmărilor acestuia. Emblematică pentru strategia Rusiei a fost condiţionarea tratatului bilateral cu Bucureştiul de includerea unei clauze care să excludă aderarea la alianţa nordatlantică. Drept rezultat, România a fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varşovia cu care Rusia a refuzat să încheie un astfel de tratat de-a lungul anilor ’90. În cele din urmă, Moscova a acceptat să încheie un astfel de tratat, numai după iulie 2003, la aproximativ opt luni după ce NATO a anunţat oficial admiterea României şi la peste un deceniu după ce Rusia încheiase tratate similare cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria. Insistenţa Rusiei, din 2008, ca SUA să anuleze unilateral acordurile de înfiinţare a unor baze militare în România şi continua sa implicare în problemele Moldovei, într-o manieră care descurajează puternic relaţii mai apropiate cu România, indică persistenţa unor obsesii strategice foarte similare cu cele care au motivat ostilităţile anterioare ale sovieticilor faţă de România. Ca urmare, în viitorul apropiat, pare a fi redusă posibilitatea unor interese instituţionale care să aducă o clarificare a relaţiilor şi operaţiunilor Moscovei contra României, din perioada războiului rece.

Ambiţii imperiale, conflicte comuniste

Larry Watts pune acest capitol al lucrării sub un Motto datorat lui…Leon Troţki, din 1921 : ”Aceste fapte fac lumină asupra declaraţiilor ciudate, deplasate şi absolut monstruoase făcute de unii…referitoare la faptul că între România, Rusia şi Ucraina “relaţiile de bună vecinătate” ar fi avut un loc primordial.Dacă am da o interpretare mai largă acestui tip de relaţii de bună vecinătate, diferenţa dintre război şi pace ar dispărea cu totul…”. De-a lungul primelor 30 de pagini din acest capitol, reputatul istoric american relatează cronologic, cu date concrete, că, de fapt, „lupta clandestină dintre România şi celelalte state membre ale Tratatului de la Varşovia a fost ecoul unei scheme de comportament cu o durată de peste…un secol”! „Puterile imperiale , direct implicate în regiune – Imperiul Rus, Monarhia Austro-Ungară sau Imperiul Otoman – nu puteau privi favorabil unificarea şi independenţa Principatelor Române(…). In special Rusia ţaristă şi partea ungară a dualei monarhii se temeau că unirea principatelor ar reprezenta o irezistibilă atracţie pentru majorităţile etnice româneşti din Basarabia şi Transilvania(…)Astfel de temeri erau bine motivate, dat fiind şovinismul extreme al conducătorilor ruşi şi maghiari împotriva locuitorilor români, care fuseseră privaţi de drepturi, în secolele 19 şi 20. Atât St.Petersburgul, cât şi Budapesta se temeau că un stat românesc consolidat va constitui un punct de reper pentru mişcările naţionale ale popoarelor din Europa de Sud-Est”. Cu alte cuvinte, istoricul american demonstrează că strânsa legătură ruso-maghiară a căutat să submineze mai bine de un secol consolidarea statului şi credibilitatea României, ca potenţial partener pentru puterile externe. Din acest al doilea capitol al lucrării, publică fragmentul intitulat:

Influenţa asupra politicii Cominternului

De la înfiinţarea sa, la începutul lui martie 1919 şi până la dizolvarea sa oficială, în 1943, Cominternul a fost centrul mişcării comuniste mondiale şi forul în care erau rezolvate conflictele de partid. Dintre toate partidele din statele care urmau să facă parte din Blocul Sovietic, România era cel mai slab situată în definirea unei perspective cu caracter naţional şi, cu atât mai puţin, în apărarea unui asemenea caracter. În perioada primilor ani ai existenţei Cominternului, România a fost singura care nici măcar nu era reprezentată la Congres, cu atât mai puţin în forurile de decizie şi în aparatul administrativ. Chiar şi după afilierea românilor la Comintern, în 1921, ei au rămas o prezenţă insignifiantă în comparaţie cu toţi ceilalţi viitori „parteneri apropiaţi” din Tratatul de la Varşovia. Absenţa românească era în contrast flagrant cu prezenţa şi influenţa ungurilor în Comintern. Ei au avut una dintre cele mai largi reprezentări din Europa de Est, formată atât din foşti prizonieri de război recrutaţi de Armata Roşie – un număr de 100.000 adică 33% dintre voluntarii prizonieri de război din Războiul Civil Rus – şi refugiaţi, foşti membri ai guvernului Kun. Astfel, un număr extraordinar de „vechi bolşevici” maghiari cu cetăţenie sovietică – zeci de mii – au devenit elemente de bază ale aparatului Cominternului şi ale altor organe sovietice. Infiltrate larg şi adânc în structurile de putere sovietice, datorită rolului avut în stadiile iniţiale ale revoluţiei şi războiului civil, rolul şi dimensiunea lor le-au oferit o influenţă enormă asupra politicii sovietice şi a Cominternului. Într-unul din momentele cele mai proaste, ungurii ocupau 300 de poziţii în aparatul Comintern şi erau prezenţi la cele mai înalte niveluri de decizie, de la management şi până la tâmplari şi instalatori la Hotelul moscovit Lux, care îi găzduia pe membrii din străinătate ai Cominternului. Prezenţa lui Kun, Endre Rudiansky şi Matyas Rakosi în conducerea Comintern arată onoarea cu care erau trataţi la Moscova. Jenö Varga a condus timp de peste două decenii Institutul de Economie Mondială şi Relaţii Internaţionale (IMEMO) – un centru de informaţii şi think-tank. Jenö Landler, succesorul lui Bohm la comanda Armatei Roşii Ungare, în iulie 1919, a fost unul dintre cei şapte străini îngropat la Zidul Kremlinului (şi singurul ne-occidental).??? Ungurii au avut una dintre cele mai ridicate rate de supravieţuire din perioada purificărilor din anii 30, care au eradicat practic etnicii polonezi, români şi germani din Comintern. Stalin i-a tratat, în perioada Ezhovschina, mai degrabă ca pe o naţionalitate sovietică, decât ca pe trădători „străini”. Nikolai Ezhov însuşi a subliniat în diverse ocazii că ţintele sale principale erau „polonezii, românii şi germanii”, în timp ce Stalin stabilea că statele europene implicate în conspiraţia „Zinovevistă-Troţchistă” erau Germania, Polonia, România, Finlanda şi Statele Baltice – nu Ungaria (şi respectiv Cehoslovacia sau Bulgaria). Stalin a intervenit chiar, atunci când Iezhov l-a reprimat pe Directorul IMEMO, Varga, pentru „atitudinea sa extrem de necooperantă” şi l-a apărat pe ungur.

Influenţa din cadrul Serviciilor de informaţii sovietice.

Cominternul în România

Mai important, Cominternul constituia sediul unei reţele clandestine internaţionale de agenţi, care operau împotriva guvernelor din statele lor de origine, în serviciul „revoluţiei mondiale” care, prin „centralizarea democratică”, devenise sinonimă cu Moscova. Sarcinile principale ale Cominternului erau finanţarea acoperită, propaganda albă şi neagră şi spionajul direct, toate acestea în scopul construirii unei reţele de partide comuniste necesare pentru doborârea „revoluţionară” a adversarilor. Operativii Cominternului nu au avut prea multe probleme în realizarea transferului de la conspiraţia politică acoperită, la munca de informaţii oficială. Ei erau deja, în principal, agenţi de informaţii, care operau pentru o putere străină şi foloseau metodele învăţate la Moscova: nume false, documente false, legende, comunicări criptate, căsuţe poştale oarbe, finanţări acoperite, construirea de reţele şi contrafilajul. Tentativele de a-i exonera pe Cominternişti de a fi fost agenţi sovietici, fãcând deosebirea între aceştia şi ofiţerii de informaţii sovietici, nu ţine cont de aceastã realitate fundamentalã. De exemplu, viitorul conducãtor maghiar Imre Nagy a fost cominternist şi agent NKVD, cu toate cã s-au fãcut încercãri de negare a ambelor afilieri. Eforturi similare au fost fãcute referitor la Valter Roman, Silviu Brucan şi Leon Tismãneanu, ultimul fiind unul dintre primii doi cei mai bine plãtiţi agenţi sovietici din 1945. Toţi cominterniştii trimişi peste hotare erau agenţi sovietici. Nu existau graniţe fixe între munca de partid şi cea de spionaj sau între diversele servicii ale tinerei comunitãţii de informaţii sovietice, iar cominterniştii treceau constant de la o activitate sau organizaţie la alta. Reţelele de informaţii sovietice erau construite pe scheletul stângii radicale, stabilit mult înainte de fondarea Cominternului în 1919. Cei 300.000 de prizonieri de rãzboi care au trecut la bolşevici şi s-au oferit voluntari în perioada Rãzboiului Civil au furnizat bazinul iniţial de recrutãri pentru serviciile de informaţii şi cele coercitive sovietice. Supra-reprezentarea ungurilor printre voluntarii prizonieri de rãzboi s-a oglindit şi în servicii. În Siberia, în anii 1920-1930, ei erau atât de prevalenţi în sistemul de securitate sovietic, încât termenul vengrii (cuvântul rusesc pentru ungur) era sinonim cu Cheka (CEKA). Bela Kun, tot un agent al Cominternului, a fost probabil cel mai cunoscut, dar au existat de asemenea personaje proeminente în organizaţiile succesoare OGPU, GPU şi NKVD. Karl V. Pauker, de exemplu, a fost şef al Serviciului de Gardã NKVD, responsabil cu paza personalã a lui Stalin (pânã la epurãrile din 1930) şi un intim al dictatorului. Teodor Maly – unul dintre „cei mai mari ilegalişti” al cãrui portret a fost aşezat mai apoi „pe pereţii din Camera memorialã a KGB” – i-a recrutat între 1936-1937 pe membrii grupului de la Cambridge „Cei cinci magnifici” (iar compatriotului sãu Laszlo Dobos – Louis Gibarti i se atribuie recrutarea iniţialã a lui Philby, în 1934). RU a fost primul şi probabil cel mai frecvent recrutor al „credincioşilor adevãraţi” din Comintern. La începutul lui 1918, la simpla solicitare a RU, Cominternul va hotãrî ca „un mare numãr, uneori sute de comunişti, sã devinã agenţi sovietici secreţi.” Eclipsaţi poate de polonezii şi nemţii din RU, ungurii tot s-au putut mândri cu agenţi precum Bela Vago, şeful operaţiunii „corespondenţii muncitori” (RABCOR) din Germania, Arthur Koestler şi Sandor (Alexander) Rado de la Red Orchestra. Rado, cu toate cã avea numai 19 ani când a intrat în Armata Roşie a lui Kun, era considerat un membru al „vechii gãrzi” din Moscova, transferat „în cele mai înalte cercuri ale Internaţionalei Comuniste” şi care se bucura de protecţia „preşedintelui Comintern, Zinoviev”. În 1919, Rado a organizat prima agenţie sovieticã de presã (ROSTA) în Haparanda, Suedia, combinând jurnalismul cu munca de informaţii, ceea ce va deveni „o a doua naturã a Rado” şi o specialitate a spionajului maghiar. Fostul comisar de rãzboi al lui Kun, Vilmos Böhm, operând sub numele de cod sovietic Orestes, s-a infiltrat în spionajul britanic (şi american) în perioada celui de-al doilea rãzboi mondial. Lucrând în Camera britanicã de analizã a presei din Stocholm (British Press Reading Office), el a influenţat evaluãrile tentativelor aliaţilor lui Hitler de a pãrãsi Axa, poziţionându-se în acelaşi timp ca intermediar pentru ieşirea Ungariei din alianţã. Lui Böhm i se atribuie manipularea operaţiunilor lui Raul Wallenberg şi, apoi, facilitatea arestãrii sale de cãtre autoritãţile sovietice. Cel mai puternic serviciu de spionaj, din punct de vedere al legãturii directe la ierarhia sovieticã, era Departamentul de relaţii internaţionale (Otdyel Mezhdunarodnoi Svyazi: OMS) al Cominternului. OMS acţiona ca un centru de coordonare al celorlalte servicii, ducând în acelaşi timp la îndeplinire funcţia de bazã, aceea de conducere a partidelor comuniste strãine. Acesta distribuia ordine, fonduri şi teme de propagandã partidelor „naţionale”; servea drept contact cãtre organizaţiile din ilegalitate; asigura documente false agenţilor Comintern; menţinea contactul cu celelalte organe ale securitãţii sovietice şi conducea operaţiunile de spionaj şi culegere de informaţii din strãinãtate. Fostul şef al operaţiunilor sovietice de spionaj din Europa îl descria drept „inima Cominternului”, care controla liderii „partidelor comuniste autonome din Europa”. Pe lângã celelalte funcţii, OMS conducea falsele organizaţii de front „Prietenii Uniunii Sovietice” şi gãzduia organizaţii umanitare şi pentru drepturi civile aşa-zis non-partizane. Propaganda OMS şi efortul de dezinformare din Occident erau conduse de Willy Münzenberg şi de mâna sa dreaptã, fostul prizonier de rãzboi sovietic, Lászlo Dobos, mai bine cunoscut sub numele clandestin Louis Gibarti. Münzenberg şi Gibarti au creat o vastã reţea de organizaţii şi camarazi neştiutori care puteau fi mobilizaţi în sprijinul Moscovei, prin ceea ce Münzenberg denumea „Clubul Inocenţilor”. Gibarti-Dobos sunt consideraţi a fi fondatorii tehnicii împletirii „propagandei cu spionajul şi acţiunile sub acoperire” – baza „mãsurilor active – şi având o contribuţie la inventarea frontului „agenţiilor de presã”, care puteau „plasa pentru propagandã poveştile fabricate, dorite de aparat, puteau servi ca acoperire pentru agenţi şi ca acoperire pentru fluxul de informaţii obţinut din spionaj.” În 1924, când Moscova a anunţat crearea Republicii Socialiste Sovietice Autonome a Moldovei – „baza României sovietice” – care în cele din urmã „va elibera fraţii care gemeau sub jugul oligarhiei”, centrele sovietice de informaţii din Odesa şi Tiraspol au condus o „revoltã”, cu centrul în oraşul basarabean Tatar Bunar, care a fost rapid înãbuşitã de Siguranţã şi de militarii români. Müntzenberg şi Gibarti au montat apoi o campanie „umanitarã” internaţionalã, împotriva autoritãţilor române pentru eliberarea „ţãranilor şi muncitorilor nevinovaţi” aduşi în faţa tribunalului. Intelectualii Romain Rolland şi Henri Barbusse au fost foarte uşor de înrolat în aceastã campanie, din moment ce colegul lor, secretar la asociaţia Amsterdam-Peyler, Alex Kellerman (Sandor Nogradi) era tot agent OMS. Gibarti şi şeful lui au activat apoi în SUA, creând nenumãrate organizaţii umanitare, producând filme la Hollywood şi adunând semnãturi ale senatorilor şi congresmanilor SUA pe petiţiile lor. J.Peters (Joszef Peter), veteran al Armatei Roşii maghiare, a condus Departamentul pentru Minoritãţi Naţionale al Partidului Comunist din Statele Unite ale Americii (CPUSA) înainte sã devinã şeful „aparatului secret” ilegal al CPUSA, între 1929 şi iunie 1938. Confirmat în funcţie de ofiţerul de legãturã al Cominternului din SUA, John Pepper (fostul comandat în Armata Roşie maghiarã, Joszef Pogany), el a lucrat în principal pentru spionajul Cominternului şi, deci, cu GRU şi NKVD INO. Penetrând Departamentul de Stat al SUA, serviciile armate, Departamentul de Interne etc., Peters a creat reţeaua de spioni care îi includea pe Whittaker Chambers şi Alger Hiss şi a pus bazele masivei infiltrãri a primei agenţii de spionaj americane: Biroul pentru Servicii Strategice (Office of Strategic Services – OSS) din perioada rãzboiului. Penetrarea extensivã a secţiilor balcanicã şi maghiarã din departamentul de analizã şi cercetare al OSS, au permis Moscovei nu numai sã capete o imagine internã inestimabilã asupra percepţiilor şi intenţiilor SUA, dar sã şi influenţeze analizele într-o direcţie favorabilã.

Coaliţiile „naţionale” din Comintern

Dominaţia sovieticã asupra comunismului basarabean şi dobrogean şi directul control maghiar asupra stângii radicale din Transilvania s-au transformat într-o schemã complexã şi unicã de control asupra RCP care s-a menţinut din 1918 pânã mult dupã venirea la putere a comuniştilor, dupã al doilea rãzboi mondial. Situaţia s-a complicat din cauza antagonismului adesea deschis dintre „basarabeni” şi „transilvãneni”, pe de o parte şi comuniştii din Vechiul Regat, pe de altã parte. Conducerea Cominternului, deja iritatã cã singura revoluţie victorioasã dintr-o altã ţarã fusese înfrântã de armata românã, era „furioasã” cã românii, nu numai cã nu duseserã la îndeplinire ordinele specifice „de a-l ajuta pe Kun şi a sabota acţiunile guvernului român”, ci „îi avertizaserã public pe comuniştii unguri „sã scoatã la ivealã ţelurile naţionaliste” şi „sã spunã în faţa opiniei publice cã doresc o Ungarie mare”, în loc sã compromitã idealurile comunismului „prin intenţiile naţionaliste „ascunse în spatele ideilor socialiste”. Dupã aceea, comuniştilor români li s-a atribuit un statut inferior în mişcarea comunistã, nu mult diferit de marginalizarea şovinistã a etnicilor români din perioada imperiilor. Una dintre primele întrebãri adresate românilor atunci când au solicitat afilierea la Comintern, în noiembrie 1921, a fost: „ce au fãcut în sprijinul Republicii Sovietice Ungare?” „Aripa transilvãneanã”, încã ramurã a Partidului Comunist Ungar, a refuzat cu ostentaţie sã negocieze afilierea pentru nou-înfiinţatul Partid Comunist Român (PCR), în timp ce partidul bulgar şi cel maghiar s-au angajat „într-o campanie pe termen lung împotriva României şi a clasei sale muncitoare, în interiorul Internaţionalei”, acuzând PCR de „deviaţionism social-patriotic”. Agendele „basarabeanã” şi „transilvãneanã” erau destul de clar reflectate în linia Cominternului pentru cesiunea de teritorii româneşti cu afilierea minoritarã, mai degrabã decât majoritarã la statele vecine.

Sursa: exploziv-news.ro

ANTONESCU, ALTFEL (5). Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu ii serveste o lectie istorica si de istorie lui Mihai de Hohenzollern

Distanţarea de evenimente, în spaţiu şi în timp, mai cu seamă în cazul celor decisive ori aşa-zis controversate, este netăgăduit în avantajul istoricului. Întrucât beneficiul perspectivei îi îngăduie depăşirea „presiunii” factorilor subiectivi, iar absenţa foştilor „actori” şi obişnuitele condiţionări provocate de anume interese imediate politice, militare, morale,  religioase etc. ori, mai rău, dispariţia, provocată sau nu, a unor materiale, toate acestea sunt compensate de deschiderea arhivelor şi de lipsa cenzorilor, reali ori virtuali. Intervin şi alte nenumărate avantaje, dar nu stăruim. Precizăm că, de această dată, avem în vedere lovitura de stat de 23 august 1944 despre care, din momentul producerii şi până în prezent, s-a scris o bogată şi inegală literatură, participanţii lăsându-ne importante mărturii (unele în multiple variante!), iar documentele păstrate în fondurile publice ori personale depăşesc cifrele obişnuite – aproximativ 10 000 edite şi inedite „numai” pentru ziua impactului: pregătirea şi arestarea Mareşalului Ion Antonescu şi a unora dintre colaboratorii săi apropiaţi, cele dintâi desfăşurări interne şi externe sau urmările (cf. Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu – Forţa destinului. O biografie, Iaşi, Tipo Moldova, 2012, p. 547-548). Se mai impune  precizarea că, în general, materialele publicate, pagini memorialistice ori studii ştiinţifice, nu au rezistat timpului, trebuind să suporte corecturi, majore ori minime, deşi au existat şi excepţii (Grigore Gafencu, Constantin Pantazi, Pamfil Şeicaru, Gheorghe Barbul, Ion Gheorghe, Ion Pantazi, George Duca). Cum istoria se dovedeşte, de regulă, părtinitoare cu … învingătorii, prăbuşirea regimului antonescian a fost înălţată la rangul de zi naţională, consecinţele relevate au fost admise numai cele exclusiv … pozitive (salvarea României, scurtarea duratei ostilităţilor, aportul la lichidarea fascismului şi salvarea civilizaţiei etc.), iar rolurile/rosturile participanţilor au fost împărţite şi chiar măsurate diferenţiat – regele Mihai şi camarila, partidele politice „burgheze” ori cele de „stânga” (PNŢ, PNL, PSD şi PCR), pentru a se impune decisiv atenţiei cititorului, îndeosebi după 1954, „meritele”  comuniştilor … români (cu toate că, în rândul celor aproximativ 1 000 de indivizi, prevalau evreii, unguri şi ruşii basarabeni), şi asta după ce, prin 1945-1953, contribuţia URSS, a lui I. V. Stalin şi a Armatei Roşii fusese impusă oficial şi recunoscută drept fundamentală pentru „eliberarea de sub fascism” şi „construcţia noii Românii”, deşi totalmente subjugată Kremlinului.

ANTONESCU, ALTFEL. „Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului”. Prof. Gh. Buzatu special pentru ZIARISTI ONLINE

 

 

   

„Să ne toarcem

din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie

 drumul viitorului”

(Ion Antonescu, 10 mai 1941).

 

 

Dimensiunile faptelor şi fenomenelor survenite în România în prima jumătate a veacului XX nu pot fi surprinse dacă, dintre actorii scenei istorice, îl ignorăm pe Ion Antonescu. Mareşalul – strălucit militar şi om de stat, exemplu de curaj şi abnegaţie, militant neobosit, împotriva tuturor şi peste toate, al  cauzei Unirii depline a Românilor, pentru Drepturile şi Dreptatea lor – a probat, în faţa Românilor, devotaţi de la naşterea lor ca popor, profundele-i convingeri creştin-ortodoxe, şi care, desigur, veneau de departe, în prima ordine chiar de la ai săi, pentru a coborî în moşi-strămoşi … Iar, prin aceasta, Antonescu întruchipa o verigă în lanţul generaţiilor care, dacă se pierd în trecutul îndepărtat şi necunoscut, nu şi-a aflat evident  încheierea prin nu mai ştiu ce decizie barbară a unui aşa-zis tribunal al poporului privind condamnarea sa la moarte pentru … crime de război inventate de Mai Marii  Lumii, învingători în 1945. Pentru a elimina orice confuzie, pe de altă parte, nu cred de fel că Antonescu, ca lider politic şi militar în 1941-1944 al Războiului din Est al Românilor, ar trebui cumva inclus în rândul inocenţilor, dar este inacceptabil să-i ignorăm recunoaşterile, precum îndeosebi în Ultimul cuvânt rostit în faţa numitului „tribunal” în sensul că: „ … Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!” Să fi avut în seamă în acel moment ex-mareşalul  Katyn, Dresda, Hiroşima şi Nagasaki ori pe Adolf Hitler, cu care a fost aliat? Mai mult decât sigur, nu. Deşi, pe de altă parte, lui Antonescu i s-a atribuit în ultimele decenii, cu o dărnicie suspectă, un holocaust, pentru care unii istorici se află şi acum în aprigi dispute, ineficace câtă vreme se ignoră faptele şi documentele.

ANTONESCU, ALTFEL (IV). Profesorul Gh. Buzatu prezinta pentru Ziaristi Online un document al Trupelor Romane pe Frontul de Est scos din Arhivele Speciale ale Moscovei

 

 

Este indiscutabil că, în raport cu rezultatele remarcabile ale istoriografiei contemporane, nu mai este cazul să insistăm asupra războiului României, alături Germania şi aliaţii ei, împotriva URSS declanşat la 22 iunie 1941. Atunci, generalul Ion Antonescu a intervenit pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, străvechi ţinuturi româneşti care, la 28 iunie – 3 iulie 1940, fuseseră ocupate, sub ameninţarea forţei, de către forţele militare ale lui I. V. Stalin, acesta beneficiind nemijlocit de asistenţa Reichului lui Adolf Hitler şi de slăbiciunea sau indiferenţa Puterilor Occidentale. Nu se poate pune în discuţie, aşadar, că la un război s-a răspuns cu un altul, al URSS în contra României şi viceversa, ci, obligatoriu, ca urmare a agresiunii neprovocate a lui Stalin, trupele române, aflate sub comanda lui Antonescu, au pornit acţiunea pentru alungarea cotropitorului din Răsărit şi pentru lichidarea pericolului comunist. Aceste obiective nu s-au împlinit, dimpotrivă, România, fiind în eşec, a fost ocupată integral de Armata Roşie (1944-1958), decăzută la nivelul de stat satelit şi pe deplin comunizată de învingătorii de la Kremlin. Ceea ce nu poate avea drept consecinţă ignorarea faptelor de eroism ale trupelor române după 22 iunie 1941, toate cuprinse în inegalabila Epopee a Estului …

Ion Antonescu şi Adolf Hitler,

după dezbaterea şi programarea

problemelor Estului (München, 12 iunie 1941)

 

„Prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”

Oameni de stat şi militari de elită, scriitori şi diplomaţi, istorici şi geopoliticieni, ziarişti de imens prestigiu şi autoritate morală, dintre care-i reţinem în prima ordine pe M. Eminescu sau N. Iorga, pe M. Kogălniceanu, I. I. C. Brătianu sau N. Titulescu, pe S. Mehedinţi, Pamfil Şeicaru sau Emil Cioran, s-au exprimat adeseori şi în mod categoric în sensul că, pentru ultimele trei veacuri ale istoriei naţionale, a funcţionat cu putere de lege acest blestem neiertător în privinţa poziţiei noastre geopolitice: Românii şi România s-au aflat „prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”.

Sub acest aspect, câteva date s-au impus ca puncte de referinţă, nu numaidecât pentru evoluţia/involuţia raporturilor româno-ruse ori sovietice, ci şi pe planul istoriei Europei de Sus-Est sau continentale, chiar universale. Să reţinem, în context, anul 1711, când ruşii şi Petru cel Mare, au depăşit graniţa de apus despărţind Imperiul de Moldova pe Nistru, angajând, avându-l alături pe Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, bătălia cu turcii de la Stănileşti (iulie 1711), pierdută în câteva zile. În consecinţă, Cantemir fu silit să se retragă în Rusia, dar nu putem neglija că, anterior confruntării de la Stănileşti, domnul Moldovei a fost acela care a redactat integral textul Tratatului de alianţă cu Petru cel Mare, ce avea să fie semnat la Luţk în 13/24 aprilie 1711.

Fapt cardinal în desfăşurările istorice, Cantemir, în spiritul „străvechilor legi” ale Ţării Moldovei dar prevăzător la maximum, a inclus în Tratat respectul integrităţii teritoriului Moldovei, ale cărei fruntarii au fost stabilite cu precizie în toate direcţiile, inclusiv, dacă nu cumva în rândul întâi, spre Est, pe Nistru. Drept care, articolul 11 prevedea fără rezerve că: „Pământurile Principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele ţări”.

MAREA TRĂDARE DE LA 23 AUGUST 1944. Molotov către Pătrăşcanu: „Antonescu reprezenta România. Voi nu reprezentaţi pe nimeni!”

 

Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destula abilitate, poporului român, unele adevaruri ale acestui act si implicatiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situatia militara a României în primavara si vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea tradare de la Iasi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racovita, savârsita în strânsa legatura cu Casa Regala si cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situatia militara a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, initiate înca de la sfârsitul anului 1943, ca si despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative si nu s-a spus pâna acum nimic despre conspiratia Casei Regale si a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu şi a guvernului său ş.a.

Barbu Ştirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond

Înca din februarie 1943, Maresalul Antonescu îi propune lui Mussolini iesirea comuna din razboi, iar în septembrie 1943 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistitiu cu anglo-americanii; mai au loc în octombrie, acelasi an, la Lisabona, încercari de armistitiu cu englezii; este abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. Dupa întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, principele Barbu Stirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de BOND, cu un pasaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este denunţat nemtilor de catre englezi, care nu erau pentru iesirea României din Axa. Churchill miza pe faptul ca germanii si românii vor temporiza înaintarea rusilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americana în Balcani ar taia drumul rusilor spre Europa. La acest plan s-a opus presedintele american Roosevelt.

ŢARA PĂPUŞARILOR ŞI A GANGSTERILOR

 

 

Iată că peste două luni de zile se vor împlini exact 20 de ani de la declararea Independenţei.

Nici nu îţi vine a crede că a trecut atâta timp din zbuciumata vară a lui 1991. Afară era încă URSS,  valul putciului grupării Ianaev era cât pe ce să ne înece cu tot cu speranţele noastre de libertate şi adevăr. Era zi de luni şi, împreună cu colegii de redacţie, pregăteam ediţia din 20 august a publicaţiei ŢARA. După ştirea despre putci, fusesem nevoiţi să evacuăm de urgenţă redacţia din sediul Frontului Popular din Moldova, situat în str. Nicolae Iorga nr. 5. Am încărcat şi am cărat cu Jiguli-ul în „locuri sigure” toată arhiva acumulată până la acea vreme şi „tehnica” pe care reuşisem să o avem de la prietenii de peste hotare (câteva calculatoare la care abia deprinsesem să culegem şi să „machetăm” textele de ziar), iar varianta gata pentru tipar a ziarului am finalizat-o în condiţii de clandestinitate. Ţin minte că fusesei pus în situaţia de a-mi amâna pentru moment şi deplasarea la Bucureşti din noaptea de luni spre marţi (transportam săptămânal cu maşina redacţiei tirajul pentru România al publicaţiei ŢARA, care era difuzat marţea potrivit unui contract încheiat cu RODIPET). Sentimentul de frică şi alarmă care ne cuprinsese în acele clipe era aşijderi sentimentului de frică şi alarmă pe care l-au îndurat zecile de mii de familii de români basarabeni ridicaţi de regimul sovietic de ocupaţie în puterea nopţilor de 13 iunie 1941 şi 6 iulie 1949. Cu toate acestea, nimeni dintre noi nu dăduse bir cu fugiţii! Toată echipa, mică, dar viguroasă, a ŢĂRII a rămas la locul de muncă!  Târziu, în cursul nopţii, lucrurile prinseră a se limpezi, valul putcist apucase a se retrage, iar noi reuşiserăm să tipărim ziarul la Tipografia „Universul” în termenii graficului stabilit, ajungând până a doua zi la ora 08.00 şi la Bucureşti cu tirajul pentru România!

După asta, la o săptămână, a fost 27 august! Toată făptura noastră era în clocot! Gangsterii şi păpuşarii de atunci au suferit eşec! Împreună cu bunii şi frumoşii mei colegi de la ŢARA hotărâsem să scoatem o ediţie specială a publicaţiei Frontului Popular din Moldova, unde inserasem cu majuscule şi cu bold textul DECLARAŢIEI DE INDEPENDENŢĂ A REPUBLICII MOLDOVA.

Astăzi e luni, 27 iunie 2011. Mai sunt exact două luni de zile până la ZIUA INDEPENDENŢEI! Gangsterii şi păpuşarii sunt pe loc. Ei au rămas aceiaşi. Doar că azi ei sunt ceva mai spilcuiţi. Cravata le bate în violet şi au nodul la ea mai bombat. Fruntea le este mai lucioasă – nu de mirul de la slujba de Duminică în Biserica Neamului, ci de balsamul procurat expres la un magazin specializat din Europa. Ceasurile le sunt cu cadranul aurit şi sunt purtate neapărat  pe mâna stângă. Muchia pantalonului le este mai pronunţată, asemeni tăişului de sabie, iar pielea pantofului mai proaspată şi mai netedă, ca oglinda!

Ah, da! Era să uit! Şi mâinile! Mâinile lor azi nu mai tremură ca mâinile lui Ianaev în 1991! Mâinile lor au degetele scurte şi late! Le freacă apăsat când se privesc în oglinda pantofilor!

Ce păcat că de aproape opt ani de zile nu am mai scos măcar un număr al ziarului nostru de Inimă ŢARA! Să pot reproduce DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ a ţării acesteia. Dar şi discursurile pe care şi le pregătesc să le rostească de ziua ei gangsterii şi păpuşarii care o conduc.

Ştefan Secăreanu

27 iunie 2011

Directivele NKVD pentru ţările din Europa de Est

 

În iunie 1947, NKVD (precursorul KGB) distribuia, in regim strict secret, setul de directive destinat sovietizarii tarilor din sfera de influenta a Moscovei. Aceste directive intitulate „Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicatia NK/003/47”, au fost elaborate de Lavrenti Beria, unul dintre cei mai cumpliti (si eficienti) calai comunisti. Numele sau este indisolubil legat de „victoria sovietelor”. Lucrand in sistemul represiv sovietic inca din 1921, a fost numit de Stalin sef al NKVD-ului in 1938, unde a functionat pana in 1953. Este direct responsabil de uciderea a milioane de oameni. Sub directivele lui s-au organizat serviciile represive in toate tarile din Estul Europei.

 

Lavrenti Beria

 

Dupa 1940, intr-un singur an, peste 200.000 romani basarabeni si bucovineni au fost deportati pe intinsul Rusiei, pana la Vladivostok, pierzandu-li-se urma. S-a elaborat un „Plan de munca” in anuarie 1941, care a sistematizat si organizat la modul cel mai monstruos sistemul de deportare. Metoda de elaborare a listelor nominale era diabolica: „Este necesar sa deportam fiecare membru al familiei, ca pe un principal deportat, impreuna fara sa-i informam de separarea care urmeaza. Toata familia in aceiasi masina, pana la vagoane. Abia acolo il separam pe capul familiei, apoi pe ceilalti, sub pretextul inspectiei sanitare”.

CÂT COSTĂ EMINESCU?

În 1989, an declarat de UNESCO „Anul internaţional Eminescu“, Uniunea Sovietică a emis o monedă omagială cu portretul lui Eminescu, având valoarea nominală de o rublă. Moneda e rară şi foarte puţin cunoscută în România. Rubla Eminescu a fost pusă în circulaţie în URSS pe 26 decembrie 1989 (în prima zi după execuţia lui Ceausescu). A fost bătută la monetăria din Leningrad – azi Sankt-Petersburg -, iar tirajul a fost de două milioane de monede, din care 200.000 de o calitate specială. Chipul lui Eminescu avea ca model imagologic fotografia acestuia din 1869. Este, desigur, o trimitere simbolică spre dimensiunea valoarii “de piaţă” a lui Eminescu, dar e regretabil că acest demers a fost făcut nu în România, ci în URSS.

Trecând de la simbolic la concret, este greu, aproape imposibil, pentru orice om sau instituţie, să facă o evaluare globală a tuturor “produselor” purtând marca Eminescu, de la publicarea primei sale poezii, în revista “Familia” a lui Iosif Vulcan (25.02.1866), până astăzi. Sunt 141 de ani de circulaţie neîntreruptă, în care numele său nu s-a estompat nici o clipă. Iar în toţi aceşti ani, au apărut zeci de mii de cărţi, ale multor mii de autori care s-au lăudat că l-au cunoscut pe Eminescu, au inventat amintiri cu el, l-au judecat, l-au adjudecat, l-au contestat.
Nu ne putem face, deci, o imagine în date şi cifre despre Eminescu, decât pornind de la un eşantion reprezentativ, ca să zicem aşa. Iar acest singur reper serios de evaluare a circulaţiei poetului naţional din secolul XIX până în secolul XXI este biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu. Este vorba de 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care s-au adăugat, până acum, încă 6.000 de unităţi biblioteconomice.

Mărturiile unui fost ofiţer al serviciilor secrete sovietice în legătură cu operaţiunea de înlăturare a lui Ceauşescu

 

Presa rusă publică, în premieră, mărturiile unui ofiţer al serviciilor ruse care a participat la operaţiunea comună a CIA, KGB, GRU şi serviciile maghiare de înlăturare a dictatorului român.

În Budapesta, la direcţia de informaţii a trupelor sudice, Roman era cel mai tânăr ofiţer. Un locotenent major în poziţia de maior, nu e de glumă! „Ce carierist”, cârteau căpitanii bătrâni. Cu toate astea, nici ei nu putea nega faptul că nimeni nu cunoştea atât de bine limbile străine precum acest tânăr.

Roman vorbea foarte bine germana şi franceza, iar maghiara şi româna, ca şi rusa, de altfel, îi erau limbi materne. S-a născut şi a crescut în Transcarpatia, în oraşul Muncaci, iată de ce nici nu ştia cât sânge maghiar sau românesc îi curge prin vine. La petreceri, prietenii îl întrebau: ce naţionalitate are? Citându-l cu ironie pe Bismarck, locotenentul major spunea că „românii nu sunt o naţionalitate, ci o profesie”.

În acea perioadă, în  România, spre deosebire de Ungaria, nu existau trupe sovietice. Din această cauză un ofiţer al spionajului militar cu greu îşi putea exercita sarcina de monitorizare a programului nuclear românesc. Cele mai utile rămân vizitele în Transilvania şi întrevederile cu maghiarii români. La Timişoara, serviciile secrete sovietice dispuneau de o reţea largă de agenţi secreţi.

Tânărul Stalin – un Al Capone din Caucaz

 

Stalin, în 1912,în Sankt Petersburg, fotografie din arhivele poliției imperiale țariste.

Toată viaţa sa, până la decesul fulgerător din martie 1953, Stalin a fost extrem de vigilent în a bloca din faşă orice încercare de cercetare, documentare şi publicare a biografiei sale din tinereţe, care ar fi putut aduce atingere biografiei oficiale a dictatorului de mai târziu. Sub acest aspect, ultima carte a lui Sebag Montefiore, publicată la editura McArthur & Company din Toronto, cu titlul „Young Stalin“ (Stalin Tânăr), este o premieră mondială pentru că descrie în detalii cum a devenit gruzinul Osip Giukaşvili din Osetia dictatorul sovietic Iosif Vissarionovici Stalin din capitala URSS-ului.

Viaţa de familie a lui Stalin

Prima lui soţie, Ekaterina „Kato“ Svanidze, va muri de tifos la vârsta de 22 de ani în anul 1907. Fiul rezultat din această căsătorie, Yakov „Yaşa“ Giukaşvili va fi abandonat de Stalin la moartea lui Kato şi crescut de rudele soţiei sale. În familia bunicilor materni din Osetia, Yaşa Giukaşvili va creşte ca un băiat timid, tăcut şi ascultător. Va fi îndrăgit de toţi cei care l-au cunoscut, mai ales de fraţii săi vitregi rezultaţi din a doua căsătorie a lui Stalin cu Nadia Alilueva. În perioada interbelică, Yaşa va face prima încercare de sinucidere trăgându-şi un glonte în cap, dar a fost salvat de medici. La auzul acestei tentative de sinucidere, Stalin a fost auzit exclamând: „Băiatul ăsta nici să tragă ca lumea nu e în stare!“. În iulie 1941, Yaşa cade prizonier la nemţi, fără ca naziştii să ştie cine este tatăl lui. În lagărul de prizonieri de la Sachsenhausen, Yaşa este recunoscut de generalul Vlasov care trecuse de partea hitleriştilor cu întreaga divizie pe care o comanda în cadrul Armatei Roşii. Hitler i-a propus lui Stalin să-l elibereze pe feldmareşalul von Paulus căzut prizonier la Stalingrad în schimbul lui Yaşa. Răspunsul lui Stalin a fost prompt şi laconic: „Eu nu schimb un mareşal cu un soldat!“ După doi ani de prizonierat, Yaşa se va sinucide în 1943, aruncându-se în gardul de sârmă ghimpată prin care trecea curent electric. Sebag Montefiore a identificat existenţa unor copii din flori făcuţi de Stalin cu alte femei din Siberia unde el s-a aflat în exil. Pe unii dintre aceşti copii, toţi băieţi, Stalin i-a ajutat discret, pe alţii i-a ignorat complet. Generalul KGB Serov i-a prezentat lui Hruşciov, în anul 1956, lista completă a acestor copii din flori, în urma unei anchete secrete efectuate de KGB după moartea lui Stalin. Din această anchetă, cel mai şocant caz este al unei minore de 13 ani, pe nume Lidia Pereprîghina, din Turuhansk, sedusă de Stalin pe atunci în vârstă de 34 de ani, aflat acolo în exil. A rezultat un fiu menţionat în biografia dictatorului scrisă de Essad Bey în anul 1931. Acest caz a stârnit un mare scandal, fiind calificat de poliţia ţaristă la timpul respectiv drept un viol calificat contra unei minore (pag. 297). Autorul explică prin aceste detalii de ce Stalin a tolerat atâta promiscuitate în jurul său, când a ajuns stăpânul Kremlinului. Celebrităţi ale istoriei URSS precum Kalinin, Voroşilov, Kirov etc. sunt demascaţi acum ca afemeiaţi incurabili, care îşi recrutau victimele din corpul de balet al Teatrului Balşoi din Moscova. Ca să nu mai pomenim de şefii poliţiei secrete, Henrik Yagoda, Nikolai Iejov sau Lavrenti Beria, care apar acum ca oameni complet deranjaţi mintal şi de o promiscuitate de neimaginat. La arestarea acestora s-au făcut liste amănunţite cu ce anume s-a descoperit la percheziţia biroului acestora de la Lubianka. Simpla lectură a acestor liste menţionate de Sebag Montefiore demonstrează că acei poliţişti nu erau oameni normali. Iar şeful lor suprem, I.V. Stalin, era la curent cu

Nu a fost nici revoluţie, nici lovitură de stat. A fost un atac terorist efectuat de KGB, CIA, AVO şi UDPCIA

Ma adresez conducatorilor Uniunii Europene, ai Federatiei Ruse si ai Statelor Unite ale Americii, in calitate de cetatean roman ajuns la virsta la care nu mai am nimic de pierdut, hotarit, deci, sa spun faptelor pe nume si sa arat pe cei vinovati de caderea Romaniei la nivelul sub care nu se mai poate cobori. Pina in 1989 Romania era o tara care facea parte din lagarul comunist, condusa de un dictator, precum toate suratele din lagar, apreciata din consideratie sau ingrijorare, cu o populatie, in continua crestere, de peste 23 milioane oameni, hraniti la limita modestiei, exclusiv din resurse interne, fara vreo datorie externa. Astazi, „dupa 20 de ani, in Romania, industria este lichidata, agricultura – distrusa, invatamintul – la pamint, sistemul de sanatate in faliment, iar in ce priveste politica externa, Romania a disparut de pe harta diplomatica a lumii din cauza lipsei de initiative” , dupa cum spune istoricul academician Florin Constantiniu. Domnia sa si-a exprimat convingerea ca „singura solutie este inca o revolutie”, ceea ce ar trebui sa trezeasca constiintele puternicilor zilei, acestia fiind obligati sa ia masuri care sa inlature o astfel de posibilitate, stiind ca o revolta a celor obiditi, avind in vedere numarul si gradul de nemultumire (cutitul la os) ar declansa un razboi fratricid, din care ar cistiga numai dusmanii dintotdeauna ai Romaniei. Aceiasi care au provocat si asa zisa revolutie din ’89.

In luna mai 2005, la 60 de ani de la odiosul acord de la Yalta, presedintele Statelor Unite a afirmat ca „acordul de la Yalta a fost una din cele mai mari greseli ale istoriei” pentru ca „de dragul stabilitatii” marile puteri „au sacrificat libertatea natiunilor mici” din Europa Centrala si de Est, carora le-a fost impus comunismul. Nu au fost suficiente suferintele romanilor, timp de 45 de ani, de dominatie bolsevica, pentru ca atunci cind George Herbert Bush si Mihail Gorbaciov s’au inteles, tot de dragul stabilitatii (?), sa elibereze tarile satelit de sub tutela URSS, tot ei, intru bucuria dusmanilor Romaniei, au hotarit, la Malta, sa desfiinteze regimul Ceausescu. Este o datorie de onoare si o problema de constiinta pentru cei doi mari ai anului 1989, sa recunoasca, cel putin dupa ce vor lua cunostinta de cele ce urmeaza, ca in Romania nu a fost o revolutie, nu a fost o lovitura de stat, ci a fost un veritabil atac terorist efectuat de KGB, CIA, AVO ungar si UDP iugoslav, pe fondul unei revolte populare, provocata tot de agenturile straine. In decembrie 1989 Romania a fost invadata de trupe sovietice, de teroristi – romani si unguri antrenati pentru lupte de gherila in Ungaria, de agenti speciali (rusi, unguri si iugoslavi), toti in colaborare cu teroristii autohtoni, reactivati din cei care au fost studenti si aspiranti la Moscova (colegii agentului KGB, Ion Iliescu).

Acum, la 21 de ani de la singerosul atac terorist din dec.’89, victimele – tinta ale celor care au acaparat puterea, cer sa li se faca dreptate, sa fie recunoscut si raspindit in lume, adevarul, iar infaptuitorii atacului terorist, indivizi si state sa ia masuri de indreptare, morala si materiala. Fostul presedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, cel care a initiat atacul terorist ce a distrus din temelii Romania si a provocat pierderea a peste 1500 de vieti omenesti, trebuie sa recunoasca public, ca masura de reformare a sistemului comunist, in numele careia a creat imense pagube umane si materiale in sud-estul Europei, a fost o regretabila eroare politica de talie mondiala. Daca e nevoie, ii putem reaminti ca, in nov.2001, la Conferinta Internationala privind tranzitia si consolidarea democratiei, Ion Iliescu l-a felicitat pe Mihail Gorbaciov pentru „declansarea analizei critice de profunzime a sistemului comunist”. „Evolutiile perestroikai si glasnosti-ului au demonstrat ca sistemul politic al totalitarismului comunist nu este reformabil. Sensul profund si ultimul tel ramine Europa Unita. Pacat ca Ceausescu, aflat la o si mai mare profunzime, nu poate auzi confirmarea sustinerilor lui. Pentru Romania, recunoasterea utopiei este insuficienta consolare, motiv pentru care se impune un proces la Tribunalul International de la Haga care sa judece Revolutia (atacul terorist) din dec. ’89. Proces pe care il cer victimele atacului terorist precum si cei 62% din populatie care, miine, l-ar vota pe Ceausescu pe post de presedinte al tarii.

De ce atac terorist si nu revolutie:

Cum era urmărită elita militară a Basarabiei de poliția politică sovietică

Din Uniunea ofiţerilor basarabeni în rezervă au făcut parte şi deputaţi în Sfatul Ţării, care au votat Unirea în 1918

Fosta elită militară din Basarabia îşi propunea, în perioada interbelică, să lupte împotriva comunismului, se arată în documentele încăpute pe mâna ruşilor în 1940, descoperite în arhivă.

Uniunea ofiţerilor basarabeni în rezervă din Basarabia era o organizaţie importantă în perioada interbelică. Îşi avea sediul în Chişinău, în clădirea în care a funcţionat, în perioada sovietică, hotelul „Moldova“ (astăzi, oficiul central al unei bănci comerciale). Despre aceasta aflăm dintr-un dosar din arhiva fostului KGB, păstrată  la Serviciul de Informaţii şi Securitate, la care am avut acces recent ca membru al Comisiei pentru studierea comunismului.

Democraţie supravegheată

Societatea românească interbelică era una în care democraţia era pe o pantă ascendentă. Asociaţiile profesionale erau considerate ca ceva normal, însă cele mai active erau urmărite cu atenţie de organele securităţii de stat din România. Şi asta pentru că atmosfera din Basarabia era destul de tensionată, dat fiind pretenţiile URSS asupra provinciei şi prezenţa în regiune a numeroşi agenţi din stânga Nistrului trimişi pentru a destabiliza situaţia. Atenţia sporită se explică şi prin faptul că multe organizaţii activau drept paravan al Partidului Comunist din România, interzis în 1924, după rebeliunea de la Tatarbunar.

Acte lăsate bolşevicilor

Atunci când Armata Roşie pune stăpânire pe Basarabia, la 28 iunie 1940, administraţia românească se retrage în grabă, astfel că o parte importantă din actele oficiale încap pe mâna bolşevicilor. Printre acestea sunt şi documente secrete ale Siguranţei, organul care se ocupa de protecţia intereselor României. Multe acte sunt traduse imediat în rusă de NKVD.

Este şi cazul documentelor ce se referă la  Uniunea ofiţerilor în rezervă din Chişinău, creată în 25 martie 1928, la zece ani după Unirea Basarabiei cu România. Activitatea organizaţiei prezintă un interes deosebit pentru poliţia politică sovietică întrucât era vorba de un grup social cu un rol aparte în societatea basarabeană interbelică, similar celui pe care îl avea, înainte de 1917, clubul nobilimii.

Au declarat război comunismului

Potrivit documentelor, în şedinţa din martie 1930, Uniunea ofiţerilor îşi propune să lupte împotriva comunismului şi declară oportună colaborarea cu Siguranţa în acest scop. Mai mult, foştii ofiţeri cer instituirea stării de asediu în provincie în legătură cu activizarea mişcării ilegale comuniste, susţinută insistent de peste Nistru. Printre scopurile Uniunii figura, conform programului de activitate, „întărirea unităţii spirituale dintre Basarabia şi întreaga ţară“, „stabilirea unei solidarităţi frăţeşti între ofiţerii basarabeni şi ofiţerii din alte provincii“, „propaganda cultural-naţională în Basarabia“.

Organizaţia avea şi obiective cu caracter social. Între altele, foştii ofiţeri ai armatei ruse şi ai armatei Republicii Democratice Moldoveneşti (1917-1918) cereau pensii egale cu cele ale ofiţerilor Armatei Române. Ei îşi sprijineau demersul prin faptul că au contribuit, unii cu riscul vieţii, la Unirea Basarabiei cu România. Totodată, ofiţerii în rezervă se simţeau nedreptăţiţi de faptul că, prin reforma agrară din 1921, le fuseseră confiscate pământurile, fără să le fie achitate despăgubiri.

Îşi apărau drepturile sociale

Nimeni dintre membrii Uniunii ofiţerilor nu a avut de suferit în perioada interbelică, ceea ce este o dovadă a democraţiei promovate de Statul Român. Or, în state totalitare, precum Uniunea Sovietică, asemenea gesturi de critică la adresa autorităţilor ar fi fost interpretate drept antistatale, iar iniţiatorii ar fi fost condamnaţi la închisoare sau chiar executaţi. Totodată, trebuie subliniat faptul că aceste documente infirmă teza invocată des de către istoriografia şi propaganda sovietică potrivit căreia membrii elitei basarabene care au votat Unirea ar fi fost răsplătiţi fiecare cu câte 50 de hectare de pământ.

Din Uniunea ofiţerilor în rezervă au făcut parte personalităţi notorii ale Basarabiei, printre care Anton Crihan, membru marcant al Sfatului Ţării, deputat în Parlamentul României; Gherman Pântea, deputat în Sfatul Ţării, primar al Chişinăului; Ion Buzdugan, secretar al Sfatului Ţării, deputat de numeroase ori în Parlamentul României. Din fericire, majoritatea au reuşit să se refugieze peste Prut şi astfel au supravieţuit terorii bolşevice. Cei care au ales să rămână în Basarabia (Emanuel Cateli, Gheorghe Druţă) au avut o soartă tragică, fiind trimişi în închisorile sovietice.

Dispărut în drum spre Siberia

Gheorghe Druţă este unul din foştii ofiţeri basarabeni care nu s-a refugiat peste Prut la venirea ruşilor. Într-o notă scrisă de mână, din arhiva fostului KGB, datată cu 26 iulie 1940, figurează drept „agentul nostru”, adică sovietic. Nu ştim ce ar fi însemnat aceasta. Cert este însă că la 6 noiembrie 1940 Gheorghe Druţă este arestat, iar la 7 martie 1941 este condamnat la opt ani de GULAG. Istoricii presupun că a murit în drum spre Siberia.

Igor Caşu

Sursa: historia.ro

//