Arhiva

Posts Tagged ‘Valentin Mândâcanu’

Trădați și umiliți de Dodon și de toți cei care au intrat să guverneze cu el!

 

Dodon trimite la Moscova 75 de militari basarabeni pentru a participa la parada militară a lui Putin dedicată „victoriei asupra fascismului”!

Iata la ce a dus intrarea Maiei, a lui Nastase, a frumoșilor de la PD (Diacov, Filip, Babuc etc.) în cârdășie de guvernare cu Kozak și Dodon!

Noi, cei care am fost reocupați de trupele rusești în 1944-1945, ca mai apoi, în 1992, după declararea independenței, să ținem piept într-un război sângeros la Nistru, declanșat de aceleași trupe de ocupatie ale Rusiei, alegându-ne cu o parte a teritoriului controlat tot de ele, suntem puși de un președinte trădător să mergem la Moscova pentru a mărșălui alături de ocupant în cinstea „victoriei” lui, adică „în cinstea” ocupației noastre!

Se răsucesc în mormânt toți morții noștri – ostașii români care și-au dat viața pentru eliberarea, în 1941, a Basarabiei și a celorlalte teritorii românești, cei uciși în gulagurile și închisorile comuniste din timpul ocupației și cei împușcați la Nistru în 1991 și 1992!

Se răsucesc în mormânt Doina și Ion Aldea-Teodorovici, uciși tot de ei!

Se răsucește în mormânt primarul Chișinăului Nicolae Costin, ucis tot de ei!

Se răsucesc în mormânt Lidia Istrati, Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă, Leonida Lari, Gheorghe Ghimpu, Ion Ungureanu, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Valentin Mândâcanu, Gheorghe Vrabie, Nicolae Sulac, Dumitru Blajinu, Alexandru Moșanu, Ion Moraru, Petru Cărare, Serafim Saca, Nadejda Brânzan, Simion Gurghiș, Petru Poiată, Petru Bogatu, Stela și Ion Butnaru, Sergiu Cucuietu, Virgil Bohanțov, Constantin Tănase, Vlad Pohilă, Iurie Zavadschi, Nicolae Stratulat, Valentin Ciobanu și alți atâția reprezentanți ai Mișcării de Eliberare Națională care au purtat în inimile lor, până la sfârșitul vieții, idealurile sfinte de libertate și de afirmare a identității noastre românești!

Cum și de ce se întâmplă așa ceva?

Chiar am ajuns, după treizeci de ani, să fim cu toții lași și neputincioși în fața bandiților politici în mâinile cărora a nimerit Basarabia azi?

Sursă imagine: cotidianul.md

De ce nu a fost inaugurat bustul poetului martir Dumitru Matcovschi?

octombrie 15, 2019 Un comentariu
Aflăm că bustul poetului Dumitru Matcovschi urma să fie inaugurat de Hramul Chișinăului, marcat pe 14 octombrie, pe Aleea Clasicilor din centrul capitalei, lucru care nu s-a întâmplat.
 
Nu mă interesează explicațiile sau justificările jalnice ale primăriei sau ale guvernului.
 
Au trecut deja mai bine de șase ani de la nașterea în ceruri a martirului Dumitru Matcovschi!
 
Până astăzi nu avem la Chișinău o stradă, o stradelă, un bulevard, o bibliotecă sau o altă instituție care să poarte numele lui Matcovschi.
 
Știți de ce?
 
Pentru că Dumitru Matcovschi nu a fost și nu a rămas om al SISTEMULUI!
 
Dumitru Matcovschi s-a opus toată viața lui din toată inima lui SISTEMULUI RUSO-BOLȘEVIK DE OCUPAȚIE!
 
De asta nu se inaugurează bustul poetului!
 
Nu există alte explicații!
 
Anume de asta, în 1989, scriitorul Dumitru Matcovschi a fost strivit de roțile autobuzului!
 
Era autobuzul KGB-ului!
 
Matcovschi era călcat de roțile SISTEMULUI pentru că a avut curajul să publice în Revista Nistru, al cărei redactor-șef fusese numit cu puțină vreme în urmă, istoricul eseu al altui scriitor și cărturar antisistem Valentin Mândâcanu despre limba română și alfabetul ei latin – „Veșmântul ființei noastre”!
 
Ambii scriitori antisistem s-au aflat și se află și azi în disgrația statului nedemocratic de orientare rusească Republica Moldova.
 
Ambii scriitori martiri au fost și au rămas neiubiți chiar de instituția lor mamă – Uniunea Scriitorilor din Moldova.
 
Dumitru Matcovschi, Valentin Mândâcanu și încă unul ca ei – poetul Gheorghe Vodă!
 
Ați auzit de vreo stradă sau de vreun bust al poetului Gheorghe Vodă? Autorul imnului capitalei?
 
Nu!
 
Toți trei au fost și au rămas indezirabilii statului apărut după 1991, Republica Moldova.
 
Știți de ce?
 
Pentru că toți trei, Dumitru Matcovschi, Valentin Mândâcanu și Gheorghe Vodă, au fost și au rămas până la ultima lor suflare drept oameni ai Frontului Popular!
 
Frontiștii din Basarabia ori sunt împușcați la Nistru, ori sunt dați uitării!
 
Până la urmă,
 

Val Butnaru, un laureat „oligarhic”

august 21, 2019 Lasă un comentariu
Și, uite-așa, după ce am pus oamenii noștri politici în toate posturile-cheie din justiție, ca s-o controlăm (că nu suntem mai proști ca alții!), hai să-mpărțim și Premiile Naționale tot la ai noștri (așa cum au făcut și alții, că nu suntem mai proști ca ei!)!
Zis și făcut!
Val Butnaru, care este director al holdingului media pro-guvernamental Jurnal Trust Media, dar și moderator al emisiunii pro-guvernamentale „Cabinetul din Umbră” de la postul pro-guvernamental JurnalTV, a fost desemnat, de către Guvernul Maia Sandu, drept unul dintre laureații Premiului Național, ediția 2019 (în domeniul culturii, cum s-ar spune), în valoare de 100.000 lei!
Normal?
Normal!
Se declară careva cumva împotrivă?
Nu!
Val Butnaru, după ce că este nașul de cununie al lui Iu. Roșca (dar asta nu ne interesează deloc acum), este și nașul de cununie al PAS-PPDA (blocul ACUM), precum și nașul de cununie al ACUM-PSRM (Alianța Kozak).
Ați văzut voi vreodată cumva la noi, la moldoveni, ca tinerii însurăței, după ce se iubesc tare de tot, să nu aducă cadoul de rigoare nașului?
Nu!
Păi, atunci de ce să ne mirăm și să ne tot întrebăm cu ce-s mai buni aiștia, Guvernul Sandu, decât Guvernul Filip, să zicem?
Sau cu ce este mai bun Val Butnaru decât unii dintre laureații fostului Guvern „oligarhic” Filip, desemnați, să zicem, în locul ilustrului nostru cărturar Ion Ciocanu, care „nu trecu concursul”?
Vă amintiți?
Eu, ca prostul, credeam că Guvernul Sandu, „democratic” și „antioligarhic”, va face dreptate sau, cel puțin, nu va proceda exact ca precedentul „guvern oligarhic” – să dea premii naționale celora care îi cântă în strună!
N-a fost să fie!
Guvernul Maia a procedat exact ca ceilalți!
Și Val Butnaru a rămas exact ca ceilalți – a primit Premiul Național pentru că este un banal troll guvernamental sau oligarhic!
Nu zic (Doamne, ferește!) că el nu ar merita să fie laureat.
Dar dacă te consideri un intelectual adevărat, cu smerenie, cu frică de Dumnezeu, ai fi arătat, pur și simplu, că nu ești ca ceilalți!
Sau le-ai fi sugerat celor de la guvernul pe care l-ai adus să guverneze ca anul acesta, când se împlinesc 30 de ani de la marile frământări pentru identitatea noastră românească, Premiile Naționale pentru scriitori și oameni de cultură să fie acordate post-mortem lui Petru Cărare, sau lui Veniamin Apostol, sau lui Dumitru Matcovschi, sau lui Valentin Mândâcanu, sau lui Gheorghe Vodă, sau lui Grigore Vieru, sau lui Ion Vatamanu, sau Leonidei Lari, sau lui Ion și Doina Aldea Teodorovici, sau lui Nicolae Sulac, sau lui Gheorghe Vrabie, sau… altor atâția mărturisitori ai românismului care nu au știut a cânta în strună „guvernelor oligarhice”.
Știi ce spunea basarabeanul nostru, Arhimandritul Sofian Boghiu (născut la Cuconestii-Vechi, judeţul Bălti), mare duhovnic ajuns a fi numit, pe drept cuvânt, „apostolul Bucurestiului”?
El zicea așa:
„Sunt două smerenii. Smerenia cea dintâi constă în a socoti pe aproapele său mai înţelept decât sine si întrecându-l pe el în toate; a se socoti pe sine mai prejos decât toţi. Ce greu este acest lucru: a renunţa la orgoliul nostru, la mândria noastră si a ne umili din toată inima! E foarte greu, dar foarte preţios înaintea lui Dumnezeu. Iar a doua smerenie constă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele noastre bune”.

Sfatul Țării 2, structură diversionistă menită să asigure perpetuarea antiromânismului camuflat în stânga Prutului

mai 4, 2018 Un comentariu
Mai citesc o noutate:
„Candidatul unionist la funcţia de primar general al Capitalei, Constantin Codreanu, este susţinut şi de Mişcarea Unionistă „Sfatul Ţării 2″”.
Mi se dă și un citat dintr-o declarație a „preşedintelui Mişcării, acad. Nicolae Dabija”, potrivit căruia Codreanu „e cel mai sigur dintre toţi cei care s-au lansat în bătălia pentru funcţia de primar al Chişinăului”.
Mai mult decât atât, Dabija îi îndeamnă amenințător „pe candidaţii de dreapta să se retragă în favoarea lui Codreanu cât nu e prea târziu”.
Eu cred că ceea ce face Dabija este o diversiune întreagă.
Întâi de toate, ca orice diversionist cu experiență în Partidul lui Lenin și în KGB, el ne ia cu minciuna spunând că Codreanu „e cel mai sigur dintre toți candidații”.
Codreanu nu este un candidat sigur și nici nu poate fi. El este o unealtă a SISTEMULUI folosită în campania electorală de la Chișinău pentru dispersarea unioniștilor și a votului lor cu scopul asigurării victoriei în aceste alegeri a unuia dintre cei doi candidați ai Binomului Dodon-Plahotniuc: I. Ceban și S. Radu.
Așa cum o unealtă a aceluiași SISTEM a fost și este „academicianul Dabija”, omul laș al regimului sovietic de ocupație care s-a opus, în 1988, publicării în „Literatura și Arta” a tulburătorului eseu manifest „Veșmântul ființei noastre” al ilustrului lingvist și patriot Valentin Mândâcanu, studiu program care a spulberat cu vehemență diabolicele neadevăruri ale bolșevicilor despre limba română a basarabenilor, declanșând Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia din anii optzeci ai secolului trecut, după ce Dumitru Matcovschi, noul redactor-șef al revistei „Nistru”, a admis spre publicare lucrarea interzisă de Dabija, fapt pentru care poetul martir Dumitru Matcovschi a plătit cu prețul vieții lui, devenind victimă a unei tentative de asasinat.
Este dureros pentru noi, basarabenii, să ne dăm seama acum că deputatul pe care l-am votat să ne apere interesele în Parlamentul de la București ne-a dezamăgit în așa măsură încât a devenit o măciucă ordinară în mâinile grupărilor criminale de sorginte sovieto-rusească care au ajuns să guverneze în chip huliganic cel de-al doilea stat românesc din stânga Prutului.
În al doilea rând, Sfatul Țării 2 nu este o „mișcare unionistă”, ci o structură moartă din start, menită ca, prin profanarea lozincilor și idealurilor noastre românești, să țină loc de perdea de fum pentru camuflarea celei mai mari crime comise în Republica Moldova de la independență încoace de către grupările banditești cu rădăcini adânci în nomenklatura sovietică care se mențin la putere până azi: FURTUL MILIARDULUI!
Din păcate, am devenit azi martori neputincioși ai unei realități crude: perpetuarea antiromânismului camuflat în stânga Prutului prin menținerea la Putere a elementelor de sorginte ruso-kaghebistă cu sprijinul și implicarea directă a factorilor politici și nu numai din dreapta Prutului.

Anume oameni ca Dumitru Matcovschi…


Dumitru Matcovschi

Aflu cu bucurie nespusă în suflet că astăzi, 29 iunie 2016, a fost dezvelit un bust al poetului și luptătorului pentru cauza românească în Basarabia, Dumitru Matcovschi, în satul său de baștină, Vadul Rașcov, Șoldănești.

Păcat că, după trei ani de la moartea lui Dumitru Matcovschi, nu avem un monument al lui la Chișinău!

Până acum ar fi trebuit să avem Bulevardul Dumitru Matcovschi în capitala Basarabiei, pe care a iubit-o și a cântat-o din toată inima lui!

Până acum ar fi trebuit să avem măcar un bust al poetului pe Aleea Clasicilor din Grădina Publică Ștefan cel Mare și Sfânt!

Până acum ar fi trebuit ca Uniunea Scriitorilor din Moldova (dacă mai există!), Uniune ce nu l-a iubit pe Dumitru Matcovschi, să facă demersuri insistente către furătorii de miliarde pentru a obține reluarea editării revistei „Nistru” („Basarabia”), al cărui redactor- șef a fost Matcovschi!

Pentru că Dumitru Matcovschi, prin curajul său dovedit în calitatea de redactor-șef al acestei publicații, a fost adevăratul declanșator al Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia!

Anume Matcovschi este cel care a admis(!) și s-a îngrijit de apariția în numărul 4 al revistei ”Nistru” din 1988 a tulburătorului eseu manifest „Veșmântul ființei noastre” al ilustrului lingvist și patriot (neiubit și el de Uniunea Scriitorilor) Valentin Mândâcanu, studiu program care a spulberat cu vehemență diabolicele neadevăruri ale bolșevicilor despre limba română a basarabenilor, lucrare care se înscrie, după cum spunea Grigore Vieru, în letopiseţul dramaticei noastre istorii alături de cel mai frumos poem închinat Limbii Române, semnat de Mateevici, și care a reaprins flacăra românismului în stânga Prutului după zeci și zeci de ani de ocupație a regimului criminal sovietic!

Dumitru Matcovschi a sfidat acest regim! L-a dinamitat! Pentru asta a fost lovit bestial – i s-a înscenat, după aproape un an de zile, un accident cumplit, încercându-se asasinarea lui!

Dumitru Matcovschi a fost una dintre primele victime ale regimului de ocupație după declanșarea Mișcării Românești în Basarabia de la sfârșitul anilor optzeci ai secolului trecut.

Anume oameni ca Dumitru Matcovschi, cinstiți și neînfricați, ar trebui să se afle la cârma acestei țări!

Anume oameni ca Dumitru Matcovschi ar trebui să se afle în fruntea unui Sfat al Țării 2, nu lepădături ale regimului de ocupație, netrebnici care au slujit SISTEMUL bolșevic rămas încă neclintit!

Anume oameni ca Dumitru Matcovschi ar trebui să se afle în fruntea unui eventual Sfat al Țării 3, care să lucreze realmente pentru Unirea mult așteptată, nu s-o mimeze!

Anume oameni ca Dumitru Matcovschi…

S-a stins din viață autorul eseului ”Veșmântul ființei noastre”, Valentin Mândâcanu

octombrie 29, 2012 Un comentariu

 

În dimineața acestei zile s-a stins din viață, la vârsta de 82 de ani, cunoscutul lingvist și om de cultură, Valentin Mândâcanu. Valentin Mândâcanu este autorul eseului „Veşmântul fiinţei noastre”, publicat în nr. 4, din aprilie 1988, al revistei „Nistru”, care a declanșat Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia. Autorul acestui eseu este un simbol și un pilon al acestei Mișcări, de la început și până în prezent.

S-a stins din viață autorul eseului ”Veșmântul ființei noastre”, Valentin Mândâcanu

Valentin Mândâcanu s-a născut pe 27 iulie 1930, în comuna Mihăileni, judeţul Bălţi. Fiul lui Roman Mândâcanu, directorul şcolii unde a învăţat lingvistul de notorietate mondială Eugen Coşeriu, absolvă trei clase la Liceul „Ion Creangă” din Bălţi, după care, în 1944, se refugiază cu părinţii peste Prut, la Craiova. După absolvirea Institutului Pedagogic din Chişinău, devine profesor la Şcoala Pedagogică din Călăraşi. În 1966 este angajat redactor-stilizator la revista „Moldova”.

A debutat editorial cu volumul „Exprimarea corectă” (1967). Mai târziu a activat în calitate de traducător la Agenţia Telegrafică a Moldovei (ATEM), apoi, în cea de colaborator la „Enciclopedia sovietică moldovenească” (1979), de unde a fost concediat, fiind învinuit de „românizarea” limbii.

Volumul său „Cuvântul potrivit la locul potrivit” (1979, 1987) s-a dovedit extrem de oportun în munca de promovare şi cultivare a limbii române în Basarabia. A mai editat cărţile „Între acasă şi acasă” (2000) şi „Spărturi în gheaţa tăcerii” (2008).

În 2010, Valentin Mândâcanu a fost decorat cu „Ordinul Republicii”, pentru merite deosebite în afirmarea adevărului ştiinţific şi a valorilor spirituale naţionale şi pentru activitate literară şi publicistică prodigioasă.

A fost unul dintre fruntașii și decanii de vârstă ai Frontului Popular din Moldova, actualul Partid Popular Creștin Democrat.

În calitatea sa de deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, a votat Declarația de Independenţă a acestei ţări.

Marele cărturar și ostaș al limbii române va fi petrecut pe ultimul drum miercuri, 31 octombrie. El va fi înmormântat la Cimitirul Central din strada Armenească.

Personalităţi despre Valentin Mândâcanu

 
                                                                      Revista „Nistru”, pe care o conduceam, (…) a publicat „Veşmântul fiinţei noastre”de Valentin Mândâcanu, cel mai solid articol scris în Basarabia după ‘40 încoace, articolul care a declanşat mişcarea noastră de eliberare…(Dumitru MATCOVSCHI, în LA, 26 ianuarie 2006)

* * *

Înre timp (1988–1991), în Basarabia (…) se petrecuseră evenimente nesperate: limba băştinaşilor (…) devine oficială, începe să se trezească demnitatea naţională a româ­nilor basarabeni, este ales un nou parlament, ce a revenit la însemnele naţionale tradiţionale (stemă, drapel, imn). Eugen Coşeriu urmăreşte cu înfrigurare aceste evenimente, este cuprins de o profundă mândrie pentru neamul său, pentru compatrioţii săi, pentru curajul consăteanului său Valentin Mândâcanu, ce a reuşit să publice (…) articolul de pomină despre limbă şi fiinţa naţională, citeşte tot ce poate răzbi până la Tübingen (…). Marele Coşeriu îşi ia în grabă bilet la avion şi soseşte la baştină pentru a trăi împreună cu conaţionalii săi momentele din acel sfârşit de august 1991…

(Acad. Silviu BEREJAN, prefaţă la cartea lui Eugen Coşeriu „Lingvistică din perspectivă spaţialăşi antropologică”, Chişinău, 1994)

* * *

Dacă suntem acum cei care suntem – vorbitori de limbă română într-un spaţiu vitregit de soartă, cu un spirit naţional hăituit de străini de-a lungul a cinci decenii – acest miracol se datorează şi operei lui Valentin Mândâcanu, Crezului său neclintit, sincerităţii totale, dezarmante, cu care e ataşat de românism.

Vlad POHILĂ
* * *

Eseul „Veşmântul fiinţei noastre” de Valentin Mândâcanu este de-a dreptul epocal. Numărul 4 al revistei „Nistru” (1988), în care a fost tipărit întâia dată, a devenit – chiar atunci – imposibil de găsit; eseul circula în copii făcute la xerox, era discutat cu aprindere şi … lucra la sporirea cunoştinţelor şi a patriotismului nostru. De aceea nu avem nici o îndoială că el e actual şi acum, de vreme ce problemele puse de autor, adevărurile dezvăluite de el, îndemnurile ce transpar din şi dintre rândurile eseului nu sunt pe deplin conştientizate de toţi concetăţenii noştri…

(„Limba română”, nr. 1, 1991. Editorial)
* * *

Basarabenii, români de la Chişinău, au pornit (…) o adevărată revoluţie socială, naţională, spirituală. A pornit aşa cum nu a pornit cea de la Bucureşti–Timişoara–Cluj–Sibiu – de la un text semnat de V. Mândâcanu, publicat în revista „Nistru”, nr. 4 din 1988. (…) Despre ce vorbea acel text cu adevărat revoluţionar? Despre limba română, despre alfabetul latin…

(Paul GOMA. Basarabia. Ed. „Flux”, 2003)

* * *

O etapă hotărâtoare în acest proces de conştientizare, de regăsire colectivă (…) o reprezintă studiul senzaţional al lui Valentin Mândâcanu „Veşmântul fiinţei noastre” din numărul din aprilie 1988 al revistei „Nistru”… Odată cu Mândâcanu, începe în Moldova Sovietică o revizuire a istoriei nu numai în ceea ce priveşte limba (…). Doctrina celor două limbi (diferite) s-a prăbuşit doar odată cu articolul amintit al lui Valentin Mândâcanu.

(Prof. Klaus HEITMANN, Heidelberg, RFG. În rev. „Curentul”, nr. 5998, iulie-august 1989, München)

* * *

Schimbul de focuri se înteţeşte în primăvara anului 1988 după apariţia, în revista „Nistru” (nr. 4), a studiului-program al lui Valentin Mândâcanu „Veşmântul fiinţei noastre”, în care se spune răspicat că „batjocorirea limbii materne era şi este însoţită de fetişizarea servilă a limbii ruse”. Articolul spulberă cu vehemenţă cele două mari neadevăruri: dogma limbii moldoveneşti de sine stătătoare şi spectrul limbii române ca duşmană a limbii moldoveneşti.

(Mihai CIMPOI. Basarabia sub steaua exilului, 1994)

* * *

Articolul „Veşmântul fiinţei noastre” din nr. 4 al revistei „Nistru” (…) a dinamitat tot eşafodajul ideologic comunist, care trata alfabetul latin ca pe duşmanul nr. 1 al regimului…

(Iurie ROŞCA, în „Flux”, 29 iulie 2005)
* * *

Trebuie să spun astăzi un cuvânt de sinceră preţuire pentru unul dintre mentorii Mişcării româneşti de eliberare naţională, domnul Valentin Mândâcanu, autorul celebrului eseu „Veşmântul fiinţei noastre”, publicat în revista „Nistru”, care a spart tăcerea şi a rupt zăgazurile ce menţineau problematica lingvistică de la noi în zona tabu.

(Vlad CUBREACOV, în „Flux”, 16 noiembrie 2007)

* * *

În aprilie (1998) s-au împlinit 10 ani de la apariţia poate celui mai important articol din istoria postbelică a eseisticii basarabene, articolul ce a descătuşat simţirea celor de bună-credinţă, declanşând, totodată, rea-voinţa celor care oricum nu aveau să reacţioneze în alt chip. Articolul purta titlul, devenit între timp o sintagmă la îndemâna oricui – „Veşmântul fiinţei noastre”. Autor – Valentin Mândâcanu. Şi-i firesc să fi fost tocmai Valentin Mândâ­canu (cel care ne-a arătat ani de-a rândul, în vremurile „agramaţiilor în floare”, ce bine-i şade cuvântului potrivit la locul potrivit), omul care să readucă în actualitate necesitatea revenirii la veşmântul firesc al limbii noastre – grafia latină. Cu acest articol a început, de fapt, adevărata renaştere a limbii române în spaţiul pruto-nistrean…

(Editorial „Zece ani de nelinişte”. „Basarabia”, nr. 3–5, 1998)
* * *

Tulburătorul eseu „Veşmântul fiinţei noastre” al lui Valentin Mândâcanu, apărut în cele mai importante momente ale luptei pentru dezrobirea noastră naţională, se înscrie de pe acum în letopiseţul dramaticei noastre istorii alături de cel mai frumos poem închinat Limbii Române, semnat de Mateevici. Merită să suporţi toate calamităţile timpului pentru o asemenea pagină.

(Grigore VIERU, în „Flux”, 28 iulie 2000)

* * *

Valentin Mândâcanu este un om spiritual şi tot atât de principial, cu un acut simţ al adevărului şi răspunderii de ceea ce face. La aceste haşuri se mai cer adăugate, obligatoriu, câteva: că-i deschis şi intransigent, corect şi elegant şi în viaţă, şi în scris…

(Vlad POHILĂ, „Glasul naţiunii”, nr. 32, 1995)
FLUX, 23 iulie 2010

Incoruptibilul Valentin Mândâcanu

iulie 25, 2010 2 comentarii
Generaţia lui Valentin Mândâcanu părea să fie una ratată din start, sortită pieirii prin anonimat, deşi o parte a intelectualilor din Basarabia îşi punea mari speranţe în ocupaţia sovietică, însă toate aşteptările au fost înşelate, întrucât paradisul sovietic nu s-a dovedit a fi altceva decât teroare, lagăre de detenţie, penitenciare, deportări în masă, muncă silnică, cenzură spirituală etc. În aceste condiţii a opune rezistenţă directă regimului torţionar sovietic însemna sinucidere. Din această cauză, cei mai mulţi intelectuali basarabeni s-au refugiat în rezistenţa culturală, continuând, pe cât era posibil, tradiţia culturală românească, în pofida tiparelor vulgare şi aberante ale pretinsului realism socialist.

Viaţa lui Valentin Mândâcanu este o viaţă rară la noi, dedicată totalmente luptei pentru triumful adevărului istoric şi al spiritului naţional românesc. Din întreaga-i activitate de redactor rezultă un lucru pe care el a voit să-l probeze cu orice preţ şi la afirmarea căruia voia să contribuie cu toate puterile: cultivarea limbii române din Basarabia în spiritul tradiţiei culturale româneşti, chiar dacă această activitate nu era lipsită de riscuri venite din partea politrucilor de la cultură şi academie. Denigratori ai neamului românesc au fost şi încă mai sunt. Astfel există cu certitudine un curent nenorocit care cere coborârea de pe piedestal a lui Valentin Mândâcanu. Există deci acea nerecunoştinţă a epigonilor exclusivişti, care cred în pornirea lor nedreaptă că recent convertitul la o nouă religie trebuie să sfarme mai întâi pe zeul trecutului imediat. El, însă, veşnic senin şi străin de orice compromisuri cu publicul, nu a manifestat nici o supărare în faţa insultelor ce se debitează în contra-i.

Scrierile lui au fost ca o suflare de vânt răcoritor într-o atmosferă viciată de miasme insuportabile; fără altă armă decât bunul-simţ şi curajul naţional, el a curăţat limba maternă de hiperinternaţionalismul sovietic, şovinism, ultrarusificare şi de elucubraţii maladive de tot felul. Pentru majoritatea oamenilor de cultură basarabeni, volumele “Exprimarea corectă” şi „Cuvântul potrivit la locul potrivit” au constituit cartea de căpătâi în activitatea lor de zi cu zi, îndrumarul cel mai valoros în labirintul limbii noastre. Activitatea lui Valentin Mândâcanu ca redactor subtil cuprinde viaţa strămoşilor şi viaţa urmaşilor, întrucât în lumea civilizată schimbările bruşte de direcţie creează abisuri între două generaţii vecine.

Totuşi, opera sa de căpătâi, rodul nopţilor nedormite, este eseul „Veşmântul fiinţei noastre”, unde a scris cu sângele inimii sale adevărul istoric despre unitatea limbii române, necesitatea revenirii la alfabetul latin şi cea a oficializării limbii române în Basarabia.

Dacă până atunci, din când în când, se făceau auzite ecouri care aminteau că suntem acelaşi neam, acestea încă nu aveau puterea să apropie cât de cât sufletele înstrăinate, să le ducă la înţelegerea unui ideal comun. Era necesar înainte de toate să se ivească personalităţi care, cu energia şi curajul lor, să redea celor mulţi încrederea în triumful adevărului. Unul din acei care au contribuit prin operă la redeşteptarea românilor basarabeni a fost şi este Valentin Mândâcanu.

În prezent, în pofida calomniilor şi insinuărilor inamicilor de idei şi idealuri, dl Valentin Mândâcanu urmează drumul cel sigur, luminat de credinţa în mai bine şi în Dumnezeu, care l-a însufleţit în permanenţă. Pe când tulburarea domnea aproape în mintea tuturor, pe când iniţiatorii eliberării naţionale din Basarabia credeau că totul este pierdut, dar, în realitate, totul abia începuse, el scrie, vorbeşte, îndeamnă, convinge în favoarea ideilor democratice şi a idealului naţional.

Om energic, bun român, cult, cinstit, Valentin Mândâcanu a moştenit tot ce a fost mai valoros la înaintaşi, aceste calităţi căpătând la el forme majore de manifestare.

În încheiere, cu prilejul atingerii vârstei de 70 de ani, ţin să-i urez maestrului Valentin Mândâcanu multă sănătate, noi realizări în lupta de eliberare naţională a basarabenilor şi tradiţionalul „La mai mult şi la mai mare!”.

Vasile BAHNARU, [“Ţara”, 27 iulie 2000. Nr. 60]

Valentin Mândâcanu, românul prin excelenţă

Lăsând ironia la o parte, mă întreb la o adică, de ce oare să fi fost respinsă de Cotroceni, bunăoară, propunerea decorării lingvistului Valentin Mândâcanu, unul din corifeii luptei pentru limba română din Basarabia? Nu găsesc un răspuns valabil.

Mă tem că lingvistul nostru nu s-a putut ridica pe scara preţuirii la nivelul primarului Mistreţ, al valoroasei poete Teodora Rotaru, al fostului director al Agenţiei de stat „Moldpres”, Dumitru Ţâra, sau la cel al valoroasei Alexandra Can, tocmai din cauza faptului că Valentin Mândâcanu, vigurosul şi consecventul luptător pentru sufletul românesc din Basarabia, a fost de la începuturi şi este şi astăzi membru al Partidului Popular Creştin Democrat.

(Vlad CUBREACOV, în „Flux”, 22 mai 2009)

VALENTIN MÂNDÂCANU: “Eu m-am născut în Frontul Popular”

Ştefan SECĂREANU: – Motivele pentru care aţi părăsit Basarabia în 1944 sunt clare: aţi fugit de „ciuma roşie” care venea asupra noastră dinspre răsărit. Nu-i la fel de clar de ce aţi revenit în împărăţia aceleiaşi „ciume”…

Valentin MÂNDÂCANU: – „Ciuma” asta a potopit şi a infectat cu „bacili roşii” întreaga Românie. Marionetele româneşti ale Kremlinului porneau din când în când la vânătoare după basarabenii şi bucovinenii refugiaţi. În timp ce mă aflam la Facultate, tata umbla fugar prin ţară. Mie mi se luase bursa, nu aveam nici un sprijin, eram disperat. Între timp, în ziare apărea sistematic un anunţ „În atenţia cetăţenilor sovietici aflaţi pe teritoriul României”, în care se promitea marea cu sarea celor care vor accepta să se reîntoarcă în Uniunea Sovietică. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am „repatriat”.

– Şi nu vă pare rău?

– Nu. M-am încadrat rapid în viaţa basarabenilor mei, mi-am continuat studiile, m-am însurat cât se poate de reuşit, am lucrat cum am lucrat, am făcut mult–puţinul pe care l-am putut face pentru salvarea limbii române de la pieire… De ce să-mi pară rău?

– Dar cum rămâne cu concedierile Dvs. forţate sau neforţate? Nu v-au produs necazuri?

– Cum să nu!? Dar prin astfel de necazuri au trecut mii şi mii de intelectuali basarabeni, toţi fiind bănuiţi de naţionalism, de spirit românesc. Concedierile mele au fost trei, şi toate „po sobstvennomu jelaniu”. Înţelegi cum venea treaba? Omul, adică, îl implora pe şef: „Vă rog frumos să mă daţi afară din serviciu”… Prima mea concediere a fost de la Ministerul Culturii. Ministrul de pe atunci, poet de limbă română, nu voia să vorbească cu mine româneşte, nici când eram în doi. Eu îl întrebam româneşte, el îmi răspundea ruseşte, şi viceversa. Într-o zi i-a plesnit răbdarea şi mi-a strigat tot ruseşte: „N-am nevoie de naţionalişti români! Afară!” Am depus cererea şi am plecat… A doua concediere a fost de la Enciclopedie, sub învinuirea absurdă de „românizare a limbii moldoveneşti”… Cea de a treia concediere, tot forţată, a fost de la ATeM. După ce am publicat articolul „Veşmântul fiinţei noastre” se crease acolo în jurul meu o atmosferă atât de duşmănoasă, încât m-am văzut silit să-mi iau lumea în cap. Era în 1989, încă nu împlinisem vârsta de pensionare.

– Ce-aţi putea să ne spuneţi despre ilustrul Dvs. consătean, Eugen Coşeriu?

– Despre poliglotul care vorbeşte în treizeci de limbi şi scrie în zece? Despre savantul care s-a înălţat pe culmile Olimpului şi a fost tradus până şi în japoneză? Despre el vă pot spune că este o mândrie pentru satul nostru, Mihăileni, pentru toată Basarabie şi pentru întreaga Românie.

– Cum se explică faptul că aţi fost şi sunteţi un frontist consecvent?

– Păi cum să se explice?! Eu m-am născut în Frontul Popular, această formaţiune a luat fiinţă şi datorită modestei mele contribuţii… S-o părăsesc? Niciodată! În privinţa consecvenţei de opinii mi l-am luat ca model pe acelaşi Eugen Coşeriu, mare prieten FPCD.

– Ştim că sunteţi adept al unirii tuturor forţelor naţionale şi democratice într-un singur bloc. Cum priviţi această unire?

– Aşa cum o privesc toţi oamenii de bună-credinţă: pozitiv. Şi dacă, Doamne fereşte, unirea nu se va produce, lumea va înţelege din cauza cui nu s-a produs.

Ştefan Secăreanu

[“Ţara”, 10 iunie 1997. Nr. 44]

OAMENI DE INIMĂ. Valentin MÂNDÂCANU nu are nevoie de „Ordinul Republicii”

iulie 23, 2010 Un comentariu
Săptămâna trecută, împreună cu  o echipă a „FLUX”-ului, l-am vizitat la domiciliu pe colegul nostru de luptă politică de peste 20 de ani, Valentin Mândâcanu, autorul articolului „Veşmântul fiinţei noastre”, care a declanşat, practic, mişcarea de eliberare naţională din Republica Moldova. Mi-am dat seama de ce nici actuala guvernare, Alianţa pentru Integrare Europeană, ajunsă la putere în urma exacerbării lozincilor şi stărilor noastre fireşti de la 1989 şi declarată cu ostentaţie drept democratică, europeană şi chiar românească, nu i-a acordat încă distinsului lingvist şi patriot, măcar la împlinirea onorabilei vârste de 80 de ani, cea mai înaltă distincţie a statului. Aşa cum s-a procedat, să zicem, cu un şir de ziarişti de duzină, cărora generosul nostru interimar le-a conferit, la 24 decembrie 2009, de-a valma şi ca la comandă, „Ordinul Republicii” „în semn de înaltă apreciere a meritelor deosebite în afirmarea libertăţii de exprimare, pentru contribuţie substanţială la procesul de renaştere naţională şi la promovarea democraţiei şi a valorilor general umane”, adică, mai pe înţelesul tuturor, pentru meritul de a-i fi adus la putere pe actualii potentaţi.

Nu îl voi nominaliza pe nici unul dintre aceştia, care sunt 12 la număr, iar unii dintre ei nu au şi nici nu au avut nimic cu acţiunile patriotice de atunci şi de acum, din contră au fost şi au rămas promotorii antiromânismului şi interfrontismului. Am fi aşteptat un asemenea gest de respect şi pentru Valentin Mândâcanu, şi pentru zecile de mii de cititori ai revistei „Nistru”, condusă, atunci, la 1988, de înflăcăratul poet şi patriot Dumitru Matcovschi, unde apăruse, în pofida tuturor interdicţiilor, celebrul articol „Veşmântul fiinţei noastre”, cititori care, însufleţiţi fiind de curajul şi verticalitatea manifestată de cei doi bărbaţi ai neamului, au participat mai apoi la istoricele mitinguri şi demonstraţii ale Frontului Popular, pentru limba română şi alfabetul latin, încununate cu Marea Adunare Naţională de la 27 august 1989 şi cu actul de oficializare de către Parlament, la 31 august acelaşi an, a limbii române şi a grafiei latine.

Am înţeles perfect că oameni ca Valentin Mândâcanu nu vor fi pe placul nici unei puteri de sorginte nomenklaturistă şi securistică din simplul motiv că aceştia nu pot trăda! Că sunt verticali şi consecvenţi, că ţin la familia politică în care s-au născut, că sunt, pur şi simplu, OAMENI MORALI sau, îmi place mie să le spun, OAMENI DE INIMĂ.

Dacă în timpul regimului sovietic domnul Valentin Mândâcanu a fost dat afară de la ATEM (agenţia oficială de ştiri a puterii de atunci), unde îşi câştiga bucăţica de pâine în calitate de translator şi îngrijitor al limbii române, pentru vina de a fi scris articolul „Veşmântul fiinţei noastre”, aşa cum spune Domnia Sa în interviul pe care mi l-a acordat acum 13 ani, publicat în numărul din 10 iunie 1997 al ziarului „ŢARA”, adică pentru vina de a fi OM AL FRONTULUI POPULAR, astăzi Valentin Mândâcanu este ignorat cu bună ştiinţă de puterea în frunte cu Mihai Ghimpu din acelaşi motiv – că este OM AL FRONTULUI POPULAR, adică al PARTIDULUI POPULAR CREŞTIN DEMOCRAT!

Tot din acelaşi motiv, Primăria municipiului Chişinău, în frunte cu nepotul lui Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă, refuză să îi înmâneze lui Valentin Mândâcanu certificatul de cetăţean de onoare al municipiului Chişinău, calitate atribuită de câteva luni de zile prin votul Consiliului municipal, la insistenţa consilierilor creştin-democraţi.

Sunt fericit că fac parte dintr-o echipă cu nea Valentin Mândâcanu, echipa Partidului Popular Creştin Democrat.

La mulţi ani, nea Valentine!

La mulţi ani, OMULE DE INIMĂ!

Ştefan SECĂREANU

FLUX, 23 iulie 2010

PPCD – 22 DE ANI DE LUPTĂ ŞI AFIRMARE

iunie 4, 2010 Un comentariu

Perestroika lui Mihail Gorbaciov, acea perioadă de relaxare a dictaturii comuniste care s-a produs după 1985 în URSS, a readus în mediile intelectuale din imperiu suflul libertăţii. Glasnosti, cuvântul cel mai îndrăgit şi mai repetat la acea vreme, a intrat în toate limbile internaţionale şi a însemnat, de fapt, afirmarea pas cu pas a trei libertăţi fundamentale, pe care generaţia noastră încă nu ştia să le formuleze, dar a învăţat foarte repede să le afirme: libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor şi libertatea de asociere, încercarea doctrinarilor noii orientări a PCUS de a reînnoi ţara şi partidul, de a inventa comunismul „cu faţă umană”, de a-l condamna, după modelul lui Hruşciov, pe Stalin şi de a-l exalta prin contrast pe Lenin, s-a constituit într-o oportunitate pentru cei mai temerari. În viaţa publică au fost lansate concepte noi pe atunci despre aşa-numitele „pete albe în istorie”, despre mediul înconjurător, ecologia devenind, de pildă, o preocupare în vogă mai ales după tragedia de la Cernobâl.

Revenirea la rădăcini, raportarea la modelul occidental, criticarea exceselor birocraţiei şi a falsului în viaţa societăţii de atunci, a produs rapid o pleiadă de militanţi proveniţi în special din mediul de creaţie. Scriitorii, ziariştii, artiştii, în general, au exprimat setea de libertate şi au simţit nevoia afirmării demnităţii umane, stare de care au contaminat rapid şi masiv mulţimile. De la rostirea de cuvântări îndrăzneţe şi scrierea de articole de ziar mai curajoase, de la acordarea de interviuri la „Europa Liberă”, „BBC” şi „Vocea Americii” până la mitingurile la început mai restrânse, devenite foarte curând de masă şi căpătând forma instituţionalizată, inspirată din tradiţia istorică, de Mare Adunare Naţională, învăţam din mers să ne afirmăm vrerile şi demnitatea după o perioadă atât de lungă de teroare, umilinţă şi reducere la tăcere. Foile volante şi ediţiile Samizdat circulau din ce în ce mai mult şi trezeau lumea la viaţa publică. Pas cu pas am început să realizăm că pentru a înfrunta sistemul şi pentru a schimba radical lucrurile este nevoie să ne asociem în orga­nizaţii politice, numite la acea vreme organizaţii obşteşti sau „informale”, spre deosebire de formele de asociere impuse de regim ca PCUS, komsomol, sindicate etc.

Începusem să înţelegem că ceea ce facem noi de fapt este politică. Iar această ocupaţie necesită curaj, inteligenţă şi dedicaţie totală. Politica a fost luată de către noi ca o meserie, ca o datorie pe care trebuie să o îndeplinim fără a ne lăsa căi de retragere sau clipe de odihnă. Fiecare zi era trăită cu maximă intensitate, aşa de parcă putea fi ultima zi de viaţă sau cel puţin de aflare în libertate. Riscul ne-a plăcut atât de mult încât a devenit o stare dominantă de care nu am mai putut să ne despărţim. Consumam cu nesaţ cărţi de istorie şi literatură, interzise până atunci, învăţam să gândim politic de la înaintaşi şi de la occidentali. Totul avea farmecul noutăţii şi dădea sentimentul trăirii din plin pentru idealuri înălţătoare.

Am început să învăţăm a formula documente politice, gen de scriere absolut necunoscut până atunci. Cum să redai ororile suferite sub ocupaţie şi setea de a fi liberi altfel decât plângând sau literaturizând? Cum să dai expresie coerentă gândului atunci când limba încă era constrânsă de tiparele limbii naţiunii dominante, elasticitatea şi fluenţa intelectuală fiind direct legate de nivelul de cunoaştere a limbii materne? Cum să formulezi un program politic atunci când ţi se interzicea să creezi partide şi erai obligat să urmezi „linia”, fie ea şi „nouă”, a partidului-stat?

Lupta pentru revenirea la alfabetul latin, pentru oficializarea limbii de stat, pentru Tricolor, pentru dreptul de a ne cunoaşte trecutul, cu tot ce a însemnat Pactul Ribbentrop-Molotov, ocupaţia din 1940 şi 1944, foametea din 1946-47, colectivizarea din 1949, GULAG-ul şi „spălarea de creieri”, renunţarea la limitele impuse de linia oficială, în cele din urmă, sfidarea regimului şi adoptarea programului de obţinere a Independenţei şi de afirmare a noului stat ca subiect al dreptului internaţional au determinat apariţia Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării la 3 iunie 1988, apoi a Frontului Popular din Moldova, devenit, la 15-16 februarie 1992, Frontul Popular Creştin Democrat, iar la 11 decembrie 1999 – Partidul Popular Creştin Democrat. Afirmarea identităţii noastre româneşti şi a valorilor democratice, a pluripartitismului şi a celorlalte drepturi fundamentale ale omului, îmbrăţişarea doctrinei democrat-creştine şi iniţierea orientării prooccidentale a ţării în detrimentul liniei păguboase a puterii în favoarea acceptării statutului de ţară-satelit a Rusiei în formula neoimperială de CSI, combaterea separatismului ca expresie a imperialismului rus, apărarea independenţei şi a unităţii teritoriale a ţării, protestul împotriva prezenţei militare ruse şi lansarea strategiei de integrare în UE şi NATO, toate aceste poziţii fundamentale pentru devenirea Republicii Moldova, alături de atâtea altele, au fost formulate timp de două decenii în documentele programatice ale PPCD.

Am fost întotdeauna şi am rămas o mişcare politică novatoare, care a mers cu câţiva paşi înaintea tuturora. Principiile şi valorile pentru care am militat au părut mereu şocante şi irealizabile la început, ca mai apoi să fie acceptate încetul cu încetul de societate, deseori chiar de clasa guvernantă, care, fiind dominată de fosta nomenclatură sovietică, nu avea nici capacitatea intelectuală, nici voinţa de a înţelege şi a produce schimbări rapide, profunde şi ireversibile. Atunci când pledam, de pildă, pentru alfabet, pentru Tricolor, pentru denumirea desovietizată a ţării, pentru Mitropolia Basarabiei sau pentru aderarea la Uniunea Europeană eram priviţi iniţial cu ostilitate de către unii şi cu ironie de către alţii. Însă timpul ne-a dat întotdeauna dreptate. La 30 iunie-1 iulie 1990, Congresul al II-lea al FPM adopta o rezoluţie privind schimbarea denumirii Palatului „Octombrie” în Palat Naţional, o altă rezoluţie privind schimbarea denumirii Pieţei Victoriei în Piaţă a Marii Adunări Naţionale. La 16 decembrie 1990, la cea de-a doua Mare Adunare Naţională, eveniment istoric uitat pe nedrept, adoptam, de pildă, acolo, în Piaţă, unde era o mulţime deloc mai puţin numeroasă decât la 27 august 1989, într-un ger cumplit, cu zăpadă şi gheaţă, numele nou al ţării noastre – Republica Moldova. Întâmplarea avea loc atunci când încă URSS era în picioare, iar republica se mai numea RSSM. Evenimentul, ca şi propunerea, au fost ignorate de Parlamentul de atunci, din frică, din ignoranţă sau din simplă invidie, astăzi nu mai contează. Astăzi, ca şi atunci, unii dintre cei care au fost împotriva formării şi afirmării ţării noastre ca stat independent ne învaţă cum să ne-o iubim şi cine suntem. Astăzi, când am lansat un nou concept asupra identităţii Republicii Moldova, suntem înţeleşi încă de prea puţini. Dar vom vedea cu toţii că anume abordarea propusă de PPCD va fi cea care va avea câştig de cauză. Disocierea politonimului de etnonim devine un comandament care trebuie privit cu toată responsabilitatea. Da, toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt moldoveni: românii, ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, romii etc. Dar fiecare cetăţean îşi asumă propriul profil identitar, în funcţie de limba şi cultura căreia îi aparţine. Este adevărat că teroarea istorică a produs distorsiuni în conştiinţa naţională a majorităţii populaţiei, unii ştiind că sunt români, alţii crezându-se etnici moldoveni. În acest caz orice constrângeri, s-a văzut, sunt păguboase. „Moldo­venismul” ca ideologie de stat nu poate fi acceptat într-o societate democratică de azi. Problemele de mentalitate, de psihologie socială, de autoidentificare trebuie abordate cu tact şi răspundere politică, cu toleranţă şi respect pentru personalitatea fiecărui cetăţean. Anume aşa vom ajunge să punem capăt războiului identitar, să dăm mai multă stabilitate politică ţării şi să determinăm până la urmă guvernările să renunţe la imixtiuni în domeniul ştiinţei, culturii şi învăţământului. Iată nişte idei care încă sunt tratate cu neîncredere şi chiar cu ostilitate opacă. Dar afirmarea lor consecventă, vom vedea curând, ne va aduce câştig de cauză.

În cele două decenii de luptă politică PPCD a învăţat să exprime clar, coerent şi consecvent interesele naţionale ale Republicii Moldova. Agenda PPCD este aceeaşi cu agenda politică a ţării. PPCD este cea mai veche şi mai durabilă instituţie democratică din ţara noastră. Vigurozitatea familiei noastre politice, vitalitatea noastră, unitatea internă are ca motor şi liant angajamentul profund moral, asumat de bună voie şi până la capăt de a servi onest şi cu onoare cauza naţională.

Am fost loviţi cu cruzime şi perfidie fără oprire. Nu am cunoscut linişte şi perioade de confort ori relaxare timp de peste douăzeci de ani. Unii dintre noi au fost asasinaţi mişeleşte, alţii au fost răpuşi în Războiul de Independenţă. Însă nu am fost reduşi la tăcere şi nici înfricoşaţi. Suntem loviţi în obraz cu metodă, dezinformarea şi manipularea opiniei publice, încercările continui de asasinare morală a exponenţilor mişcării noastre se ţin lanţ în fiecare zi. Însă preocuparea obsesivă de a ne desfiinţa suferă eşec după eşec. Noi continuăm să ne menţinem verticalitatea, să arătăm o putere sufletească, o capacitate cu totul unică de regenerare şi dăinuire în timp. Izvorul puterii noastre este raportarea la modelele superioare de până la noi. Obligaţia morală faţă de înaintaşi, ca şi faţă de urmaşi, trăirea profundă a sentimentului datoriei şi asumarea destinelor colectivităţii au devenit elemente definitorii fundamentale pentru noi. Noi ne afirmăm nu datorită unor circumstanţe favorabile, ci în pofida unor circumstanţe nefavorabile. Ştim că pentru a învinge avem nevoie de caractere. Iar caracterele se formează prin muncă şi asumarea limitărilor, a suferinţei, a riscurilor.

Noi am adus în mediul politic din ţară gândirea creştină. Doctrina democrat-creştină este singura dintre doctrinele moderne care împărtăşeşte viziunea creaţionistă asupra lumii şi a omului şi respinge concepţia opacă a evoluţioniştilor. Antropocentrismul ateu, care a adus atâta nenorocire prin cele două curente totalitare ale secolului XX, comunismul şi fascismul, cu derivatele acestora ale stângii atee de azi, ne sunt străine. Am învăţat din cărţi şi din viaţă ce este hristocentrismul nu doar ca viziune asupra vieţii şi a lumii, ci şi ca trăire profundă de creştini. Mărturisirea lui Hristos, conştiinţa de creaturi responsabile în faţa Creatorului ne impune ţinuta morală şi ne alimentează forţa de a continua lupta pentru adevăr şi dreptate.

PPCD este partidul care a ştiut să formuleze priorităţile societăţii şi să aibă o viziune strategică. Astăzi suntem angajaţi profund în procesul de consolidare a institu­ţiilor democratice, a statului de drept şi a economiei funcţionale de piaţă. Familia politică din care facem parte, reunită în cadrul Internaţionalei Democrat-Creştine şi a Partidului Popular European, fortifică poziţia PPCD pe plan intern, dar şi la nivel internaţional. Sarcina istorică majoră pe care trebuie să o onoreze PPCD cu sprijinul societăţii şi al partenerilor externi este integrarea Republicii Moldova în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană. NATO şi UE, ca instituţii internaţionale complementare, vor asigura independenţa, unitatea teritorială, securitatea naţională, dezvoltarea durabilă, prosperitatea economică, funcţionarea instituţiilor democratice şi depăşirea statutului de popor captiv prin afirmarea libertăţii naţionale şi individuale. Funcţia civilizatoare a modelului occidental îşi va exercita în continuare influenţa benefică asupra ţării şi prin contribuţia PPCD. Depăşirea sindromului de victimă a istoriei şi asumarea calităţii de creatori de istorie şi de subiecţi responsabili şi liberi în cadrul competiţiilor geopolitice din lume, prin solidarizarea cu naţiunile democratice, reprezintă una din mizele majore ale PPCD.

[…]Lupta noastră continuă. Ea se va încununa de succes pentru că PPCD exprimă fidel şi organic interesele poporului nostru. Dumnezeu întotdeauna răsplăteşte sacrificiul şi dăruirea de sine pentru aproapele. Cine are ochi să vadă va vedea.

Iurie ROŞCA, preşedinte PPCD
(Din volumul I al culegerii „Partidul Popular Creştin Democrat. DOCUMENTE şi MATERIALE”)

FLUX, 4 iunie 2010