Arhiva

Posts Tagged ‘Victor Roncea’

DOCUMENTE: Eminescu nu a avut sifilis. Constantin Barbu: Regele și Maiorescu sau despre uciderea lui Eminescu

Decembrie 22, 2013 Lasă un comentariu

Mihai Eminescu de Nestor Heck - 1884

CONSTANTIN BARBU

 

Regele și Maiorescu

sau

despre uciderea lui Eminescu

 

 Interviu realizat de Maria Huculici

Domnule Profesor Constantin Barbu, aș începe interviul nostru cu o întrebare mai generală: care este situația intelectuală în România de azi?

Întrebarea este nu numai generală ci și foarte dificilă. În cazul că există o situație intelectuală în România de astăzi, ea este catastrofală. Nu cunosc decât un intelectual european de spiță rară, trăitor în România de astăzi. El este cel mai mare filosof european în viață, are 97 de ani și se numește Mihai Șora. În rest, societatea românească trăiește o epocă de final, în timp ce zeci de tineri geniali (risipiți în Europa și Statele Unite) muncesc, gândesc, scriu așteptând să li se vadă lumina strălucitoare a unui destin excepțional. Și noi, ca imbecilii, îi ignorăm. Literatura română este o metresă ridicolă care se încăpățânează să aibă “un singur scriitor” (vorba unui poet din provincie), și ăla un metalambanist aproape transparent. Ce dovadă mai bună vrei de sfârșit de epocă? Un Nicolae Manolescu având mai multe funcții decât Ceaușescu? Acest ipochimen necalificat în Eminescu a forțat legea și logica “devenind” pentru a treia oară președinte al Uniunii Scriitorilor, după ce a băgat Uniunea într-un faliment răsunător. El simte că nu este o instituție și că fără funcția de președinte nu ar mai avea nicio autoritate în presa literară. Câțiva scriitori liberi și independenți i-au dat o lecție când a vrut să intervină și asupra conducerii revistei “Tribuna” de la Cluj. Mahalaua noastră literară chiar a intervenit tovărășește, aproape ca în anii ’50, și câteva merdenese literare au comis liste, invective, aberații.

Vorbind serios, fantomele literare trebuie să plece la cimitir. Tinerii români europeni trebuie să plece în Europa, cu limba română cu tot. Nu dăm sfaturi, n-avem modele. E vremea să fie liberi nu perieci care îi admiră pe bătrânii ipochimeni expirați.

Situația intelectuală din România este una neeuropeană.

 

Totuși, de ce se umblă la “simboale”, la fundamente, la icoane și iconi?

Și mie-mi place cuvântul simboale fiindcă este al părintelui Stăniloae, considerat cel mai teribil teolog ortodox al secolului care a trecut. Pe Eminescu au încercat, în Dilema lui Pleșu (singurul ministru al Culturii din Europa care a plagiat și cuvântul “etcaetera”), să-l obscurizeze la icon (ca să mă exprim ridicol, ca ei), numai că n-au putut să-l citească enigmatic în oglindă. Ce-ar fi să-i supunem la o probă? Fie versul vestit: La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură. Îi invităm pe semnatarii obraznici din Dilema să interpreteze acest vers, pe zece pagini (fie și împreună). Numele celor care nu vor putea interpreta versul sunt: Manolescu, Cărtărescu, Ornea (decedat), Andrei Pleșu, Petru Creția (decedat) etc. Nu sunt deloc răutăcios, nici sadic dar, propunându-le acest joc hermeneutic, își vor da seama că e greu versul. Și nu e bine să te afli în treabă cu Eminescu. De altfel, domnii aceștia dilematici au probleme de caracter, toți fiind descoperiți ca metalambaniști: Manolescu a copiat din Jauss etc., Cărtărescu a plagiat din Lawrence Sterne (chiar în poemul Căderea, dedicat lui Manolescu și premiat de Uniunea Scriitorilor) etc., Ornea – din Lovinescu etc., Pleșu a plagiat din Corbin etc., Petru Creția a copiat chiar și din Constantin Barbu (vezi textul german din Cezara). Așa-zisa editare a lui Eminescu facută de Petru Creția este, pur și simplu, o demență editorială (numai volumul opt din Opere, cel care cuprinde teatrul lui Eminescu, are asemenea ficțiuni editoriale încât ar trebui editat din nou în marginile adevărului și ale rațiunii; despre plagierea transcrierilor Aureliei Rusu și despre falsificarea textelor eminesciene voi scrie într-o cărticică viitoare).

Dar fundamentele nu pot fi distruse. În perioada în care ei încercau să-i jignească arheul lui Eminescu, o echipă strălucită de eminescofili: Eugen Simion, Gabriela Dumitrescu și Mircia Dumitrescu (cu entuziasta sa echipă), tipărea în facsimil color Manuscrisele lui Eminescu. Nimic mai pertransversant pentru cultura română! De ținut minte că petransversant este cuvântul lui Eminescu (din vremea când traducea Critica rațiunii pure a lui Kant, celebra carte pe care n-a deschis-o nici Petru Creția și n-a închis-o nici Manolescu…).

Spre bucuria multor scriitori români, eu tipăresc pentru începutul anului 2014 primele 33 de volume din Eminescu, însemnând manuscrise în facsimil color (exact cum sunt originalele, fără nici o cosmetizare), transcrierea celor mai dificile pagini din Eminescu, cu cărțile sau textele germane prezente în Eminescu, note, comentarii, arhivă. Înainte de a începe Academia Română tipărirea manuscriselor în facsimil color, eu tipărisem 19 manuscrise și alte lucrări din care a tradus Eminescu, câteva transcrieri, în total vreo 25 de volume din 1996 până în 1999. Este un proiect pe care l-am pus la cale cu Constantin Noica în anii ’80 și pe care  trebuie să-l execut până la volumul 541, așa cum am stabilit. În afară de acest mare proiect, după cum știi, refac biblioteca lui Eminescu în aproximativ 1000 de volume, din care am publicat anul trecut vreo 250 de volume. Editarea manuscriselor în facsimil de către Eugen Simion și străluciții săi colaboratori trebuia să devină prilej de refundamentare a culturii române. Dar nu poți să refundamentezi o cultură, dacă n-ai cu cine. Cu Integrala Manuscriselor Cantemir (care va avea 150 de volume), cu Arhiva Cantemir și Biblioteca Dimitrie Cantemir (lucrez la refacerea bibliotecii care a stat la temelia Hronicului) ofer o refundamentare a culturii române.

Cantemiriana și Eminescu. Opera Omnia sper să fie o bibliotecă bună de citit, un tezaur care să schimbe la față cultura română. Personal, sunt sceptic. Dar Cantemir a avut deja răbdare 300 de ani, trebuie să avem și noi răbdare încă 300 de ani. Nimeni nu crede că ediția de Opere a lui Eminescu începută de Perpessicius are peste un milion de greșeli, dintre care vreo 250.000 fatale.

 

Am citit (chiar într-o ediție îngrijită de Liiceanu) că Noica vă considera “excepțional de înzestrat pentru lucrări de erudiție și istorie literară”. De ce? Cu ce prilej? Și, așa cum ne-ați promis, vrem o probă de la Noica, privind proiectul Eminescu.

Noica scria acele cuvinte exagerat de generoase în anul în care identificasem câteva texte germane din manuscrisul 2287. Mariana Petrescu, strălucit profesor de limba germană la Universitea din Sibiu, descifra și publica manuscrisele 2287 și 2255 (din care iarăși am identificat câteva însemnări germane) pentru revista “Transilvania” din Sibiu. S-au publicat pagini din Eminescu și în revista “Manuscriptum” (unde Noica a amintit de identificările din Schopenhauer). Noica vorbise cu Cartea Românească. Dar n-a fost să fie! Dacă îi spui cuiva de “lipsă de hârtie” în materie de Eminescu nu poți să fii decât o canalie, ce să mai discutăm. Un sfert de secol l-au mințit pe Noica, promițându-I un xerox din Cehoslovacia. A murit și Noica, s-a dezmembrat și Cehoslovacia și nici xeroxul n-a venit!

Să publicăm o scrisoare inedită a lui Noica, dacă tot am promis.

Scrisoare Dinu Noica - Doc Constantin Barbu via Ziaristi Online

Știm că textul pe care l-ați publicat în ianuarie 2013 în revista “Tribuna”, intitulat “Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României” a stârnit reacții mai degrabă paraliterare. De ce credeți că Manolescu a dirijat o întreagă cabală?

Lui Manolescu îi spusesem în față că “în materie de Eminescu este necalificat” (la o adunare a Asociației Scriitorilor din Craiova). Și fiindcă scrisese obraznic despre Noica în ziarul Adevărul, l-am executat într-un pamflet sau două, ca să țină minte că e un critic minor din Epoca Noica. L-am avertizat și cu câteva mici bucăți plagiate din Jauss și cu chestii greșite în limba franceză, nivel clasa a VI-a. Niciodată nu veți găsi în limba sau literatura franceză expresia “les brigantes cascades” fiindcă nefericitele cascade nu pot fi decât “bruyantes”. Chestiile din Jauss le-a plagiat în mica lui Istorie critică a literaturii române, o istorie în care împletește falsificarea ierarhiilor literare cu excrocheria intelectuală. Îmi place să amintesc o propoziție din Manolescu, culmea hermeneuticii academicianului, în care zice: “Demiurgul îi promite lui Hyperion marea cu sarea”. Ce poți să-i spui metalambanistului despre Eminescu? Când el n-a numărat bine nici spermatozoizii familiei Kremnitz, neștiind că Georg e fiul, nu nepotul Kremnitzilor… Manolescu s-a temut de o revistă liberă precum “Tribuna” condusă de Mircea Arman. Ar fi vrut să dirijeze o cabală, dar nu are cadre. Nu poți să te bizui pe tot felul de merdenese (gen Magda Cârneci, Marta Petreu ori Carmen Coman – falsificatoare de ediții din Amita Bhose) ori pe un hunișor descreierat (? – 2013).

L-am provocat public pe Manolescu să scrie 20 de pagini despre Luceafărul lui Eminescu, dacă poate, dacă nu – să tacă definitiv.

 

Ați publicat mai multe probe privind uciderea lui Eminescu. Mi-ați promis pentru cititorii Evenimentului Zilei două documente fundamentale. Unul este Interogatoriul luat lui  Eminescu în 13 iunie 1889. Celălalt document este Autopsia lui Mihai Eminescu, scrisă de Sutzu, dar nesemnată.

Da, ți-am promis aceste două documente. Interogatoriul luat lui Eminescu (două file pe care le-am publicat ca inedite în Tribuna din ianuarie 2013, document pe care analfabeții nu l-au recunoscut fiindcă așa sunt analfabeții, nu recunosc nimic). De sesizat în facsimil este analfabetismul celor ce-l interoghează, care cred că există limba “sanscriptă”. Câtă carte știa Eminescu! Tradusese Bopp, făcuse sanscrită la Universitate cu Weber (am publicat cursul de sanscrită al lui Weber, urmat de Eminescu), scria superb în devaganari. Traducerea din Bopp e după Ober-Döbling! E una din marile probe ale minții întregi a lui Eminescu.

Dosar 645/1568/1889, filele 7r-v, fost 10r-v: Interogatoriul din 13 iunie 1889.

Interogatoriu Mihai Eminescu - Document Constantin Barbu via Ziaristi Online

Interogatoriu Mihai Eminescu Document 2 - Constantin Barbu via Ziaristi Online

 

Autopsia lui Mihai Eminescu aduce proba scrisă de mâna lui Sutzu că Eminescu nu a avut sifilis. Doctorul scrie textual: “Eroare. Eminescu n’a fost sifilitic”.

Iată documentul:

Eminescu nu a avut sifilis - Document - Autopsie - via Constantin Barbu si Ziaristi Online

E bine să dăm transcrierea Autopsiei lui Eminescu, în întregime:

AUTOPSIA LUI MIHAI EMINESCU

Alexandru Sutzu

„La 8 Iulie 1883, Mihail Eminescu a fost isbit într’un mod quasi subit şi mai fără prodrom de o maladie mintală care a întristat şi a surprins pe amicii şi cunoscuţii săi.

Iritabil numai şi muncit de o insomnie ţinând cu câteva zile mai înainte, el se armă în suszisa zi cu un revolver şi ameninţă, fără motiv pe unul dintre cei mai devotaţi ai lui amici.

Cu multă difficultate el fu stăpânit în agitaţiunea sa şi dus la Institutul medical „Caritatea” din Bucureşti.

Acuitatea extremă a simptomelor nu permittea în primele momente un studiu amănunţit ali diferitelor funcţiuni şi facultăţi.

Aspectul maladiei era acella al unei manii acute caracterisată printr’un delir absolut incoherent, prin mişcări desordonate, prin illusiuni şi hallucinaţiuni sensoriale cari deveneau uneori terrifiante, în fine prin tendinţa a tot distruge prinprejurul său în paroxismul răului.

Excitaţiunea continuă a centrilor psyhomotori şi psyhosensoriali, era factorul unic al acelui delir, al acellei perturbaţiuni, ale facultăţilor intellectuale şi morale, cari se aflau libere de orice control al voluntării şi ca nişte instrumente passive ale unei cerebraţiuni neconştiente.

Nimic nu-l putea calma din acea stare, nici morfina nici hidroterapia, nici tratamentul moral, nici tratamentul fisic.

În timp de două luni, abea de trei ori el avu câteva momente de luciditate. Restul îl petrecea într’o aiurare, căreia politica, ştiinţa, litteratura îi offereau elemente variate, combinându-se, amestecându-se, fără ca cugetările, frasele şi chiar cuvintele să fie câtuşi de puţin intelligibile, aşa de puţină legătură logică exista între ele.

În faţa unei atare stări patologice ce nu putea fi altfel denumită decât o manie acută, medicii ce’l curau aşteptau cu impacienţă evoluţiunea naturală a maladiei spre un sfârşit fericit, convinşi prin experienţă că această psihoză este o maladie care isbucneşte brusc, durează 2-3-5 luni şi apoi se vindecă, fără să lase de [cele] mai multe ori urmări definitive, defavorabile organismului mintal.

Într’adevăr, pe la începutul lunei a treia, Eminescu începu a avea ore liniştite şi lucide, îşi regăsi somnul, întreba de amicii săi, se preumbla în Institut şi afară din Institut fără pericol.

La sfârşitul lunei a 3-a, pe când se afla în convalescenţă, amicii săi în nerăbdarea lor de a-l vedea cu o oră mai nainte vindecat, se hotărâră a-l conduce afară din ţară şi a-l aşeza la o casă de sănătate din Viena.

Nu putem cunoaşte ultimile faze ale maladiei din 1883. Ştim însă că, convalescenţa sa a fost adesea întreruptă de accesse de agitaţiune maniacă şi că restabilirea fu anevoioasă şi niciodată completă.

După o şedere de câteva luni în casa din Viena, şi după o călătorie de câteva săptămâni în mai multe localităţi din Europa, Eminescu reveni în 1884 la locul său natal unde a încercat a reîncepe să lucreze. Însă el ducea o viaţă din care activitatea de odinioară era cu totul absentă.

Amicii săi ne pot spune care a fost adevărata sa stare mintală; prin ce producţiuni litterare sau politice s’a manifestat în acea perioadă a vieţii salle, acea genială intelligenţă care fu capabilă a îmbrăţişa în sânul ei universalitatea cunoştinţelor omeneşti. Amicii săi ne pot spune dacă lucra după prima sa maladie şi cum lucra şi dacă lucrările salle au putut vreodată attinge înălţimea cellor dinainte; dacă în fine exista o concordanţă sau o continuitate logică între debutul acelei strălucite carriere şi mersul ei ulterior.

Lăsăm, deci amicilor şi criticilor din litteratură să răspundă la aceste întrebări. Ne este teamă însă, că Eminescu semăna cu acel turist care pleacă plin de inimă şi entusiasm, dar care se opreşte în drum şi în loc să ajungă la vârful muntelui unde plecase, se scoboară obosit, incapabil chiar de a se menţine în regiunea ce o attinsese.

După maladia de la 1883, Eminescu scade şi scade mereu, steaua se întunecă, cu tot focul ce încercă a i’insuffla amicii şi admiratorii săi.

Într’una din ultimile zille ale anului 1888, locuitorii Capitalei află cu o plăcută surprindere că Eminescu a revenit şi că alipit ca redactor al unui ziar politic important are să ofere publicului noui opere şi noui lucrări. Dar vai! Foarte repede ne coprinse decepţiunea căci se şoptea în unele cercuri că viaţa ce o ducea în Bucureşti, dela întoarcerea sa, departe de a avea un scop nobil şi util, deveni leneşă, vagabondă şi aproape necuviincioasă. Tendinţe diverse la care voinţa sa debilă nu putea să reziste attrăgeau activitatea sa şi o purtare incorectă şi quasi-vicioasă ocupa orele salle.

Amicii săi observară la el o apatie morală, de desechilibrare mintală, o adevărată decadenţă intellectuală, ce de sigur erau începutul unei grave cerebropatii care era menită a-l conduce fatalmente la neant.

La 3 Februarie 1888, Eminescu fu adus prin ordinul Poliţiei Capitalei la Institutul „Caritatea” unde fu supus supravegherii şi tratamentului medical; şi motivele care au occazionat izolarea sa, au fost de un ordin cu totul moral.

Caracterul său blând şi destul de liniştit deveni sub acţiunea unor libaţiuni recente, violent şi irritabil, provocând certuri şi scandaluri în public; onest şi moderat în pornirile sale Eminescu deveni vicios, intra în localuri publice cerând a bea, apoi pleca fără a-şi plăti consumaţiunea; altă dată intra în birjă, se plimba fără a-şi plăti cursa; atâtea fapte cari provocară măsuri administrative.

La intrarea sa în Institut, Eminescu se presintă ca un om gânditor şi absorbit de grave cugetări; însă răspunsurile sale la întrebările ce i se fac, aruncă repede pe observatorul într’o tristă decepţiune. El vorbeşte clar, fără hesitaţiune, fără difficultate în limbagiu; dar el cere mâncare şi băutură, căci nu mâncase, zicea el, nici nu băuse de 2 zille.

Abea îşi dă cont de noua fază a stării sale: nici nu întreabă pentru ce a fost adus aci, nici nu discernă calitatea bolnavilor între care s’a găsit. Totuşi el păstrează memoria locului şi recunoaşte după un interval de 6 ani multe persoane din personalul institutului. Memoria sa subsistă încă, însă raţionamentul, acea facultate prin care comparăm faptele şi ideile între elle şi deducem noi idei şi conclusiuni este cu totul abolit, ar zice cineva că stratul ideogen al cereberului său este atrofiat sau isbit de degenerescenţă.

O nouă dovadă a acestei desechilibrări intellectuale sunt şi citaţiunile ce le face mereu fie din operile autorilor greci şi latini, fie din acelle ale sanscriţilor, fie din propriile sale producţiuni de altă dată, fără şir, fără logică între elle.

Puterea productivă îi lipseşte cu totul, spiritul său este isbit de inerţie. C’are hârtie şi condei, se pune a lucra; dar ceea ce aşează pe hârtie sunt nişte passagiuri trunchiate reamintite de ici de colo, nişte idei incoherente ce le dă ca producţiuni de valoare şi cu totul noi.

Demenţa dar era din primele zille observată şi stabilită complicându-se cu un sentiment de satisfacţiune care cu timpul şi cu progressul malatiei avea să se transforme într’un delir de grandoare şi abnormitate.

La acea epocă a malatiei, simptomele somatice sunt încă rău desemnate şi nu permit încă diagnosa varietăţii de demenţă de care era isbit.

De constituţie forte, de temperament sanguin, el are o musculatură bine desvoltată. pe corp nu se observă semne acquiste sau hereditare. Pe ambele gambe numai, se văd cicatrice urme unor ulceraţiuni cronice. Craniul pare la prima vedere mai voluminos ca în stare normală. Fruntea sa este mare, iar pe basele parietale nu se observă inegalităţi sau proeminenţe. Circumferinţa craniului este de 540 millimetri, iar diametrul biparietal de 220 millimetri. Figura’i este simetrică cu puţină expresiune; lobulul urechei lipseşte; dentura este puţin neregulată şi nici strabism ocular, nici inegalitatea pupillară nu se observă.

În rezumat nici craniul, nici figura nu presintă stigmate pronunţate de vreo degenerescenţă hereditară sau congenitală.

Examenul apparatului motor şi sensitiv nu ne permite să constatăm la prima vedere, turburări speciale.

Articulaţiunea cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici scandare, nici gângăvie, nici bolboroseală, nici assonare acelle zică-se* deffectuozităţi aşa de comune în malatiile celebrale nu s’au putut observa până în ultimele zille ale vieţei sale.

În celle lalte teritorii ale activităţii musculare se observă oarecari desordini. Tremurătura atavică a extremităţilor superioare a buzelor, ondulaţiunea limbei şi diminuţiunea simpţului muscular erau manifeste şi cu timpul se pronunţă din ce în ce mai bine. Reflexii tendinoşi sunt exageraţi.

Din partea simpţibilităţii amintim diminuţiunea simpţibilităţii tactile la temperatură şi la durere, iar din partea simpţurilor superioare scăderea şi perversiunea mirosului şi a gustului.

Deşi lipsesc unele din principalele simptome ale paralisiei generale, adică afasia, delirul caracteristic de grandoare, inegalitatea pupilelor, totuşi presinţa demenţei şi a unor semne motore şi sensitive impunea observatorului diagnosa unei periencefalite diffuse cronice, diagnosa în mersul ulterior al maladiei şi autopsia au venit pe deplin să confirme.

Neconştiinţa şi confusiunea ideaţiunii, slăbirea crescândă a memoriei şi delirul inobil*, contradictoriu şi nerod, mai târziu simptome somatice ca paralisia sfincterului şi turburările trofice se pronunţau din zi în zi mai clar şi anunţau intrarea pacientului în a 3-a perioadă a malatiei salle.

El ajunsese în ultimele săptămâni a fi o fiinţă automatică fără iniţiativă, fără voinţă, dispărându-i totdeodată şi instinctele superioare.

El umbla toată ziua în curtea institutului umplând buzunarele cu hârtii, pietre şi differite obiecte ce le considera că aveau mare valoare; el citea mereu şi mecaniceşte un petec de ziar fără să i se nască în spirit vre-o idee; el cerea să mănânce cu o bulimie ce nimica nu mulţămea; el nu mai avea nici o îngrijire de persoana sa, deveni murdar căpătând până la finit, tendinţa de a tot distruge scaune, vestminte şi aşternut.

Această starea [a] lui Eminescu d’a pururea incurabilă se complică în ultimele săptămâni şi de sincope care au fost considerate ca resultate ale unei circulaţiuni cardiace neregulate, ca nişte manifestaţiuni ale unei malatii a cordului, ce simptomele locale nu permiteau a o determina cu precisiune.

S’a bănuit, zicem, o degenerescenţă cardiacă, poate chiar şi o endocardită vegetantă. Ori cum ar fi, sfârşitul total nu părea a fi imminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare.

Un accident însă de mică importanţă a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea.

Iată în ce a constat acel accident. Într’o zi pe când se preumbla în ograda institutului, Eminescu primeşte în regiunea parietală stângă a capului o mică piatră cu care un bolnav se juca, învârtind-o legată de o sfoară.

Aceasta i-a produs o plagă de câţiva millimetri care inferassa numai pielea şi care s’ar fi cicatrisat repede, dacă Eminescu, în obiceiurile sale de necurăţenie, n’ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul şi nu şi-ar fi frecat plaga cu differite substanţe murdare.

Cicatricea totuşi era aproape terminată când o erisipelă isbucni ocupând întâi pielea capului, apoi faţa şi în fine toracele până la apofisă şi ifoidă.

După un tratament apropriat şi graţie măsurilor hygenice şi erysipela cedă şi dispăru. Însă debilitatea generală a organismului apăru însoţită de sincope repetate şi într’o zi o nouă şi mai puternică sincopă îl lăsă mort.

Autopsia făcută 24 ore după moarte la amfiteatrul spitalului Brâncoveanu, de domnii profesorii Alexianu şi Sutzu şi în faţa primului procuror [al] Trib. Ilfov, d-lui Inspector al Poliţiei, d-lui Secretar general al Ministerului Instrucţiunii publice, mai multor amici, ziarişti, doctori şi studenţi a venit să confirme diagnosa făcută în timpul vieţii, punând sub ochii asistenţilor toate lesiunile anatomo-patologice ale periencefalitei difuse cronice.

Nu vom da în detaliu acelle lesiuni bine cunoscute; vom attrage numai attenţiunea asupra unor puncte speciale.

Greutatea encefalului a fost de 1.490 gramme adică superioară celei din starea normală şi egală, după un doctor care asistă la autopsie, cu aceea a encefalului celebrului poet german Schiller.

Comparându-se între elle celle două hemisfere, s’a găsit o greutate mai mare de 25 gramme în favoarea hemisferului stâng, care este organul cugetărei şi al acţiunei.

Circumvoluţiunile fruntale occupau elle singure mai mult de jumătate din volumul hemisferelor, indicând, până la punct, desvoltarea anormală a regiunilor psychice în defavoarea cellor sensoriale, motoare şi vegetative.

Lesiunea anatomo-patologică caracteristică malatiei, acea simfisă meningo-cerebrală, acelle aderenţe speciale între membrana pia-mater şi substanţa corticală ocupau două regiuni oppuse: partea interioară a circumvoluţiunilor fruntale şi extremitatea posterioară a circumvoluţiunilor occipitale, pe când celle două ascendenţe, celle parietale şi celle temporo-sfenoidale, erau cu totul indemne; fapt ce explică unele fenomene clinice din viaţă, adică delirul şi debilitatea facultăţilor intellectuale, precum şi perversiunea facultăţilor instinctive, pe de altă parte lipsa turburărilor grave ale motilităţii (contracturi, convulsiuni epileptiforme şi monoplagii) şi lispa turburărilor sensoriale (illusiuni şi halucinaţiuni sensoriale).

Din partea cordului s’a constatat o degenerescenţă grasă a pereţilor cordului, deveniţi galbeni şi fribili şi presinţa unor plăci întinse şi proeminente atât la basa valvulelor aortice, cât şi faţa internă a aortei ascendente.

În fine din partea hepatului şi a rinichilor s’a observat asemenea o degenerescenţă granulo-grăsoasă considerabilă.

Ar fi interessant a cunoaşte causele malatiei care a venit să isbească pe unul dintre ci mai mari poeţi români.

Ştim că paralisia generală este o tristă acqisiţiune a secolului nostru şi se datoreşte parte alcoolismului cronic, parte sifilis[ul]ui şi în mare parte vieţii turburate şi supraobosite la care ne împing necessităţile moderne.

Viciurile de desfrânare, dorul exagerat de a se înavuţi, luptele politice, dubiul sufletului ce şi-l infiltra pe zi ce trece, spectacolul lumei acesteia cu neîncetata ei nedreptate şi cu neîncetatele ei passiuni sunt apanagiul civilisiţiunei moderne şi întreţin într’o perpetuă excitaţiune şi consecutiv într’o congestiune quasi cronică înaltele regiuni ale cerebrului, acelle în care sentimentele, imaginaţiunea şi raţionamentul şi[-au] ales de cuib şi de sediu.

S’a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei malatii sifilitice ce l’ar fi isbit acum 10-12 ani. Erroare. Eminescu n’a fost sifilitic. Idea aceasta s’a născut din doctrina erronată ce professa o şcoală germană că paralisia generală este totdauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de înşelată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebro-spinale sunt de origine sifilitică.

Alţii au zis că el se alcoolisa. Şi această idee este ca cea dântâiu o suppoziţiune cu totul gratuită.

Dacă Eminescu a abuzat de beuturi alcoolice, aceasta a făcut-o când deja malatia începuse.

Fost’a oare hereditatea adevărata cauză a malatiei? Sunt oarecari indicii în favoarea acestei asserţiuni; apoi mersul maladiei, fasele neregulate ale periencefalitei de care a fost isbit, oare cari particularităţi clinice indică o formă specială care se observă la acei care predispuşi prin hereditate la o malatie nervoasă capătă o periencefalită.

Adevărata causă a malatiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intellectuale.

Graţia constituţiunei native a spiritului său care l-a împins de timpuriu la o activitate mintală exagerată, în care imaginaţiunea a avut rolul preponderent, graţia tendinţelor sale la producţiuni geniale în care appare o conştiinţă turburată, graţia educaţiunei spiritului său adăpat la nişte doctrine a căror fond este scepticismul, elev, în fine, lui Schopenhauer şi lui Hartman[n], ce el cita în elucubraţiunile sale delirante, cerebrul său debil în unele din elementele sale, nu putu mai mult timp să reziste laborei excesive, şi fatalmente, geniul său a trebuit să sucombe şi într’aceasta, Eminescu n’a differit de multe geniuri contimporane, care după ce au surprins şi au uimit lumea prin înaltele şi admirabilele lor producţiuni, s’au stins într’o malatie mintală ce nimic nu făcea să se prevadă.

Mulţi antropologişti, considerând incoherenţa şi multiplicitatea de idei şi de cugetări ce le-a agitat spiritul lui Eminescu, considerând sfârşitul său nenorocit, considerând în fine predisposiţiunea hereditară la malatii nervoase, ar zice poate că Eminescu a fost un om degenerat şi pentru aceasta imaginaţiunea sa fertilă au împins spiritul său afară din făgaşul obicinuit şi commun generalităţii omeneşti.

Poate că acei savanţi vor avea dreptate. Totuşi noi, desbrăcându-ne un moment de acelle idei materialiste, ne vom aduce aminte de cuvântul lui Hristos: „Să judecăm arborele după fructele salle”. Ori că ar fi fost Eminescu predispus sau nu prin naşterea sa la alienaţiunea mintală, degenerat sau nu, el a fost un geniu pe care toţi îl admirăm şi înaintea memoriei căruia toţi ne închinăm.”

Puteți să faceți o schiță cât mai clară a “înnebunirii și a uciderii nihilistului Mihai Eminescu”? În cele 20 de volume pe care le-ați publicat din Codul Invers, e mai greu de urmărit…

E greu de urmărit fiindcă a trebuit să reconstitui și epoca, să public în facsimil documente din arhivele secrete străine, să descifrez și chestiuni de spionaj european, să luminez relațiile interpersonale obscure… Telegrame cifrate, documente dispărute, enigme…

Lucrurile par a fi început abrupt după o întâlnire secretă a Societății Carpații (care urmărea în chip real și expres unirea Transilvaniei cu Regatul Român), cu știința lui Eminescu. S-a hotărât (fără ca regele Carol I să știe) intrarea armatei române în Transilvania. Vincențiu Babeș i-a deconspirat acest lucru lui Maiorescu (secret notat de Maiorescu în Însemnări zilnice). Maiorescu l-a informat pe rege. De aici înainte, toate acțiunile vor fi atent supravegheate. Documentele ne arată drumul: telegrama din 28 iunie 1883, a lui Maiorescu către Mite Kremnitz (care-l privește pe Eminescu), Mite Kremnitz plecând la Peleș, scriindu-i în seara lui 28 iunie 1883 jurnalul regelui. Între probele crimei comandată de rege și instrumentată de Maiorescu trebuie amintite:

1. o notă din arhiva A.C. Cuza

2. o relatare a nepotului lui Al. Sutzu

3. autopsia scrisă de Sutzu, și nesemnată

4. mărturia doctorului Tălășescu (Creerii lui Eminescu).

Doctorul Tălășescu e cel care a avut creierul lui Eminescu în mână, mărturia lui fiind din anul 1912, când trăia Maiorescu și ar fi putut să-l contrazică.

Dăm mai jos textul lui Tălășescu, având titlul Creerii lui Eminescu, un document fundamental.

Creerii lui Eminescu

De Dr. Al Tălăşescu.

În schiţa lui Caragiale „În Nirvana” pe care “Românul” de la 13/26 Iunie c. a publicat-o din nou după 24 ani de la prima ei apariţiune, ingeniosul scrutător al sufletelor pătimaşe descrie cu pana sa măiastră împrejurările în cari descoperise primele licăriri geniale ale lui Eminescu.

La moartea poetului, marele dramaturg îi făcea apoteoza adolescenței sale!

Nirvana!.., Caragiale într-adevăr credea în Nirvana lui Eminescu, căci sufletele mari nu cu­nosc obstacole în căutarea semenilor lor dispăruţi până și dincolo de stele. Astăzi însă, când însuși Caragiale a plecat pe calea Nirvanei putea-va oare să regăsească în vecinica lui fericire acel cap de copil coborît din icoană? Ori va trebui să renege ce scrisese atunci cu toată credința sufletului său, exclamând: „Nu, nu, Eminescu nu se găseşte în Nirvana, sufletul lui cinstit și schilodit e încă tot un suflet pribeag lipsit de fericire!?”

Nirvana este îndestularea perfectă a vieţii spirituale superioare, în aşa mod ca ea să poată trece în culmea fericirei direct la nemurire. S’a realizat oare această binefacere superioară a lui Eminescu? Putut-a trece el oare în Nirvana fără să i se fi împlinit ceea ce dorea cu atâta ardoare în Variantele lui cari sunau ca un suprem cântec al lebedei:

„Mai am un singur dor:

In liniştea serii

Să mă lăsați să mor

La marginea mării…”

sau:

„De-oi adormi curând

În noaptea uitării,

Să mă duceţi tăcând

La marginea mării…”

sau:

„Şi nime ‘n urma mea

Nu-mi plângă la creştet.

Frunzişului veşted

Doar vântul glas să dea

În liniştea serii,

Să mă îngropaţi, pe când

Trec stoluri sburâud,

La marginea mării.”

sau:

„Vor arde în preajma mea

Luminele ‘n dealuri

Izbind s’or frământa

Eternele valuri.”

sau:

Cum n’oi mai fi pribeag

De-atunci înainte

M’or troeni cu drag

Aduceri aminte;

Ce n’or şti că privesc

O lume de patimi

Pe când liane cresc

Pe singurătate-mi..,”

De ce n’au căutat oare amicii şi admiratorii lui Eminescu să îndeplinească acest testament care caracterizează aşa de mult sufletul sbuciumat al marelui poet? Unde şi-a exprimat Eminescu dorinţa să vieţuiască pe malul Dunării la Galaţi d. ex. Pentru ce în loc să aibă un sarcofag măreţ ca al unui mare nemuritor al neamului românesc, şi pe sarcofag să zacă în eternă odihnă statuia lui dormindă, vecinic cugetătoare sub teiul sfânt, — el zace în cimitirul suprapopulat al Bucureştilor, în mijlocul acelora cari atât de mult îl mâhneau, între acei de cari aşa de mult fugea?

Până ce trăia se putea feri de ei. Acum însă când l-au închis spre eternitate între patru scânduri, când nici nu mai poate să-şi manifesteze nemulţumirea, este silit să stea necontenit în vecinătatea şi în societatea lumei care i-a cauzat moartea prematură.

N’ar fi oare cel mai sfânt act de pietate din parte-ne ca să îndeplinim dorinţa supremă, modesta cerinţă spre fericirea eternă, intrarea în Nirvana a sufletului îndurerat al poetului?

Atunci sufletul lui n’ar mai fi pribeag, recunoştinţa lui va fi complectă. Va repeta mereu:

„Cum n’oi mai fi pribeag

De-atunci înainte

M’or troieni cu drag

Aduceri aminte !…”

El, nenorocitul poet al neamului românesc, s’ar linişti sufleteşte şi cu dragoste ne va bine­cuvânta de acolo dintre stele unde îşi va lua loc d’asupra mormântului său. Realizând această ultimă lui dorinţă îl vom putea imagina şi noi pe Eminescu la Nirvana lui, în fericire vecinică cu figura blândă şi mereu meditatoare!…

Meditatoare? Peste putinţă! Lui Eminescu îi este închisă Nirvana! El n’a avut parte pe lume să treacă întreg de la viaţă la nemurire; corpul lui Eminescu după moarte, întocmai ca sufletul lui în viață, a fost mutilat în mod barbar: cu partea cea mai nobilă a ființei lui s’a petrecut cel mai sălbatec sacrilegiu din lume. Trebuie să mărturisesc că o remușcare crudă mă torturează de 24 ani pentru vina mea de a fi tăinuit ce nu-mi aparţinea numai mie, ci era al întregului neam românesc.

Eminescu murise subit, pe când nimeni nu se aştepta la un aşa deznodământ fatal, ireparabil. Cum şi de ce? Nimeni nu ştia afară de cei de la Casa de Sănătate a doctorului Şuţu, unde îşi lâncezea ultimele licăriri de viață cu spiritul rătăcit.

În același timp duceam o viaţa retrasă de student într-un ungher ştiinţific al lumei celei mai realiste, lipsită de orice iluziune poetică. În fiecare zi rupeam fără milă petale din florile frumoase ale poeziei, cari îmi împodobiseră cu abundență zilele senine şi nouroase ale juneței mele. Ştiinţa anatomiei patologice şi a bacteriologiei adusă de curând la noi de profesorul Babeş ne entusiasma pentru cu totul altceva decât poezia. Ele deşteptau totuşi o stranie însufleţire pentru misteriile unei lumi necunoscute, pentru pătrunderea cu mintea, nu numai cu credinţa şi cu cugetul plin de speranţă în existența cea tainică de dincolo de mormânt într-un mod cu totul nou, înălţător.

Nu ştiam nimic de moartea lui Eminescu. A doua zi ni se aduce la Institutul Babeş, unde eram preparator, într’un vas o bucată de creeri, mult să fi fost o pătrime, Par’că-l văd şi azi înaintea ochilor mei, deşi sunt ani de atunci. O mână profană, brutală şi poate cu un instrument impropriu tăiasă o scobitură mare în creeri, cum ai tăia dintr’un măr stricat, pentru ca să pună în evidenţă partea acoperită de sânge, de răni provocate de aşchiile țestei capului sdrobită de o mână criminală. Era o bucată de creer proaspăt maltratat în viaţă, ucis de o violență crudă și mutilat după moarte.

În primul minut m’a interesat numai partea lui anatomică și văzându-l aşa de neomenos secţionat m’am grăbit a-l putea aduce în stare stabilă pentru ştiinţă. Este o regulă anatomică că organele patologice trebuesc aduse întregi la muzeu pentru a putea studia rapoartele între diferite părţi sănătoase și bolnave ale organului respectiv, precum şi pentru estetica obiectului.

Aşadar era foarte legitimată indignarea mea de modul neştiințific şi neestetic cum ni se adusese acea parte de creer. În primul moment fără nici o formalitate iau încetinel acei creeri, îi spăl de sânge la robinetul de apă şi am grije ca fragmentele cari atârnau printre degetele mele să nu se rupă şi-l aşez cu precațiune
într-un vas de sticlă cu capac. În acel moment întreb omul care adusese piesa, dacă are vre-o adresă de la spital, ca de regulă. Mi-a răspuns că n’are nimic de la spital că el e la Dr.-ul Suţu şi-mi întinde un bilet. Mânile fiindu-mi ocupate îmi arunc ochii pe bucata de hârtie-din mâna omului şi cetesc numai trei cuvinte: „Creerul lui Eminescu”.

Sunt douăzeci şi patru de ani de atunci, dar de aş vieţui tot atâtea secole, n’aş putea uita impresiunea acelei clipe. Fulgerul care, vroind să dovedească micimea făpturilor omeneşti, trezește în altar şi prăbuşeşte domul gigant al artei omeneşti, pe care l-au înălţat spre închinare științei supraomeneşti, nu poate să aibă un efect mai sguduitor pentru acele pietre, cum a avut pentru toate celelalte măruntaelor mele din creştet până în picioare vederea acelor trei cuvinte pe când degetele mele se împăstau printre circonvoluțiunile celui mai preamărit creer al neamului românesc, pentru care ca din copilărie avusesem nu numai admirațiune, ci un adevărat cult.

În acea substanţă nervoasă moartă parcă acumulase în viață atâta putere electrică în cât simțeam că mă frige la mână.

Prima reflexiune ce mi-a trecut prin minte a fost o altă indignare sub motivul că nici un român n’ar fi comis asemenea sacrilegiu asupra celui care a căzut victima cugetărilor sale adânci turnate în forma cea mai artistică, ce existase până atunci în limba românească, asupra celui care cu „Doina” lui deşteptase întreg neamul românesc “De la Nistru pîn’ la Tisa”. Entusiasmul şi indignarea mea era legitimă.

Cât am stat privind fix acele moaşte până să mă trezesc din visările mele pentru a-mi îndeplini datoria momentului, nu mai știu. Ştiu c’a venit fostul meu coleg de laborator și amic, Marinescu, ilustrul nostru nevrolog de azi, care după primul resentiment de revoltă sufletească faţă de maltratarea creerului lui Eminescu, îmi atrase atențiunea admirând conformaţiunea extraordinară a circonvoluțiunilor lui voluminoase separate de şanţuri adânci, întocmai cum citează autorii de Anatomie despre creerii oamenilor geniali, cari au pus în coordinare directă lucrările lor neperitoare cu desvoltarea firească a creerilor lor.

Prof. Babeş ne-a atras atențiunea să fim discreţi asupra acestui caz. De altfel ori cât de revoltaţi să fi fost, eram studenți cari ne știm  profesorii, în special pe Dr.-ul Șuțu, care era iubit de toți elevii lui. Deci procedarea puţin ştiinţifică în tehnologia autopsiei pe atunci era o greșală mare numai în ochii noştri, elevii profesorului Babeş, iar atitudinea neromânească ce reeşia din faptul mutilării cadavrului – adecă exact zis, al creerului – ce nouă în acel moment ni s’a părut un sacrilegiu, poate colegilor noștri de la medicină, mai puţini idealişti cu noi, s’ar fi părut a fi o exagerare.

Am îngropat deci în noi doi toate resentimentele pe cari le născuse în inimile noastre tinere profanarea moaştelor acestui martir al gândirei, al simţirei şi al idealului naţional românesc, care în realitate nu era decât o părticică de – ţărână omenească, din acel: „Ci eu voi fi pământ!”

Acest eveniment a fost pentru mine prea deprimant și a dat naştere în sufletul meu unui alt sentiment de data aceasta mai egoist. Marinescu plecase în curând după aceea pentru un şir de ani de studii superioare la Paris și în alte părţi, iar eu am rămas singur tăinuitorul creerului lui Eminescu în colecțiunea, azi muzeul de anatomie patologică al Institului.

Cine ştie ce este un muzeu anatomo-patologic, acea colecțiune de monstruosități și de rarităţi patologice, mă va înţelege cum prin o ironie a sorții ajunsese o părticică inocentă şi martiră din Eminescu şi în această societate oribilă. Am izolat-o într-un borcan de sticlă cu spirt ascuns într’un colț al unui dulap în dosul altor borcane mai mari, fără nici o inscripţie. N’am pus inscripțiune ca să nu fiu nevoit a da explicații. Astfel trecu un an.

Acest secret m’a făcut egoist și chiar vinovat de a considera aproape ca proprietate particulară ceea ce nu era nici a națiunei ci numai şi numai a sărmanului corp îngropat în altă parte între alți monştri; aveam însă cugetul curat ca la o ocaziune mai mare să scot la iveală această moaşte.

Într’o vară deprimantă plecasem pentru o lună la Câmpulung să-mi mai odihnesc sufletul şi în acelaş timp să mă îndeletnicesc cu hypnotismul la ce mă invitaseră o pereche de ochi căprui mari, visători; la munte nopţile sunt mai răcoroase şi visurile se confundă cu realitatea.

După o lună de asemenea visuri m’am reîntors iarăşi între borcanele cu organe în spirt și între produsele păcatelor omeneşti. Primul lucru a fost să-l revăd pe Eminescu al meu. Rămăsei ca împietrit: borcanul dispăruse. Servitorul vechiu care ştia că eu țin ca la ochii din cap la acel borcănaş se îmbolnăvise de pleuresie și era la spital, unde a şi murit, cel nou mi-a spus că un domn student a umblat la acel creer și nu l-a acoperit bine iar spirtul evaporându-se, s’a uscat. Atunci colegul meu de laborator care mă înlocuise, crezând că e o piesa anatomică banală şi care în asemenea stare nu mai poate fi utilizat pentru ştiinţă, l-a desfiinţat.

O pocăinţă şi o remuşcare de douăzeci şi patru de ani m’au decis în fine să mărturisesc azi pentru ce bietul Eminescu n’a putut trece de-a-dreptul în Nirvana. Bucăţica de creeri condamnată de mine între monştrii muzeului îşi luase calea pribegiei eterne să se unească odată atom cu atom la restul creerului cu care în întregime să intre în Nirvana.

Să-1 ajutăm spre această restituire!

Noi toţi cari l-am cunoscut, l-am cetit, l-am iubit, l-am admirat și-l mai admirăm, fiecare să îndreptăm partea sufletului nostru, care a împrumutat ceva din geniul lui Eminescu, spre «sarcofagul» lui pe care să-1 așezăm acolo unde a dorit poetul, ca acolo
să-1 regăsească și partea pribeagă a sufletului ce reprezintă porţiunea mutilată a creerului său. Să complectăm de la noi ceea ce soarta vitregă i-a răpit:  să-i facem din sufletele noastre o „Nirvana naţională” imortalizându-l într’un sarcofag de marmoră cu statuie ce zace dormind ca să se împlinească elegia vieţii lui cea de pe urmă:

Va geme de patemi

Al mării aspru vânt

Ci eu voi fi pământ

În singurătate-mi”.

Constanța, 17 iulie 1912.”

Ați scris o carte intitulată Memorialul Mihai Eminescu. Cum comentați acolo mărturia doctorului Tălășescu?

În Memorialul Mihai Eminescu, scriu textual:

Eminescu a suferit pentru:

– limba română

– credința ortodoxă

– reîntregirea României (opunându-se Tratatului secret dintre Regatul Român și Imperiul Austro-Ungar, care prin punctul 2 i-a obligat pe românii transilvăneni să mai suporte descompusul Imperiu Austro-Ungar până la 1 decembrie 1918).

Eminescu a fost ucis, după șase ani de suferințe martirice (28 iunie 1883- 15 iunie 1889).

Limba română, așa cum a creat-o Eminescu (și pe care o vorbim astăzi), este cea mai mare minune care a avut loc în istoria poporului român.

Moartea sa martirică se datorează luptei pentru credința ortodoxă în Regat și Transilvania (vezi articolul din ziarul “Timpul”, nr.112,2 iulie 1883, care a făcut obiectul unei note informative a Serviciilor Secrete Austriece, Arhivele Statului București, pachet Viena CCXVII/2, F.13-15, Akten, K.174).

Moartea sa martirică este cauzată și de lupta lui pentru reîntoarcerea Transilvaniei în trupul României Mari.

Eminescu a fost umilit, în special între 1883-1889, internat ilegal în ospicii, la Institutul Caritatea al doctorului Șuțu, la Ober-Döbling la Vinea, la Mânăstirea Neamțului (în 1883, 1883-1884, 1887, 1889).

Internările, interdicțiile, ținut în cămașă de forță, tratat cu injecții cu mercur, totul ilegal și eronat. Eminescu a fost ucis prin lovire în țeasta capului, cu o cruzime cumplită. Stopul cardiac a avut loc și din cauza celui de-al treilea tratament cu injecții cu mercur, sau a murit din cauza lovirii și zdrobirii craniului? Și stopul cardiac a venit ca “sfârșit clasic” (Eminescu fiind ucis prin zdrobirea țestei)?

Autopsia doctorului Suțu arată clar că Eminescu nu a fost bolnav nici de sifilis și nici de paralizie generală. Doctorul Tălășescu este cel care a primit spre autopsiere un sfert din creierul lui Eminescu (restul creierului se descompu­sese?), și chiar și această pătrime de creier s-a pierdut cu borcan cu tot.

Martorul ocular doctor Tălășescu vorbește în articolul “Creerii lui Eminescu” de revolta sa și a doctorului Gheorghe Marinescu față de maltratarea creierului celui mai genial român. Maltratarea creierului însemna:

  1. „Așchiile țestei capului zdrobită de o mână criminală”;
  2. “Creer ucis de o violență crudă”;

“Mutilat după moarte”.

Ați vorbit de mai multe ori despre agenda lui Eminescu (anume manuscrisul 2292) și despre o însemnare pe care o considerați mărturia proprie a lui Eminescu privind destinul său tragic. Vreți să ne explicați această agendă secretă a lui Eminescu?

Fiindcă vreau să clarific testamentul și mărturisirea lui Eminescu prin Vedenia Cărții și Vedenia proorocului, îngăduiește-mi să răspund cât se poate de complet, fiind vorba de Eminescu și de lucrul cel mai cumplit pe care i l-a hărăzit destinul. Dacă se va dovedi că Regele Carol I a comandat crima și uciderea a fost instrumentată de Maiorescu, atunci lucrurile sunt extrem de grave și pentru Rege și pentru Maiorescu. Am avea un Rege criminal, fondator al Academiei Române, omul care o obținut independența României. Crima i-ar da dreptate lui Nietzsche, care scrisese că “Hohenzollernii sunt o rasă de criminali stacojii”. Iar Maiorescu, întemeietorul culturii române moderne! – un plagiator asiduu în Logică, biet prim-ministru în 1913, când se împlineau 30 de ani de la prima semnare a tratatului secret cu Austro-Ungaria (și prim-ministrul Maiorescu, știutor din 1883, va semna din nou tratatul în 1913).

Așadar, scria Eminescu: „Oamenii învăţaţi caută o armă desperată în nihilism”.

Nihilismul ultimei disoluţii trebuia imprimat Regatului Român la 28 iunie 1883, ca versiune de împotrivire contra unui declin care i se înfăţişa lui Eminescu ca destinat dar nedestinal.

Altfel de ce nihilistul Mihai Eminescu şi-ar fi dorit a-şi scrie Agenda secretă (ms.2292) în ligaturi sanscrite, mai ales în legătură cu ceea ce va afla despre Ardeal?

Subconştientul lui de voievod fără ţară întreagă se cutremura de caballele multiple.

În alt loc (ms.2266, fila 45v-caietul unde îşi scrie lucrurile grele-; asemenea ms.2257, toate cele însemnări din 1883) chiar cuvântul “intrigă”, caballă, este scris în cascadă în devanagari, alfabetul sanscritei:

Kaballa - Carnetul lui Eminescu - Doc - Constantin Barbu via Ziaristi Online

“ka

[bah-(corr.bha)

[la”

Subteranele încrucişate ale nihilismului mental din Agenda Secretă par încrustate în două însemnări apropiate ( filele 35r şi 38r) pe care le dezvăluim faţă către faţă:

ms.2292, 35r

Kaballa

Versete[le] lui Iesechiel

din Ueberweg

Julius Robert Mayer

a=a

II

Kant idealismul trans[cendental]

ms.2292, 38r

Societatea Miron Costin

Kaballa 2 - Carnetul lui Eminescu - Doc - Constantin Barbu via Ziaristi Online

Kaballa Xenophiobiei

I. CH. I: DR.

ICR. IMP. DACR[O]M

Pag I

KABALLA

Carte cu cheie

sanscrită

grecește                       Iesechiel

ovreieşte

Mentalul subteran “a=a”,  se pertransversează cu teoria ecuaţiunii universale, obsesia genială a lui Eminescu.

Caietul 2267 le aşază faţă-n faţă.

a) “Ce este natura naturans: o cantitate de mişcare. Ce e natura naturata? Termenii fenomenologici ai cantităţii de mai sus: a=a”(f.163r).

b) “…teoria ecuaţiunii universale. .”(f.l64r)

O cheie a cărţii apare, poate, din cuvintele care corump pecetea: xenofobie, Julius Robert Mayer, Kant.

Corumpătoarele cuvinte apar la începutul caietului 2267:

a)”Instinctul conservaţiunii rasei, xenofobie. Dar acest instinct nu distinge decât rasele irredenzate, bătrâne; e indiferent cu rasele tinere cari au aceleaşi înclinări”(ms.2267, f lv),

b)„Kant – cel mai profund dintre muritori, a descoperit că spaţiul ca mărime este pururi egal cu sine însuşi, că orice parte am lua din el, aceasta e determinată în mod apriori de inteligenţa noastră, atât în privirea mărimii ei, cât şi în privirea raportului faţă cu restul spaţiului. Tot astfel se-ntâmplă cu timpul. Deşi închipuindu-ni-l ca infinit, fiecare parte a lui determină tot trecutul şi tot viitorul, e o linie de demarare între ceea ce-a rămas îndărăt şi ceea ce se va-ntâmpla înainte. În privirea cauzalităţii el rămâne mai obscur.”

c)„Aici vine J. Robert Mayer şi susţine că întreaga energie cuprinsă în sistemul nostru solar este o sumă constantă, incapabilă de-a fi diminuată sau sporită, pururi puteri sunt termenii fenomenologici, cari adunaţi la un loc ne dau pururi acea sumă constantă.(ms.2268, f.9v).”

Numele lui Robert Mayer îl va rosti şi pe peronul Gării de Nord, urcat de Maiorescu în trenul spre Viena, adică la Ober-Döbling, institut de alienaţi.

Destinul lui Robert Mayer seamănă într-un period al vieţii cu al lui Eminescu, anume când, între 1852-1854, se afla în institutul de alienaţi din Coppingen.

Eminescu traduce din Robert Mayer, Bemerkungen über die Kräfte der unbelebten Natur (ms.2267, ff.1r-9r) (chiar şi capitolul matematic-explicativ din Clausius, din 1867), “lucrare ce reprezintă baza principiului întâi al termodinamicii”.

Este posibil ca Eminescu să fi fost străfulgerat de principiul lui Robert Mayer, causa aequat effectum.

“Kant” omniprezent în mintea lui Eminescu, -demn de reamintit fiind notele marginale aşezate lângă traducerea din Critica raţiunii pure.

Versetele lui lesechiel ar putea fi cele din Vedenia cărţii (II, 9-10) şi Vedenia proorocului XX(III, 1-3, 9, 17, 24-26).

În limbajul şi cu imaginile Apocalipsei, Dumnezeu îşi îndeamnă Fiul să mănânce Cartea (9.”Şi privind eu, am văzut o mână întinsă spre mine, şi în ea o hârtie strânsă sul; 10. Şi-a defăşurat-o înaintea mea, şi am văzut că era scrisă şi pe o parte şi pe alta; plângere, tânguire şi jale era scrie în ea”) şi Cartea va sătura lăuntrul pântecului, dulce ca mierea fiind.

Simbolic, fruntea firului va fi de diamant, poziţia lui va fi de supraveghetor Casei.

Ca şi Apocalipsă, devorarea Cărţii are caracter sacrificial.

Catafagia Cărţii îngereşti este ca şi identică în Apocalipsă şi în versetul lui lesechel.

Carte cu cheie pare aşezată pe-o cruce, tau.

În Iesechel IX, 4 citești: “Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și înseamnă cu semnul crucii [litera tau] pe frunte pe oamenii care gem și care plîng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc cu mijlocul lor.”

În Ueberweg (Grundriss der Geschichte des Philosophie) avem trimitere la Iesechel, X.

Ce cheie căutăm, cum o găsim? Cine este încifratorul? De ce încifrează?

Să existe oare vreo descifrare?(“Ce mai mult o încifrează cel ce vra a descifra “?)

Din Vedenia cărţii şi Vedenia proorocului, înţelegem că devoratorul cărţii (biblion), carte vestitoare, conţinătoare a tainei dumnezeieşti (mysterion) are minte de diamant şi este supra-veghetorul Casei (Fiinţei) lui Israel.

Înduhovnicit, i se dezvăluie de către Dumnezeu “să se închidă în casa sa” (III, 24), fiindcă “se vor pune asupra ta frânghii cu care vei fi legat, ca să au mai ieşi în mijlocul lor” şi “limba ta o voi lipi de cerul gurii tale ca să fii mut”(III, 25)

Seamănă prea mult cu viaţa lui Eminescu? Cine posedă “taina lui Dumnezeu”, prin “ruperea peceţilor” (lysisphragidon) (care poate fi şi eliberarea de cruce, ca la Meister Eckardt (tollere crucis) trebuie legat în frânghii (sau în cămaşă de forţă) şi declarat s-mintit.

Der tolle Mensch în Nietzsche: Gott ist todt

Ein aufgegebener Mensch, Eminescu abandonat, sacrificat chiar (aşa cum îi transmitea lui Maiorescu prin scrisoarea lui Missir)

Dezvăluirea morţii lui Dumnezeu o face dintr-afara minţii şi nici măcar văzătorul Feţei nu scapă cu viaţă, în Cartea simbolică.

Dar catafagia biblică nu înseamnă numai devorate (prin mâncare şi disolvare) a Cărţii, fiindcă verbul phagein (a mânca, a devora), este totuna cu Cartea însăși, fagus, în latineşte.

Altfel şi invers, cartea sacrificată este carte sacrificantă.

Cartea (Poesii, 1883) pe care Maiorescu o duce lui Eminescu la Ober-Döbling, e parte dintr-un ritual sacrificial invers.

Thysia înseamnă “a da ceva focului”, în greacă, iar nietzscheanul tolle e din aceeaşi familie a sacrificiului.

Tolle şi aufgegebener rostesc acelaşi lucru, iar germanul Geben se hrăneşte din aceeaşi rădăcină cu sanscritul grah, cate precedat de negativul ni-, înseamnă chiar sacrificare (cum bine ştia Eminescu însuşi, traducând din Glossarul lui Bopp).

Agenda lui Eminescu este o mărturie greu încifrată pe care Eminescu a lăsat-o ca secret sacrificator.

X Iesechiel, Vedenia cărții (II, 9-10):

II, 9: “Și privind eu, am văzut o mînă întinsă spre mine și în ea o hîrtie strînsă sul”;

II, 10: “Și a desfășurat-o înaintea mea, și am văzut că era scrisă și pe o parte si pe alta; plîngere, tînguire și jale era scris pe ea.”

XX Vedenia proorocului (III, 1-3, 9, 17, 24-26):

III, 1-3: 1.”Apoi mi-a zis: Fiul omului, mănîncă ceea ce ai dinainte, mănîncă această hîrtie și mergi de grăiește casei lui Israel!”

2. “Atunci eu mi-am deschis gura și Acela mi-a dat să mănînc cartea aceea.”

3. “Și mi-a zis: “Fiul omului , hrănește-ți pîntecele și-ți satură lăuntrul tău cu această carte și-ți satură lăuntrul tău cu această carte pe care ți-o dau Eu!” Și eu am mîncat-o și era în gura mea dulce ca mierea”

III, 9: “Voi face fruntea ta ca diamantul, mai tare decît stînca. Să nu te temi de ei și de fața lor să nu te sperii, căci ei sînt un neam de răzvrătiți”.

III, 17: “Fiul omului! Iată, te-am pus stejar casei lui Israel; vei asculta deci cuvântul ce-ți va ieși din gură și-l vei naște ca din partea Mea”.

III, 24-26: 24“Dar a intrat în mine Duhul și m-a ridicat în picioare, iar Domnul mi-a grăit și mi-a zis: “Mergi și te închide în casa ta!” ”

25: “Fiul omului, iată se vor pune asupra ta frîngii cu care vei fi legat, ca să nu mai ieși în mijlocul lor.”

26: “Și limba ta o voi lipi de cerul gurii tale, ca să fii mut și să m-i mai poți mustra, că aceștia sunt un neam răzvrătit.”

Recunosc că este foarte complicat, dar Eminescu nu este simplu.

Cum credeți că se va lămuri definitiv dacă Eminescu a fost sau nu ucis?

Prin deshumare. Apoi rămășițele sale domnești să fie așezate într-un sicriu de argint, în vid, ca să reziste nealterate de aici înainte câteva secole. Așezate cum se cuvine într-o bisericuță, în vecinătatea căreia se va afla Catedrala Neamului.

Eminescu va trebui să fie deshumat. După protocolul pe care l-am schițat în Memorialul Mihai Eminescu.

Dacă va fi găsit martir, ne vom închina la el. Dacă nu va fi găsit martir, ne vom închina tot la el.

Craiova,

3 decembrie 2013

via Ziaristi Online

Anunțuri

INEDIT. Marturie a nepotului Parintelui Staniloae: Marele teolog a fost inchis de Ana Pauker pentru ca refuza sa se subordoneze Bisericii Ortodoxe Ruse, asa numita si astazi “Biserica KGB”. Ultima dorinta a Parintelui Dumitru Staniloae

Octombrie 10, 2013 Lasă un comentariu

Parintele Dumitru Staniloae de Dinu Lazar 12 via Roncea RoDuminică, la Vlădeni, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la naşterea în ceruri a Părintelui Dumitru Stăniloae, Mitropolitul Ardealului, Laurenţiu Streza, a oficiat slujba Parastasului pentru marele teolog ortodox. A fost prezentă Lidia Stăniloae, fiica Părintelui, împreună cu alţi membri ai familiei, printre care nepoţi şi nepoate, dintre care menţionăm pe  maica Filofteia, care l-a îngrijit cu devotement pe Părinte în ultimii ani de viaţă, maica Rafaela, Dumitraş şi Gheorghe Stăniloae, primarul comunei Dumbrăviţa, Zachiu Popa, oameni care l-au cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae, localnici.

Din soborul de preoţi au făcut parte stareţul de la Sâmbăta de Sus, arhimandritul Ilarion Urs, stareţul mănăstirii de la Poiana Braşov, arhimandritul Hristofor Bucur, protopopul de Braşov, Dănuţ-Gheorghe Benga, protopopul de Bran-Zărneşti, Gheorghe Colţea, parohul de la Vlădeni, Ionuţ Ilea, părintele profesor Ovidiu Moceanu  şi alţi slujitori ai Domnului.
Parastasul a fost urmat de un simpozion, la care au fost prezentate mai multe comunicări ştiinţifice şi evocări venite din partea doamnei Lidia Stăniloae, care a accentuat comportamentul admirabil al tatălui său în închisorile comuniste, a părintelui profesor Ovidiu Moceanu, care a făcut o succintă prezentare a operei Părintelui, a părintelui Dănuţ Benga, care a subliniat smerenia marelui dogmatist ortodox, a pr. protopop Gheorghe Colţea, care a vorbit cu curaj despre sfinţenia Părintelui, a părintelui profesor Nicolae Moşoiu, care a reamintit celor de faţă că ultima dorinţă a Părintelui, ridicarea unei mănăstiri la Vlădeni,  a rămas neîmplinită, şi a domnului profesor Gheorghe Stăniloae, care a ţinut să sublinieze că rezistenţa Părintelui Stăniloae a fost de natură spirituală, şi nu politică, poziţie pe care Părintele s-a situat de-a lungul întregii sale vieţi. În finalul manifestării, vrednicul părinte Ionuţ Ilea a arătat celor prezenţi o icoană a Cuviosului Mărturisitor Dumitru Stăniloae, realizată de prof. Crina Palas, ca un corolar la leitmotivul comunicărilor prezentate în cadrul simpozionului: sfinţenia de netăgăduit a patriarhului teologiei ortodoxe româneşti.
Prezentăm în continuare un interviu pe care ni l-a acordat doamna Lidia Stăniloae şi mărturia inedită a domnului Gheorghe Stăniloae despre motivul arestării Părintelui Dumitru Stăniloe, aşa cum i-a fost spus de unchiul său. (Florin Palas)
Mărturie a domnului profesor Gheorghe Stăniloae, nepot al Părintelui Dumitru Stăniloae
Am îndrăznit să-l întreb pe Părintele Stăniloae într-o zi: Din ce cauză aţi făcut închisoare? Mi-a răspuns următorul lucru: Câţiva ani, în perioada de după instaurarea regimului comunist, ne-am subordonat Bisericii Ruse. Şi am luptat prin cuvânt, pe la cursuri, prin scris, pentru autocefalia bisericii noastre. Ana Pauker, care reprezenta puterea în România, deşi, teoretic, Biserica era separată de Stat, a spus aşa: Păi, dacă Părintele Stăniloae doreşte independenţa faţă de Moscova, până la ieşirea României din lagărul socialist mai este un pas. Este periculos! La zdup cu el!
Doamna Lidia Stăniloae: “Sunt convinsă că părinţii mei au fost sfinţi”

icoana Pr Dumitru Staniloae-realizata de Crina Palas– Aţi pus accentul astăzi pe suferinţa pe care Părintele Stăniloae a îndurat-o în închisoare. Consideraţi perioada aceasta un moment esenţial pentru viaţa sa?

– Pentru toată lumea suferinţa este un moment esenţial. Ea ne face să avem în faţa ochilor şi alte perspective decât banalul. Tata spunea că pentru el a fost de folos închisoarea, pentru că l-a învăţat să se roage altfel. Sigur că a suferit foarte mult, am suferit şi noi foarte mult, sunt nişte momente cumplite. Dumneavoastră, ca oameni tineri, nu le-aţi trăit şi, slavă Domnului că nu le-aţi trăit. Mă gândesc că n-ar fi rău să fie mai prezent în conştiinţa poporului român. Ar trebui ca acum aceste suferinţe să se compenseze printr-o altă atitudine. E adevărat că pentru noi a fost rău, ca pentru toate familiile celor care au stat în temniţă.
Eram urmăriţi, eu am fost dată afară de la Universitate, unde lucram, mă rog, au fost consecinţe foarte grave. Însă asta trebuie să acceptăm. Aşa a vrut Dumnezeu. Şi am vrea să avem conştiinţa că nu s-a întâmplat chiar degeaba, că toată suferinţa, şi a lor, şi a noastră, a adus nişte roade bune în conştiinţa de azi a poporului român.
– Credeţi că locul Părintelui Stăniloae este între sfinţii neamului nostru?
– Am văzut multe icoane cu el. Este o evlavie a poporului. Biserica va hotărî dacă e de folos canonizarea tatălui meu. Pentru mine, e o permanentă legătură cu ce se întâmplă pe alte planuri.
– Simţiţi prezenţa Părintelui?
– Sigur că da. Sunt convinsă că părinţii mei au fost sfinţi. Şi mama a fost o sfântă! Tata a mărturisit de zeci de ori că, dacă n-ar fi fost mama, n-ar fi reuşit să realizeze tot ce a realizat. După ce a murit mama, am fost convinsă că nici tata n-o să mai poată rezista prea mult. Şi aşa a şi fost. A murit după cinci luni. Părinţii mei nu s-au certat niciodată, s-au iubit, s-au preţuit, fără manifestări spectaculoase. O iubire modestă, smerită, fundamentală.
Interviu consemnat de Florin Palas / Romania Uneste-te
Ultima dorinta a Parintelui Dumitru Staniloae
Scriam acum câţiva ani de intenţia unor ţărani din satul Vlădeni, având în frunte pe doamna Maria Câmpean, de a ridica o mănăstire cu hramul “Sfântul Dumitru”, în locul numit “Fântâniţa Călugărului”, în urma promisiunii făcute Părintelui Stăniloae. Descoperim acum că, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală, în data de 24 mai 1993, Părintele Stăniloae îi transmite acestuia ultima sa dorinţă:
“Mă aflu în Spitalul Elias. Dumnezeu ştie de mă voi mai face bine. Ultima mea dorinţă este să se facă o mănăstire la Vlădeni, fie în partea de vest, în legătură cu Ţara Oltului, fie spre est, în legătură cu Braşovul şi Săcelele”.

În cadrul simpozionului prilejuit de împlinirea a 20 de ani de la naşterea în ceruri a patriarhului teologiei româneşti, părintele profesor Nicolae Moşoiu a reamintit această ultimă  dorinţă a Părintelui Dumitru Stăniloae, făcând apel către feţele bisericeşti prezente pentru ridicarea unei smerite mănăstiri. “A fost nu numai ultima dorinţă a Părintelui Stăniloae, a fost dorinţa lui dintotdeauna!”, a întărit şi doamna Lidia Stăniloe, fiica Părintelui. Protopopul Branului, părintele Gheorghe Colţea, a promis că, împreună cu credincioşii, cu autorităţile locale, va împlini dorinţa Părintelui Stăniloae.

 

Via http://roncea.ro

Ioan Talpes, Scrisoare Deschisa catre Victor Roncea: Totul este în defavoarea românilor şi aceasta cu acordul şi prin participarea celor care ar fi trebuit să fie „câinii lor de pază”

Martie 22, 2012 Lasă un comentariu

Un document mai vechi, valabil si azi:

La nedumeririle unui mai tânăr prieten, scrisoare deschisă jurnalistului Victor Roncea

de IOAN TALPEŞ

M-ai întrebat cu o insistenţă demnă de altă cauză :
– de ce insist pe grupurile oligarhice şi complicităţile lor economice şi politice?
– de ce sunt atât de dur atacat de foştii securişti?
– de ce nu-i menţionez, de ce nu-i deconspir pe securiştii din viaţa politică şi pe jefuitori averii publice?

Te înţeleg şi îţi respect preocupările. Am să încerc să-ţi răspund pornind chiar de la faptul că pentru mine nu există situaţie mai onorantă decât aceea în care mă aflu; fără acces la cotidianele şi televiziunile importante, inclusiv la cele de stat, supus celor mai murdare alegaţii.
Şi – pentru a nu părea neargumentată ca o simplă declaraţie această „mândrie” a mea – voi începe, înainte de toate, prin a-ţi face câteva precizări considerate şi de mine necesare.
Pentru început, nu pot să nu fac referire la un caz recent, cu trimitere directă la tot ceea ce reprezintă pe şi de fond cauzele oricărei preocupări, ca şi argumentele răspunsului.
Este vorba de „exerciţiul” pe care ni-l propunea – şi mie şi Dvs. -d-nul Mihai Iacob, în articolul publicat în „Curentul” din 25 august 2008: „Tartorii tenebrelor – Măgureanu şi Talpeş”.
Să acceptăm „exerciţiul” acesta pentru început şi pentru că se constituie într-un exemplu de reprezentare pentru unii dintre cei care se numără, după părerea mea, printre artizanii unui joc fabulos în care ne-am aflat sau ne-am angajat, conştient sau nu, fiecare dintre cei care ne-am considerat cetăţeni ai României. Desigur am ales acest „exerciţiu” nu numai pentru că face parte dintre atacurile recente care mi-au fost adresate, ci şi pentru că ne oferă şansa abordării altor cazuri şi situaţii generate de aceleaşi grupuri de interese.
Fiind hotărât să mă însoţeşti în acest demers, te avertizez că, încă de la prima frază a articolului – asumat cu eleganţă şi în spiritul unei înalte deontologii de către cunoscutul ziarist, domnul Mihai Iacob (la origine militian si sursa) – nu ar fi bine să trecem peste expresia „personaje de catacombă” cu referire la Ioan Talpeş şi Virgil Măgureanu.
O astfel de expresie, cred că suntem de acord, nu putea fi proprie unei personalităţi de nivelul domnului Mihai Iacob, cunoscut pentru eleganţa, educaţia, integritatea şi moralitatea ce-l situează (nu numai datorită dosarelor penale) în panoplia celebrelor personaje post-revoluţionare ce populează topurile româneşti, în special cele politice, economice şi financiare.
La aceasta se mai adaugă, imediat, fraza devenită chiar antologică: „Curajoşi, tartorii tenebrelor de la Cotroceniul «cârpei kaghebiste» Ion Iliescu şi-au dat încă o dată mâna – de data aceasta peste mormântul unuia dintre cei mai respectaţi ofiţeri ai sistemului de siguranţă şi apărare naţională”.
Mi-am zis „măi să fie”, cui să fie specifice asemenea „tehnici” şi „practici”. Să ne aflăm din nou în faţa limbajului lozincilor şi urletelor „revoluţionare” din anii `90?
În rândurile următoare aveam să aflu şi această „enigmă”. „Mai mulţi foşti ofiţeri superiori ai SRI şi SIE ne-au contactat la redacţie”. N-am mai avut nici un dubiu: nu era vorba – dragul meu prieten – de ofiţeri ai SRI şi SIE, ci de securişti sadea care n-au înţeles niciodată ce trebuie să reprezinte cele două noi instituţii, înfiinţate după decembrie 1989, discreditându-le şi întârziindu-le evoluţia democratică.
Amintiţi-vă de „valul” celor care i-au schimbat într-o sarabandă nebună pe „ceauşiştii naţionalişti” în decembrie 1989. Nu există decât foarte puţini aceia care nu pot fi documentaţi cu dependenţe faţă de personaje puse la naftalină în anii ’80 pentru subordonări sovietice.
Citește mai mult…

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , , , , , , ,

FAMILIA EMINESCU

Decembrie 14, 2010 Lasă un comentariu

– Va prezentam o latura mai putin cunoscuta din viata poetului, a celor care au influentat dezvoltarea si opera sa

Tatal, Gheorghe
Anul 2009 a fost declarat de eminescologi “Anul Eminescu” pentru ca se implinesc 120 de ani de la moartea sa. De ziua sa, astazi, au loc mai multe evenimente in tara si in Bucuresti, printre care lansarea volumelor XV-XX din seria manuscriselor lui Eminescu, la ora 11, la Academie, un omagiu si o slujba ortodoxa la mormantul “Romanului Absolut”, la ora 14.00, si conferinta “Legea lui Eminescu”, la Facultatea de sociologie, la ora 16.00, cu participarea reprezentantilor noului curent al eminescologiei, profesorii Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Constantin Barbu, Gheorghe Ene si Ilie Badescu.Surprinzator, la 120 de ani de la moartea poetului si gan­di­to­rului national, nu sunt cunoscute inca multe date privind viata sau moartea sa. In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam astazi detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si ce a insemnat reflectarea credintei sale ortodoxe in operele sale, pentru fostii detinuti politici.

“Am fost 10 frati”

Mama, Raluca

“Scumpe Amice”, asa isi incepe fratele lui Eminescu, capitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: “Am fost 10 frati si surori”, cei mai multi murind inainte de vreme. Serban a studiat medicina la Viena si la Erlangen, in Bavaria si a murit de tuberculoza, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, si, fiind foarte bolnavicios “s-a impuscat in Ipotesti, curand dupa moartea tatei, din cauza de boala”. Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin si a murit in urma unei cazaturi de pe cal, dupa ce a zacut doi ani. Ilie a studiat medicina la scoala lui Davila si a murit dupa ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care ii trata. Marghioala a murit la sapte ani. Mihaiu a fost al saselea. A urmat Aglaia si apoi Harieta (Henrietta), care a murit in 1890 de pneumonie. Mateiu este al noualea si, ultimul, Vasile, care a murit de mic.

Iata ce scrie Corneliu Botez despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, realizata la 20 de ani de la moartea

ganditorului, in 1909: “…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i

Eminescu si fratii

primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum e la Pasti ori la Sf. Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.”

Profesorul eminescolog Nae Georgescu aminteste ca Gheorghe Eminovici avea bisericuta langa casa – dar chiar ca era fiu de dascal de biserica. Tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Eminescu a locuita un timp.

Matusi maicute, unchi calugari

Dintre fetele bisericesti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi frati ai Ralucai au fost calugari: Calinic si arhimandritul Iachift, acesta din urma fiind staret, si trei surori ale ei au fost calugarite, toate la manastirea Agafton: Fevronia, Olimpia si Sofia – o alta sora a ei, Safta, avand o fiica pe nume Xenia care s-a calugarit de asemenea la Agafton.

Matusa, maica Olimpiada si Unchiul, staretul Jachift

Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, si o sora de ase­menea laica, Marghioala. Avem de-a face, asadar, cu o familie profund religioasa ” si cu o manastire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasa, intre matusi. O alta sora, Safta, a lasat o fiica, Xenia, calugarita si ea la Agafton. Maica Fevronia, la batranete, s-a facut schivnica si a luat numele de Sofia. Cea mai importanta este Maica Olim­piada Jurascu, sora Ralucai. Calugarita la Agafton, iar mai tarziu stareta aici, ea l-a urmarit pe poet toata viata. In copilarie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, sedea acolo cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece, intamplari reale povestite de calugarite; se poate spune ca era un copil de manastire, ceea ce razbate si in opera sa profunda.

Spovedania de Sfantul Mihail

Profesorul Nae Georgescu mai aminteste si un episod din 1886, la trei ani dupa interzicerea sa, cand, abia ajuns la Manastirea Neamt, pe 8 noiembrie, de Sfintii Mihail si Gavril, Eminescu a cerut sa fie spovedit si impartasit. Prin grija profesorului Paul Miron s-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din insemnarea parintelui duhovnic de la Neamt: “Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…”

Victor RONCEA

Mihai Viteazul, catre catolici: “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra”. 409 ani de la ucidere. Marturie a Sfantului Ierarh Petru Movila despre Dreptcredinciosul voievod Mihai Viteazul

August 13, 2010 Lasă un comentariu

Cind Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad [Alba Iulia], si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicind ca ei sint de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfintului Duh, pe care si cu fapta sintem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis: “Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”. Iar ei i-au spus: “Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decit cu cuvintul sfintelor scripturi”. El le-a zis: “In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramine nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramine nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu totii intr-un glas: “Bine, bine, sa fie asa!”.

Si, a doua zi dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu luminari si candele. Si, ajungind la locul pregatit, au savirsit marea sfintire a apei, rugindu-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi si suspine, sa proslaveasca dreapta credinta, iar pe cea rea s-o faca de rusine. Tot in piata, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfintit apa si au sarat-o. Dupa care, astfel sfintindu-si apa, fiecare a turnat apa lui sfintita in cite un vas osebit, apoi si-au pus pecetile pe amindoua parti ale vaselor, le-au dus si le-au pus in biserica cea mare, au incuiat usile, le-au pecetluit si au plecat.

In fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preotii si cu toti dreptcredinciosii, se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis: “Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarita. Sa mergem la biserica si, desfâcind pecetile, sa deschidem usile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-si pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”.

Domnitorul, deci, chemindu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica si, deschizind usile, au intrat cu totii. Mai intii, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicind: “Doamne, Dumnezeule, Unul in Sfinta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care n-o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfint si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfintului Duh in apa aceasta, ca prin nestricaciunea ei sa vada toti ca numai in biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Rasarit se afla credinta cea adevarata si harul cel adevarat al Sfintului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfintului Duh, acum, si pururi, si in vecii vecilor, Amin!”. Ridicindu-se si cintind: “Doamne, Lumina mea si Mintuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfintita si, uitindu-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decit inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care strigat, zicind: “Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, Slava Tie, Care proslavesti biserica Ta, Slava Tie, care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”. Si a zis catre toti: “Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atitea zile, raminind nestricata datorita harului Sfintului Duh, si incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”.

Iar latinii, rugindu-se si facind slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a implut de duhoare, ca s-au inspaimintat toti latinii si au strigat cu uimire: “Adevarata este credinta greceasca pe care o tine domnitorul. Sa-si zideasca, deci, biserica in orasul nostru, caci, fiindca nu i-am ingaduit, Dumnezeu s-a miniat pe noi si ne-a imputit apa”.

Si astfel, facuti de ocara, latinii si cu preotii lor s-au imprastiat cu mare rusine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinta ortodoxa. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plini de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre intarirea adevaratei credinte ortodoxe. In aceeasi zi a facut o mare ospat pentru intregul oras si pentru toata oastea sa.

Toti locuitorii tarii Ardealului, cu juramint, s-au aratat bucurosi sa zideasca biserica si sa n-o darime niciodata. Deci, domnitorul a inceput indata zidirea (dar nu in oras, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie darimata, ci linga oras, aproape de zidul cetatii, intr-un loc frumos) si, dupa ce a zidit-o, a inchinat-o “…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuisera pina atunci in alt loc), unde se afla si astazi, cu bunavointa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Balgradului, pe Ioan, barbat blind, virtuos si sfint, care, traind acolo in mare sfintenie, s-a invrednicit sa capete harul facerii de minuni. Dupa ce a murit, trupul lui a ramas si pina astazi neputrezit si bine mirositor, facind multe minuni pentru cei ce vin cu credinta la racla lui, intru slavirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava, cinstirea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Lui Cel fara de inceput si cu preasfintul, preabunul, de viata datatorul Duh Sfint al Lui, acum, si pururea, si in vecii vecilor, Amin!

Si cele scrise aici le-am am citit intr-un letopiset muntenesc si le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au vazut cu ochii lor, dar mai ales de la parintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofat al tarii Ungro-Vlahiei, si de la Dragomir, marele pitar al aceleiasi tari.
Petru Movila, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mina proprie

Enciclopedia Romaniei: Biserica memorială Mihai Viteazul din Alba Iulia / Balgrad se află la 500 m de Obeliscul închinat eroilor martiri Horea, Cloşca şi Crişan şi la câţiva metri de zidurile cetăţii Alba Carolina.

Istoric

Pe locul actualei biserici din lemn construită în stil maramureşean s-a aflat vechea ctitorie din anul 1597 a voievodului Mihai Viteazul, cel care a unificat cele trei ţări ce urmau să formeze România de astăzi. Vechea catedrală avea ca hram Sfânta Treime şi a fost un centru al Mitropoliei Ardealului din secolul al XVII-lea, unde au slujit sfinţii ierarhi mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici.

Biserica a fost dărâmată în totalitate de regimul habsburgic în anul 1714, iar construcţia actualei biserici, cu acelaşi hram, a început în anul 1988. A fost sfinţită în anii 1992 şi 2006, şi are dublu hram Sfânta Treime şi Sfântul Siluan Ahtonitul.

Trei ani de la Moartea Patriarhului. In Memoriam Prea Fericitul Parinte Teoctist. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

In Memoriam:

Prea Fericitul Patriarh Teoctist despre viata sa, la implinirea a 90 de ani

Anii, viata si slujirea crestina

Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei – sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii.

Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei.

Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.

“Manastirea satului meu”

 As vrea sa cinstesc memoria invatatorului meu de la scoala primara, Gheorghe Romanescu, un om deosebit, cu suflet ales si cunostinte enciclopedice, un adevarat profesor universitar, caruia ii pastrez o frumoasa amintire. De la el am invatat nu numai religia, caci mergea cu noi la biserica, dar si istoria, cu domniile voievozilor, maretia lor si, de asemenea, literatura, pe Eminescu si pe alti mari scriitori ai nostri. Un adevarat apostol a fost acest barbat, fiu de preot, care m-a ajutat chiar si atunci cand, dupa absolvirea scolii, am plecat la manastire fara stirea si invoirea familiei, a parintilor, lamurindu-i sa ma lase sa-mi urmez drumul chemarii mele.

Asadar, eu am iesit, pot zice, dintr-o manastire, care era satul meu natal, adapostit intre colinele blande ale Botosanilor, cu datini frumoase si oameni credinciosi, cu prunci sanatosi si tineri plini de virtuti, unde nu se auzise de pacatele si ratacirile pe care ni le prezinta astazi presa si televiziunea, incat ti se intuneca sufletul si te incrancenezi de cate se petrec zilnic in lume. Am iesit din manastirea satului meu si am intrat in alta manastire, la Vorona, ce se afla la vreo 30-40 km de casa, dar care atunci mi se parea foarte departe, dincolo de orizont.

De acolo, la inaltarea Sfintei Cruci din anul 1929, am mers la Schitul Vovidenia. O zi deosebita traiam la Vovidenia in Vinerea Luminata cand, potrivit randuielii manastiresti, se facea procesiune cu icoana facatoare de minuni de tot soborul, in frunte cu Prea Sfintitul Staret Nicodim Munteanu, inconjurat de arhimandriti si diaconi, urmat de un impresionant cortegiu de monahi si elevi, cu cantarile Izvorului Tamaduirii si Hristos a inviat. In sunetele clopotelor, urcam aleea de brazi de curand plantati, spre biserica Vovideniei si ne opream in poiana cu izvorul ei minunat, unde se savarsea sfintirea apei si se sfinteau prin stropire toti cei de fata si toata firea inconjuratoare. An de an acest luminat ceremonial pascal se desfasura potrivit unei stravechi traditii, din nefericire parasita.

Cand eram elev la Seminarul Teologic Monahal de la manastirea Cernica, intre anii 1932-1940, impreuna cu Parintele Arhimandrit Grigore Babus, acum preot slujitor la Catedrala Patriarhiei noastre, trebuia, o data cu trecerea in cursul superior, sa fim cu totii monahi, sa depunem, adica, voturile monahale. Potrivit hotararii Patriarhului de vie amintire Miron Cristea, ctitorul seminarului, s-a introdus aceasta prevedere in regulament, de a nu fi admis in cursul superior decat daca esti monah.

Povestea numelui Teoctist

 Eu am depus voturile monahale la 6 august 1935, la manastirea Bistrita de langa Piatra Neamt, ctitoria domnitorului Alexandru cel Bun, cand am primit si numele de Teoctist, prin cuvantul vrednicului staret Ghenadie Caraza, vestit pe Valea Bistritei, intre cei mai distinsi dintre staretii manastirilor noastre voievodale.

As fi dorit sa port in calugarie numele Teodorit. Gasisem in cronica manastirii Bistrita numele unui ierodiacon care scria foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah invatat, traitor in Hristos si bun slujitor. Am transmis prin cineva dorinta mea staretului Ghenadie care, primind din mana mea foarfeca, a taiat din parul meu zicand: “Se tunde robul lui Dumnezeu, fratele nostru Teoctist, monah, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.” Si asa mi-a ramas numele, potrivit randuielii noastre bisericesti.

Am intampinat si multe greutati, dar Dumnezeu mi-a indreptat pasii si in preajma unor mari ierarhi si a celor patru Patriarhi ai Bisericii noastre de dinaintea mea. Ma consider, cu recunostinta, fiul duhovnicesc al Patriarhului Miron Cristea, care a intemeiat Seminarul de la manastirea Cernica, unde am invatat opt ani, intre 1932-1940, aflandu-ma zilnic sub vegherea parintelui arhimandrit si profesor Chesarie Paunescu, directorul Seminarului, apoi Episcop al Dunarii de Jos, si a unor profesori de mare valoare si neuitata amintire pentru mine. De la ei am invatat foarte multe lucruri pentru viata, pe langa cele didactice.

Dictatura comunista, anti-crestina

Mult mai tarziu, in anul 1945, aflandu-ma la Iasi, in ascultarea marelui teolog si Mitropolit Irineu Mihalcescu si direct a Prea Sfintitului Episcop-Vicar al acestuia, Justinian Marina-Vasluianul, iar din anul 1950, cand acesta devenise Patriarh, in calitate de Episcop-Vicar al sau, prin alegerea Sfantului Sinod, am fost martorul multor framantari din viata sa si a Bisericii noastre, strabatand deceniile grele de confruntare pe fata, cu rani si victime, in lupta aprinsa cu dictatura comunista, care, si in tarile ortodoxe vecine noua, a dat lovituri nespus de grele Bisericii acestora. Numai cei ce au cunoscut indeaproape framantarile de care am amintit pot intelege povara apasatoare care a fost pe umerii Ierarhilor, preotilor, monahilor si credinciosilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane.

Asa se explica unele atitudini ale Ierarhilor de atunci, in scopul protejarii lucrarii pastorale, asa se explica si contactul cu autoritatile locale de atunci, indeosebi dupa anul 1977, cand s-a desfiintat Comisia Monumentelor Istorice, interzicandu-se astfel cu desavarsire continuarea lucrarilor la bisericile si manastirile monumente istorice. La Iasi, erau santiere deschise la Sfintii Trei Ierarhi, la Golia, la Cetatuia, la Galata si in alte locuri, deci nu se putea continua lucrarile. Ce aveam de facut? Am mers la autoritatile de stat, le-am spus care era situatia si le-am cerut ajutor. Mi s-a spus ca daca nu le cerem bani si materiale, putem sa lucram. Si am lucrat.

Moldova era pustiita de navalirea sovietica

Privind inapoi, la anii 1945-1947, vad lumea de atunci a Moldovei si pe Parintele Justinian, ca Arhiereu-Vicar si colaborator la Mitropolia Moldovei si Sucevei, unde ma aflam si eu, chemat la Iasi de marele Mitropolit-carturar Irineu Mihalcescu. Moldova de atunci era intr-o stare jalnica, de pe urma razboiului greu si a navalirii armatelor sovietice, dar si a secetei nemaiintalnite din acei ani. L-am insotit pe Parintele Arhiereu Justinian Vasluianul in primele sale drumuri prin Moldova si l-am vazut intrand in bordeiele in care se adapostisera oamenii ramasi fara case, in urma razboiului si a bombardamentelor, care distrusesera satele si orasele, incat din acele targuri “patriarhale” de altadata nu mai era decat amintirea, incarcata de tristete si descurajare. Insasi capitala Moldovei, frumosul oras Iasi, acum, in anul 1945, lipsit de lumina electrica, de incalzire, de apa, ajunsese fara chip si asemanare, doar cu tablitele cu numele pietelor si ale strazilor, miscate zgomotos de vant pe ruinele fostelor cladiri.

Ca unul care m-am invrednicit sa fiu sfintit de Parintele Justinian Arhiereu, marturisesc ca de la el am invatat foarte multe lucruri in administratie. M-a format si ca ierarh al Bisericii noastre in cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie. Si-a consacrat primele activitati arhieresti ingrijirii orfanilor din Modova, antrenand la aceasta lucrare clerul si pe credinciosii Arhiepiscopiei. Asa am invatat de la el, ca de la un mare dascal, pastoratia practica, din intalnirile sale cu preotii si cu protopopii din vremea aceea, unde incerca sa aline durerile parintilor pentru pierderea copiilor, sa aduca inseninare in sufletele orfanilor, ale copiilor si tinerilor, intervenind chiar pentru ei peste hotare.

Peste ani, prin 1961, cand l-am insotit pe Patriarhul Justinian, impreuna cu alti colaboratori ai sai, care astazi nu mai sunt printre noi, si cu ministrul Cultelor de atunci, profesorul Dumitru Dogaru, intr-o vizita la minele din Petrosani si la uzinele siderurgice de la Hunedoara, mare mi-a fost mirarea, dar si bucuria, sa-i aud pe doi tineri ingineri spunandu-i: “Noi suntem orfanii, Prea Fericite Parinte Patriarh, pe care i-ati salvat de la foamete in 1945.”

Patriarhul Justinian a recuperat Manastirea Radu Voda

Patriarhului Justinian Marina ii datoram Seminarul de la Radu Voda. Cand a fost ales Patriarh, biserica aceasta era inchisa, iar cladirea din jur ocupata de o scoala a partidului comunist. Patriarhul Justinian a avut curajul, credinta, dar si iscusinta sa afle solutii pentru a obtine restituirea Manastirii Radu Voda si redarea rostului ei. A restaurat si a pictat biserica, a consolidat cladirile, a adus mai multi slujitori si a organizat aici caminul si spatii pentru cursurile preotesti si Seminarul Teologic al Mitropoliei Munteniei si Dobrogei. Ceea ce este semnificativ pentru noi este ca a ales sa fie inmormantat aici, si nu la Catedrala Patriarhala unde, dupa regula si pravila cunoscuta, se afla inmormantati cei doi Patriarhi inaintasi ai sai. A facut aceasta din dragoste pentru aceasta ctitorie si din smerenie.

Parintii profesori stiu ca la rugaciunea de dimineata de la Institutul Teologic venea patriarhul Justinian si nu se putea sa nu fie prezent rectorul. in fiecare dimineata si in fiecare seara, unul dintre profesori era de serviciu la cancelarie pentru a fi la indemana studentilor, dornici sa puna intrebari. Parca-l vad pe regretatul Teodor Popescu, marele nostru profesor de Istoria Bisericii Universale. El nu a putut sa fie hirotonit preot, pentru motive canonice. Dar viata lui se desfasura ca si a unui preot. Nu lipsea niciodata din mijlocul studentilor cand acestia se impartaseau si dupa ce se impartaseau. In general, toti profesorii participau pe rand, seara si dimineata, la orele de meditatie. Unii slujeau in sobor, iar mirenii se impartaseau, in fruntea studentilor, mai ales in cele patru posturi.

Preotii, profesorii, arestati si intemnitati

Toate acestea se datoreaza constiintei preotesti a Bisericii, pe care a promovat-o si a slujit-o Patriarhul Justinian, imprimand-o preotilor formati de Biserica. Venea zdrobit de putere de la intalnirile cu reprezentantii autoritatilor de stat, unde era judecat pentru prea marea lucrare a Bisericii. La intoarcere, ne spunea celor de fata: “Am biruit, am biruit, Teoctist, si de data aceasta!” Mergea intotdeauna cu mapa plina de lucrari, pe care o avea dinainte pregatita, caci nu se stia cand era intrebat: “Pentru ce atatea seminarii?”; “Pentru ce atata activitate bisericeasca?”; “De ce atatea reviste teologice?”; “Pentru ce atatea manastiri?”; “De ce da Biserica obladuire atator condamnati politici?”, unii dintre acestia fiind specialisti de mare valoare, care erau marginalizati, scosi in afara societatii, dar angajati si ocrotiti de Biserica. Singura Biserica, prin Patriarhul Justinian, am putea spune, ii primea, dandu-le posibilitatea sa lucreze si sa-si castige existenta. El nu admitea ca preotii sau profesorii care fusesera arestati sa nu fie repusi in rosturile de unde fusesera luati si intemnitati. Asa a fost cazul Parintelui Profesor Dumitru Staniloaie si al multor preoti.

Legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut

S-a facut tot ce era posibil in perioada de dictatura pentru a se mentine legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut. Imi amintesc cum prin anii 1951 si 1952 se depuneau eforturi pe langa Patriarhul Justinian ca sa primeasca un apocrisiarh al Patriarhiei Moscovei la Bucuresti si sa trimita, de asemenea, la Moscova un apocrisiarh roman din partea Patriarhiei. Mitropolitul Moscovei, Nicolae Krutitki, care conducea relatiile externe ale Bisericii Ruse, un mare teolog si un mare parinte duhovnicesc, unul dintre ierarhii rusi pe care i-am cunoscut in perioada anilor ’50, ca si Patriarhul Alexei, de altfel, un om de o cultura remarcabila, staruiau din ratiuni politice ca eu sa merg la Moscova ca reprezentant al Patriarhiei Romane. Fiind Episcop-Vicar si rector al Institutului Teologic, Patriarhia nu putea sa-mi ingaduie plecarea, desi la varsta mea de atunci eram atras de perspectiva invatarii unei limbi straine. Limba rusa, pentru teologie si pentru cultura, in general, inseamna un mare castig.

Nu-mi dadeam seama insa ca schimbul de reprezentanti putea fi o paguba pentru independenta Bisericii noastre. Patriarhul Justinian, prevazator ca totdeauna, n-a consimtit, motivand ca la Bucuresti n-ar avea rost o parohie rusa pentru ca in afara de membrii Ambasadei nu sunt alti credinciosi rusi ca sa se justifice prezenta unui prelat rus. In continuare, Patriarhul Justinian a adus in discutie problema romanilor de peste Prut care nu aveau carti, care nu puteau sa slujeasca in limba romana si a solicitat personal Patriarhului Alexei, de repetate ori, sa ne sprijine pentru a putea avea legaturi cu cei din Basarabia. Aceasta s-a soldat cu trimiteri de carti de slujba si cu primirea unor tineri teologi din Basarabia la studii la Zagorsk, la Moscova sau la Leningrad.

Niciodata nu am cedat jurisdictia Basarabiei

Mitropolia Basarabiei, cu episcopiile ei, cu ierarhii ei, cu clerul si cu credinciosii ei, n-a fost parasita niciodata de Biserica stramoseasca. Niciodata nu s-a dat nici un cuvant de renuntare la jurisdictia Patriarhiei in Basarabia sau sa se recunoasca de Sfantul Sinod jurisdictii straine bisericesti pe acele pamanturi romanesti. Ci, dimpotriva, in decursul acestei perioade au existat deci semnele dragostei materne a Bisericii pentru fiii ei de dincolo de Prut. Nu mai spun ca ierarhii veniti din Basarabia – din cauza imprejurarilor naprasnice, prin cotropirea si ocuparea Basarabiei – pe care i-am cunoscut si cu care am slujit, ca Mitropolitul Efrem Enachescu de la Chisinau, Episcopul Dionisie Erhan de la Cetatea Alba, Mitropolitii Visarion Puiu si Tit Simedrea ai Bucovinei, erau ierarhi de o rara simtire romaneasca.

Dupa 1944, am asistat la unele dintre intalnirile lor si stiu ca lacrimau atunci cand isi aminteau de evlavia, de trairea ortodoxa a crestinilor de peste Prut. Ei s-au dus in mormant cu aceasta dragoste si cu gandul la ceea ce stiau ei ca au lasat acolo, bogatia de credinta ortodoxa pe care nu o vedem manifestandu-se in alta parte asa cum se manifesta in sfanta noastra Basarabie.

Se cuvine, pentru slava lui Dumnezeu si pentru insemnatatea prezentei si arhipastoririi Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, dr. Iustin Moisescu, sa evoc cele ce s-au petrecut cu inmormantarea sa. Boala, suferinta lui au fost necrutatoare. Era un timp foarte greu in 1986, cand se daramau biserici, spitale, monumente istorice in jurul Sfintei noastre Patriarhii. Se zvonea si despre intentia autoritatilor de a muta de aici Patriarhia, ceea ce s-a confirmat, apoi, cand am fost eu ales Patriarh, in luna noiembrie, din acelasi an.

Duhul diabolic

Si in valtoarea acelor evenimente se simtea in vazduh un duh mut, un duh diabolic, ce lucra – si care lucreaza si acum – ca sa impiedice ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului pe care a gandit-o Miron Cristea, cel dintai Patriarh, s-o aduca la indeplinire. Si era o problema chiar si cu mormantul de aici, in care odihneste trupul Parintelui Patriarh Iustin Moisescu, pentru ca stapanirea de atunci cerea sa fie dus la una dintre manastirile din preajma Capitalei, ori la Caldarusani, ori la Cernica. Atunci Dumnezeu mi-a dat tarie, eu fiind in situatia de a-l urma ca loctiitor, deocamdata, si am tinut cu tot dinadinsul ca sa fie inmormantat aici, in rand cu ceilalti Patriarhi, ceea ce nu se potrivea, cum spuneam, cu opinia reprezentantilor politici de stat. Stiu despre aceasta Parintii Mitropoliti care erau in Sinodul Permanent, in 1986, si fostul ministru al Cultelor de atunci, carora le-am spus ca nu sunt dornic sa candidez la postul acesta de mare raspundere, cand aspectul Bucurestilor era degradant si descurajant si sa vin de la Iasi aici, ca sa urmez, sa port jugul acesta greu.

Am tinut cu tot dinadinsul sa fie inmormantat aici si m-a ajutat mult fie iertatul parinte Ioan Neamu, un preot de mare valoare, pe care l-a avut consilier economic Prea Fericitul Iustin, si l-am avut si eu, fiindu-mi si coleg la Teologie. I-am spus atunci hotararea mea ministrului, ca nu se poate in alta parte, numai daca dansul, Prea Fericitul Iustin, sau familia ar fi avut scris ca vrea sa fie dus in alta parte. Noi eram datori sa-i indeplinim dorinta, cum a facut Patriarhul Justinian. Dar daca noi nu avem nimic scris, traditia noastra sfanta si randuielile bisericesti ne obliga sa urmam pilda inaintasilor, de aceea locul de odihna al Patriarhului nostru este in catedrala pe care a restaurat-o, pe care a infrumusetat-o in timpul arhipastoririi sale. Dar nu mi s-a dat raspuns afirmativ. Parintele consilier Neamu a inceput sa sape aici, in catedrala. Si a doua zi, ministrul mi-a dat telefon si m-a intrebat unde va fi inmormantat. “N-am stabilit ca in catedrala, domnule ministru?”, i-am raspuns. “Dar eu nu mi-am dat avizul” – mi-a replicat. “Nu-i nimic, noi nu va obligam la aceasta. Este randuiala noastra, a Bisericii, urmam o traditie.” si atunci am zis: “Aici va fi”. si nu s-a mai intamplat nimic.

Salvarea bisericilor

In 1986, cand Sfantul Sinod si Maritul Colegiu Electoral Bisericesc m-au chemat la slujirea patriarhala, am gasit biserica Sf. Spiridon Nou cu zidurile Sfantului Altar in primejdie de a se darama, din pricina lucrarilor de construire a metroului, ce au provocat sfantului locas si casei parohiale un adevarat dezastru, intamplat chiar in noaptea Sfintelor Pasti, fapt care m-a cutremurat. Am simtit atunci o mare tristete si mi-am amintit de anii cand vrednicul de pomenire Patriarh Justinian s-a confruntat cu pericolul prabusirii bisericii Domnita Balasa, in urma amenajarii si canalizarii raului Dambovita, si cum a izbutit el atunci, cu sprijinul unor ingineri specialisti, ca Gh. Beles si Dumitru Popescu, sa inlocuiasca, metru cu metru, pilonii de lemn de la temelie, cu o fundatie trainica din beton armat.

Ma gaseam, in 1986, in situatia dureroasa si dificila a demolarii bisericilor in Bucuresti, care insa nu m-a descurajat, ci mi-a dat taria de a face ceva pentru salvarea lor. Dumnezeu m-a luminat, atunci si mi-a scos in cale un suflet credincios, pe cunoscutul inginer constructor Suman, care conducea lucrarile de constructii ale caminului studentilor Facultatii noastre de Teologie. Cu sprijinul si intelegerea acestuia si cu daruirea familiei de arhitecti si ingineri in rezistenta Constantin Pavelescu, in conditiile si cu posibilitatile de atunci, am consolidat si refacut aceasta frumoasa biserica, iar pictorul I. Samoila a restaurat admirabila pictura a celebrului Gh. Tatarascu. Daca nu se intervenea urgent si cu curaj, n-am mai fi avut astazi aceasta adevarata catedrala in Bucuresti.

Sfintii neamului romanesc

Cand eram student la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti, ii auzeam pe profesorii nostri din elita invatamantului teologic, intre care profesorul de Istorie Universala Teodor M. Popescu, profesorul de apologetica Ioan Gh. Savin, profesorul si arhimandritul Iuliu Scriban si alti teologi si istorici ai nostri, glasuind cu tanguire, la fiecare deschidere solemna de an universitar, ca toate popoarele si Bisericile Ortodoxe surori au asezat in ceata sfintilor si cinstesc dupa cuviinta pe unii dintre fiii lor care au bineplacut lui Dumnezeu, randuind si zile de praznuire a lor, numai noi, romanii, nu avem in calendar sfinti din neamul nostru. Si se intrebau cu intristare: oare atat de smeriti, atat de nevrednici si de nevolnici suntem noi, romanii, ca sa nu avem in calendar sfinti odrasliti de insasi Biserica noastra si din sanul neamului romanesc si pe care deja pe unii ii stim si ii cinstim?

Toata lumea stia cohorta de sfinti plamaditi de evlavia poporului nostru in decursul istoriei, dascalii nostri de suflet si de credinta, din care au rasarit martiri, marturisitori, aparatori ai Ortodoxiei in Transilvania si mari traitori in Hristos din randurile credinciosilor, cuviosilor, preotilor si ierarhilor, care din veac au stralucit atat pe bolta Bisericii stramosesti, cat si in cer, in fata Prea Sfintei Treimi. In 1950, vrednicul de fericita pomenire Patriarhul Justinian Marina, cu profesorii de teologie de atunci, raspunzand unor repetate si indreptatite cereri din partea credinciosilor si datorita existentei unui adevarat cult fata de inaintasi de-ai nostri, renumiti prin credinta si jertfa lor, a hotarat intocmirea lucrarilor pregatitoare pentru canonizarea primei serii de sfinti romani. A fost o lucrare mai mult decat istorica; a fost dumnezeiasca! Ce mare insemnatate a avut atunci, in anii 1950-1955, canonizarea sfintilor romani care au aparat Ortodoxia si neamul nostru si cu cata evlavie au participat in acele vremuri grele credinciosii la slujbele de vestire a canonizarii sfintilor romani la Patriarhia din Bucuresti, la Craiova, Timisoara, Sibiu, Iasi si Suceava!

Atunci noi savarseam si celebram prima canonizare de sfinti romani in conditii foarte grele. Apoi s-a aprobat intreaga lista intocmita de Sfantul Sinod; n-au fost admisi, de pilda, sa fie trecuti in randul sfintilor domnitorii Constantin Brancoveanu si Stefan cel Mare.

Sfantul Sinod a reluat aceasta lucrare dupa anul 1990 si, la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani, care a desfasurat o intensa si importanta lucrare de documentare in vederea intocmirii studiilor necesare canonizarii, la 20 iulie 1992, ne-a invrednicit Dumnezeu sa inscriem cu credinta si evlavie in calendarul ortodox si alti sfinti din neamul nostru.

Marturisesc acum ca numai Dumnezeu stie cu cata dragoste si iubire mi-am implinit in viata mea, din tinerete si pana astazi, indatoririle legate de Biserica noastra stramoseasca.

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Pentru Magazin Istoric, prin Dorin Matei si Ziua, prin Victor Roncea

Portal creat in memoriam Patriarhului romanilor – Teoctist.info

Fotografii din viata Patriarhului – George Roncea.blogspot.com

www.roncea.ro

Adevarul despre moartea Patriarhului – Civic Media

Nepoata Patriarhului: Cuvânt de dor, la împlinirea a trei ani de la plecarea în bucuria Învierii Mântuitorului – O candelă a neuitării Părintelui nostru Patriarh Teoctist

“Foarte greu este să ierţi. Dar a ierta înseamnă a-ţi jertfi persoana interioară, mândria, iar acesta este darul cel mai plăcut în faţa lui Dumnezeu… Eu nu am suferit niciodată despre ce s-a spus despre mine. Eu sufăr însă de sufletul credincioşilor care au suferit o viaţă întreagă, ca martori ai vieţii mele. Mă doare inima pentru durerea lor. Dar, din durere, în orice, se iveşte virtutea. Şi am văzut din copilăria mea că iertarea rodeşte bunătate.”

Îmi este din ce în ce mai greu să scriu despre părintele patriarh Teoctist, pentru că îmi este din ce în ce mai greu să cuprind în cuvinte faptele şi tainele unei vieţi. Autentic şi simplu. Pentru că, pe măsura trecerii timpului, în inima mea se cuprind mai adânc amintirile prezenţei sale vii în viaţa noastră şi se desprind mai clar orizonturile cunoaşterii, cu mult mai presus decât în timpul vieţuirii sale. Şi, ca orice mare eveniment petrecut, darurile înţelegerii înfloresc la mult timp după petrecerea sa, iar exprimarea devine din ce în ce mai adâncă.

Iată ce scriam pe un petic de hârtie, în 6 iunie 1998, după o întâlnire de familie cu părintele patriarh: “Simt că mi se umple inima de lacrimi şi mi se sfâşie sufletul când ne pregătim de plecare de la Preafericirea Sa, când părăsim căldura unei smerenii care ne bucură şi ne primeşte aşa cum suntem, cu încercările şi lipsurile noastre, cu atât de multă delicateţe şi iubire ascunsă…” Şi ce ce aş putea adăuga acum, după trei ani de la plecarea părintelui patriarh Teoctist, ca vibraţie a trăirii?

Primul gând ce îmi aprinde lumina amintirii părintelui patriarh, la acest ceas de pomenire, este al rezonanţei ultimelor sale cuvinte adresate mamei mele, la telefon, cu câteva zile înainte de plecarea sa la Domnul: “Să fiţi îngăduitori în toate.”

Mult timp m-am gândit la aceste ultime cuvinte, pentru a le desluşi adâncimea. Mult timp am lăsat să curgă pentru a putea scrie că poate ea, îngăduinţa, a fost una din cele mai neînţelese şi copleşitoare taine a vieţii părintelui patriarh. Doar ea, taina îngăduinţei, a putut străbate orizontala dreptăţii momentelor spre o cuprindere mai adâncă a lucrurilor şi semenilor care au căutat mereu răspunsuri. Acesta a fost ultimul dar pe care ni l-a aşternut în suflet unchiul nostru şi îl aşez acum şi aici, spre pururea rodirea sa în sufletele tuturor…

Îngăduinţa este o taină a sufletului care topeşte dreptatea momentului prin orizontul smereniei şi înţelepciunii…

Îmi aduc aminte ce destăinuia părintele patriarh, la puţin timp de la ziua sa aniversară, 2002: “Foarte greu este să ierţi. Dar a ierta înseamnă a-ţi jertfi persoana interioară, mândria, iar acesta este darul cel mai plăcut în faţa lui Dumnezeu… Eu nu am suferit niciodată despre ce s-a spus despre mine. Eu sufăr însă de sufletul credincioşilor care au suferit o viaţă întreagă, ca martori ai vieţii mele. Mă doare inima pentru durerea lor. Dar, din durere, în orice, se iveşte virtutea. Şi am văzut din copilăria mea că iertarea rodeşte bunătate. Trebuie o ofrandă din partea noastră… iar pentru iertare trebuie să postim, să facem bine… se cere astfel o restituire ca cea ce nu putem împlini să împlinească faptele noastre…”

Părintele patriarh a îngăduit mult şi a iubit mult. Mărturie sunt cuvintele pline de iubire adresate românilor de pretutindeni, de-a lungul slujirii sale. Şi îmi aduc aici aminte de cuvântul său rostit la Concertul de Înviere 1998 având aceeaşi rezonanţă a dorului de iubire, regăsită în ultima sa Pastorală adresată la Învierea Domnului din anul 2007:

“Slava unui popor este mărturisirea Sfintei Învieri… Prima Euharistie este Cina cea de Taină. “Am dorit mult să mănânc paştele acesta împreună cu voi. Cu dor am dorit să mănânc paştele acesta împreună cu voi.” Doar Sf Apostol Evanghelist Luca a reţinut acest detaliu, dar pentru noi, românii, atât de bogat. Iisus doreşte neîncetat să iubim… Să mănânce Paştele cu noi. Căci atunci era începutul Sfintei Euharistii, dar acum trecem de la moarte la viaţă, de la pământ la cer, din robia păcatului la viaţa cea veşnică, iar acestea aveau să se celebreze de 2.000 de ani. Parcă această sintagmă s-a sădit în sufletul românilor. Dar cuprinde în ea ce poate fi mai frumos în frumuseţea sufletului – iubire, ataşament, respect şi încă multe altele, ce se pot adăuga la nesfârşit. Să mâncăm paştele acesta împreună cu Mântuitorul Hristos la fiecare schit, mănăstire, parohie…”

Despre anii, viaţa şi slujirea creştină nu putem scrie noi, cei înscrişi în neamul părintelui patriarh Teoctist, căci cu greu harul poate străbate orizontala ramurilor de neam: iubirea întru rudenie nu poate avea în nici un chip desăvârşirea trăirii credinciosului simplu, neştiut, din biserică faţă de pastorul său, coborând-o astfel prin acele legături de sânge spre un posibil subiectivism. De aceea las cuvintele lui Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi) să aprindă candela amintirii părintelui patriarh Teoctist spre pomenirea sa din neam în neam:

“Cu întreaga sa făptură plină de înaltă demnitate arhierească şi jertfelnicie monahală, cu mersu-i apostolic printre mii şi mii de credincioşi ce aşteptau cuvântul lui, smerit şi cuvios, de înţeleaptă povăţuire, cu faţa-i iradiind lumină precum feţele sfinţilor din străvechile noastre altare, cu vocea-i blândă şi molcomă, învăluită în smirna dragostei de aproapele, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură, cu sufletu-i generos, larg deschis către durerile şi necazurile milioanelor de români împrăştiaţi de soartă prin întreaga lume, cu zâmbetu-i încărcat de bunăvoinţă ce-i înflorea în colţul gurii uneori când ne aflăm în preajma sa, Păstorul sufletelor noastre rătăcite pe drumurile întortocheate ale vieţii, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, Întâistătătorul Bisericii noastre Ortodoxe Româneşti, a fost şi va rămâne în inimile noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut şi l-am iubit, ca un adevărat părinte, graţie înaltelor calităţi duhovniceşti şi Harului cu care a fost investit de la naştere de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe care l-a slujit cu vrednicie apostolică multe decenii la rând.”

Ne plecăm genunchii la mormântul său şi păstrăm nestinsă candela neuitării sale, rugându-ne să ne regăsim, cu toţii, la petrecerea cea îngerească.

Steluţa Popescu Coban

Portal creat in memoriam Patriarhului romanilor – Teoctist.info

Fotografii din viata Patriarhului – George Roncea.blogspot.com

Adevarul despre moartea Patriarhului – Civic Media

Foto: Karina Knapek