Arhiva

Posts Tagged ‘Victor Roncea’

După Tudor Gheorghe, neomarxiștii de la București s-au luat și de Mihai Cimpoi

ianuarie 30, 2020 Lasă un comentariu
Atac frontal al neomarxiștilor asupra valorilor naționale românești!
 
După ce, zilele trecute, am citit, stupefiat, de atacul mârșav asupra lui Tudor Gheorghe, astăzi aflu și de scuipăturile aruncate de șleahta globalistă de la București asupra unei alte personalități, basarabeanul nostru Mihai Cimpoi, eminent eminescolog, membru de onoare al Academiei Române, în urma splendidului său discurs „Eminescu și Basarabia”, ținut la Ateneu de „Ziua Culturii Naționale – Ziua lui Mihai Eminescu”!
 
Într-o relatare de la acest eveniment, un jalnic măscărici, Marius Chivu, scriitor neomarxist, „unul dintre ospătarii lui Pleșu și Liiceanu din Cafenelele Humanitas”, după cum spune ziaristul Victor Roncea, scrie despre Mihai Cimpoi că este un „delirant/mediocru exeget al operei poetului” (Înțelegem că motivul adevărat al acestui atac josnic este desființarea de către M. Cimpoi a cărții lui Lucian Boia „Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit”, apărută în 2015 la Humanitas și pe care distinsul nostru om de cultură a catalogat-o dept „o lucrare plină de fabulații” a unui individ care „practică o metodă drăcească împotriva lui Eminescu fără măcar a-i cunoaște Opera”)!
 
Asta după ce scârbavnica paiață își îndreaptă scuipăturile, în chip neobolșevic, și asupra altor personalități notorii care au luat cuvântul în cadrul aceluiași eveniment dedicat lui Eminescu: Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, acad. Eugen Simion etc.
 
După aflarea acestor vești triste, pe lângă frica de ce se întâmplă la Chișinău în planul afirmării și păstrării identității noastre românești, mă cuprinde o frică și mai mare de ce se întâmplă la București în acest sens!
 
Îmi dau seama că toată ființa noastră națională „de la Nistru pân-la Tisa” se află sub asediul total urii neomarxiste!
 
Cum rezistăm în fața acestei urgii, asta e problema de bază!

DOCUMENTE: Eminescu nu a avut sifilis. Constantin Barbu: Regele și Maiorescu sau despre uciderea lui Eminescu

decembrie 22, 2013 Lasă un comentariu

Mihai Eminescu de Nestor Heck - 1884

CONSTANTIN BARBU

 

Regele și Maiorescu

sau

despre uciderea lui Eminescu

 

 Interviu realizat de Maria Huculici

Domnule Profesor Constantin Barbu, aș începe interviul nostru cu o întrebare mai generală: care este situația intelectuală în România de azi?

Întrebarea este nu numai generală ci și foarte dificilă. În cazul că există o situație intelectuală în România de astăzi, ea este catastrofală. Nu cunosc decât un intelectual european de spiță rară, trăitor în România de astăzi. El este cel mai mare filosof european în viață, are 97 de ani și se numește Mihai Șora. În rest, societatea românească trăiește o epocă de final, în timp ce zeci de tineri geniali (risipiți în Europa și Statele Unite) muncesc, gândesc, scriu așteptând să li se vadă lumina strălucitoare a unui destin excepțional. Și noi, ca imbecilii, îi ignorăm. Literatura română este o metresă ridicolă care se încăpățânează să aibă “un singur scriitor” (vorba unui poet din provincie), și ăla un metalambanist aproape transparent. Ce dovadă mai bună vrei de sfârșit de epocă? Un Nicolae Manolescu având mai multe funcții decât Ceaușescu? Acest ipochimen necalificat în Eminescu a forțat legea și logica “devenind” pentru a treia oară președinte al Uniunii Scriitorilor, după ce a băgat Uniunea într-un faliment răsunător. El simte că nu este o instituție și că fără funcția de președinte nu ar mai avea nicio autoritate în presa literară. Câțiva scriitori liberi și independenți i-au dat o lecție când a vrut să intervină și asupra conducerii revistei “Tribuna” de la Cluj. Mahalaua noastră literară chiar a intervenit tovărășește, aproape ca în anii ’50, și câteva merdenese literare au comis liste, invective, aberații.

Vorbind serios, fantomele literare trebuie să plece la cimitir. Tinerii români europeni trebuie să plece în Europa, cu limba română cu tot. Nu dăm sfaturi, n-avem modele. E vremea să fie liberi nu perieci care îi admiră pe bătrânii ipochimeni expirați.

Situația intelectuală din România este una neeuropeană.

 

Totuși, de ce se umblă la “simboale”, la fundamente, la icoane și iconi?

Și mie-mi place cuvântul simboale fiindcă este al părintelui Stăniloae, considerat cel mai teribil teolog ortodox al secolului care a trecut. Pe Eminescu au încercat, în Dilema lui Pleșu (singurul ministru al Culturii din Europa care a plagiat și cuvântul “etcaetera”), să-l obscurizeze la icon (ca să mă exprim ridicol, ca ei), numai că n-au putut să-l citească enigmatic în oglindă. Ce-ar fi să-i supunem la o probă? Fie versul vestit: La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură. Îi invităm pe semnatarii obraznici din Dilema să interpreteze acest vers, pe zece pagini (fie și împreună). Numele celor care nu vor putea interpreta versul sunt: Manolescu, Cărtărescu, Ornea (decedat), Andrei Pleșu, Petru Creția (decedat) etc. Nu sunt deloc răutăcios, nici sadic dar, propunându-le acest joc hermeneutic, își vor da seama că e greu versul. Și nu e bine să te afli în treabă cu Eminescu. De altfel, domnii aceștia dilematici au probleme de caracter, toți fiind descoperiți ca metalambaniști: Manolescu a copiat din Jauss etc., Cărtărescu a plagiat din Lawrence Sterne (chiar în poemul Căderea, dedicat lui Manolescu și premiat de Uniunea Scriitorilor) etc., Ornea – din Lovinescu etc., Pleșu a plagiat din Corbin etc., Petru Creția a copiat chiar și din Constantin Barbu (vezi textul german din Cezara). Așa-zisa editare a lui Eminescu facută de Petru Creția este, pur și simplu, o demență editorială (numai volumul opt din Opere, cel care cuprinde teatrul lui Eminescu, are asemenea ficțiuni editoriale încât ar trebui editat din nou în marginile adevărului și ale rațiunii; despre plagierea transcrierilor Aureliei Rusu și despre falsificarea textelor eminesciene voi scrie într-o cărticică viitoare).

Dar fundamentele nu pot fi distruse. În perioada în care ei încercau să-i jignească arheul lui Eminescu, o echipă strălucită de eminescofili: Eugen Simion, Gabriela Dumitrescu și Mircia Dumitrescu (cu entuziasta sa echipă), tipărea în facsimil color Manuscrisele lui Eminescu. Nimic mai pertransversant pentru cultura română! De ținut minte că petransversant este cuvântul lui Eminescu (din vremea când traducea Critica rațiunii pure a lui Kant, celebra carte pe care n-a deschis-o nici Petru Creția și n-a închis-o nici Manolescu…).

Spre bucuria multor scriitori români, eu tipăresc pentru începutul anului 2014 primele 33 de volume din Eminescu, însemnând manuscrise în facsimil color (exact cum sunt originalele, fără nici o cosmetizare), transcrierea celor mai dificile pagini din Eminescu, cu cărțile sau textele germane prezente în Eminescu, note, comentarii, arhivă. Înainte de a începe Academia Română tipărirea manuscriselor în facsimil color, eu tipărisem 19 manuscrise și alte lucrări din care a tradus Eminescu, câteva transcrieri, în total vreo 25 de volume din 1996 până în 1999. Este un proiect pe care l-am pus la cale cu Constantin Noica în anii ’80 și pe care  trebuie să-l execut până la volumul 541, așa cum am stabilit. În afară de acest mare proiect, după cum știi, refac biblioteca lui Eminescu în aproximativ 1000 de volume, din care am publicat anul trecut vreo 250 de volume. Editarea manuscriselor în facsimil de către Eugen Simion și străluciții săi colaboratori trebuia să devină prilej de refundamentare a culturii române. Dar nu poți să refundamentezi o cultură, dacă n-ai cu cine. Cu Integrala Manuscriselor Cantemir (care va avea 150 de volume), cu Arhiva Cantemir și Biblioteca Dimitrie Cantemir (lucrez la refacerea bibliotecii care a stat la temelia Hronicului) ofer o refundamentare a culturii române.

Cantemiriana și Eminescu. Opera Omnia sper să fie o bibliotecă bună de citit, un tezaur care să schimbe la față cultura română. Personal, sunt sceptic. Dar Cantemir a avut deja răbdare 300 de ani, trebuie să avem și noi răbdare încă 300 de ani. Nimeni nu crede că ediția de Opere a lui Eminescu începută de Perpessicius are peste un milion de greșeli, dintre care vreo 250.000 fatale.

 

Am citit (chiar într-o ediție îngrijită de Liiceanu) că Noica vă considera “excepțional de înzestrat pentru lucrări de erudiție și istorie literară”. De ce? Cu ce prilej? Și, așa cum ne-ați promis, vrem o probă de la Noica, privind proiectul Eminescu.

Noica scria acele cuvinte exagerat de generoase în anul în care identificasem câteva texte germane din manuscrisul 2287. Mariana Petrescu, strălucit profesor de limba germană la Universitea din Sibiu, descifra și publica manuscrisele 2287 și 2255 (din care iarăși am identificat câteva însemnări germane) pentru revista “Transilvania” din Sibiu. S-au publicat pagini din Eminescu și în revista “Manuscriptum” (unde Noica a amintit de identificările din Schopenhauer). Noica vorbise cu Cartea Românească. Dar n-a fost să fie! Dacă îi spui cuiva de “lipsă de hârtie” în materie de Eminescu nu poți să fii decât o canalie, ce să mai discutăm. Un sfert de secol l-au mințit pe Noica, promițându-I un xerox din Cehoslovacia. A murit și Noica, s-a dezmembrat și Cehoslovacia și nici xeroxul n-a venit!

Să publicăm o scrisoare inedită a lui Noica, dacă tot am promis.

Scrisoare Dinu Noica - Doc Constantin Barbu via Ziaristi Online

Știm că textul pe care l-ați publicat în ianuarie 2013 în revista “Tribuna”, intitulat “Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României” a stârnit reacții mai degrabă paraliterare. De ce credeți că Manolescu a dirijat o întreagă cabală?

Lui Manolescu îi spusesem în față că “în materie de Eminescu este necalificat” (la o adunare a Asociației Scriitorilor din Craiova). Și fiindcă scrisese obraznic despre Noica în ziarul Adevărul, l-am executat într-un pamflet sau două, ca să țină minte că e un critic minor din Epoca Noica. L-am avertizat și cu câteva mici bucăți plagiate din Jauss și cu chestii greșite în limba franceză, nivel clasa a VI-a. Niciodată nu veți găsi în limba sau literatura franceză expresia “les brigantes cascades” fiindcă nefericitele cascade nu pot fi decât “bruyantes”. Chestiile din Jauss le-a plagiat în mica lui Istorie critică a literaturii române, o istorie în care împletește falsificarea ierarhiilor literare cu excrocheria intelectuală. Îmi place să amintesc o propoziție din Manolescu, culmea hermeneuticii academicianului, în care zice: “Demiurgul îi promite lui Hyperion marea cu sarea”. Ce poți să-i spui metalambanistului despre Eminescu? Când el n-a numărat bine nici spermatozoizii familiei Kremnitz, neștiind că Georg e fiul, nu nepotul Kremnitzilor… Manolescu s-a temut de o revistă liberă precum “Tribuna” condusă de Mircea Arman. Ar fi vrut să dirijeze o cabală, dar nu are cadre. Nu poți să te bizui pe tot felul de merdenese (gen Magda Cârneci, Marta Petreu ori Carmen Coman – falsificatoare de ediții din Amita Bhose) ori pe un hunișor descreierat (? – 2013).

L-am provocat public pe Manolescu să scrie 20 de pagini despre Luceafărul lui Eminescu, dacă poate, dacă nu – să tacă definitiv.

 

Ați publicat mai multe probe privind uciderea lui Eminescu. Mi-ați promis pentru cititorii Evenimentului Zilei două documente fundamentale. Unul este Interogatoriul luat lui  Eminescu în 13 iunie 1889. Celălalt document este Autopsia lui Mihai Eminescu, scrisă de Sutzu, dar nesemnată.

Da, ți-am promis aceste două documente. Interogatoriul luat lui Eminescu (două file pe care le-am publicat ca inedite în Tribuna din ianuarie 2013, document pe care analfabeții nu l-au recunoscut fiindcă așa sunt analfabeții, nu recunosc nimic). De sesizat în facsimil este analfabetismul celor ce-l interoghează, care cred că există limba “sanscriptă”. Câtă carte știa Eminescu! Tradusese Bopp, făcuse sanscrită la Universitate cu Weber (am publicat cursul de sanscrită al lui Weber, urmat de Eminescu), scria superb în devaganari. Traducerea din Bopp e după Ober-Döbling! E una din marile probe ale minții întregi a lui Eminescu.

Dosar 645/1568/1889, filele 7r-v, fost 10r-v: Interogatoriul din 13 iunie 1889.

Interogatoriu Mihai Eminescu - Document Constantin Barbu via Ziaristi Online

Interogatoriu Mihai Eminescu Document 2 - Constantin Barbu via Ziaristi Online

 

Autopsia lui Mihai Eminescu aduce proba scrisă de mâna lui Sutzu că Eminescu nu a avut sifilis. Doctorul scrie textual: “Eroare. Eminescu n’a fost sifilitic”.

Iată documentul:

Eminescu nu a avut sifilis - Document - Autopsie - via Constantin Barbu si Ziaristi Online

E bine să dăm transcrierea Autopsiei lui Eminescu, în întregime:

AUTOPSIA LUI MIHAI EMINESCU

Alexandru Sutzu

„La 8 Iulie 1883, Mihail Eminescu a fost isbit într’un mod quasi subit şi mai fără prodrom de o maladie mintală care a întristat şi a surprins pe amicii şi cunoscuţii săi.

Iritabil numai şi muncit de o insomnie ţinând cu câteva zile mai înainte, el se armă în suszisa zi cu un revolver şi ameninţă, fără motiv pe unul dintre cei mai devotaţi ai lui amici.

Cu multă difficultate el fu stăpânit în agitaţiunea sa şi dus la Institutul medical „Caritatea” din Bucureşti.

Acuitatea extremă a simptomelor nu permittea în primele momente un studiu amănunţit ali diferitelor funcţiuni şi facultăţi.

Aspectul maladiei era acella al unei manii acute caracterisată printr’un delir absolut incoherent, prin mişcări desordonate, prin illusiuni şi hallucinaţiuni sensoriale cari deveneau uneori terrifiante, în fine prin tendinţa a tot distruge prinprejurul său în paroxismul răului.

Excitaţiunea continuă a centrilor psyhomotori şi psyhosensoriali, era factorul unic al acelui delir, al acellei perturbaţiuni, ale facultăţilor intellectuale şi morale, cari se aflau libere de orice control al voluntării şi ca nişte instrumente passive ale unei cerebraţiuni neconştiente.

Nimic nu-l putea calma din acea stare, nici morfina nici hidroterapia, nici tratamentul moral, nici tratamentul fisic.

În timp de două luni, abea de trei ori el avu câteva momente de luciditate. Restul îl petrecea într’o aiurare, căreia politica, ştiinţa, litteratura îi offereau elemente variate, combinându-se, amestecându-se, fără ca cugetările, frasele şi chiar cuvintele să fie câtuşi de puţin intelligibile, aşa de puţină legătură logică exista între ele.

În faţa unei atare stări patologice ce nu putea fi altfel denumită decât o manie acută, medicii ce’l curau aşteptau cu impacienţă evoluţiunea naturală a maladiei spre un sfârşit fericit, convinşi prin experienţă că această psihoză este o maladie care isbucneşte brusc, durează 2-3-5 luni şi apoi se vindecă, fără să lase de [cele] mai multe ori urmări definitive, defavorabile organismului mintal.

Într’adevăr, pe la începutul lunei a treia, Eminescu începu a avea ore liniştite şi lucide, îşi regăsi somnul, întreba de amicii săi, se preumbla în Institut şi afară din Institut fără pericol.

La sfârşitul lunei a 3-a, pe când se afla în convalescenţă, amicii săi în nerăbdarea lor de a-l vedea cu o oră mai nainte vindecat, se hotărâră a-l conduce afară din ţară şi a-l aşeza la o casă de sănătate din Viena.

Nu putem cunoaşte ultimile faze ale maladiei din 1883. Ştim însă că, convalescenţa sa a fost adesea întreruptă de accesse de agitaţiune maniacă şi că restabilirea fu anevoioasă şi niciodată completă.

După o şedere de câteva luni în casa din Viena, şi după o călătorie de câteva săptămâni în mai multe localităţi din Europa, Eminescu reveni în 1884 la locul său natal unde a încercat a reîncepe să lucreze. Însă el ducea o viaţă din care activitatea de odinioară era cu totul absentă.

Amicii săi ne pot spune care a fost adevărata sa stare mintală; prin ce producţiuni litterare sau politice s’a manifestat în acea perioadă a vieţii salle, acea genială intelligenţă care fu capabilă a îmbrăţişa în sânul ei universalitatea cunoştinţelor omeneşti. Amicii săi ne pot spune dacă lucra după prima sa maladie şi cum lucra şi dacă lucrările salle au putut vreodată attinge înălţimea cellor dinainte; dacă în fine exista o concordanţă sau o continuitate logică între debutul acelei strălucite carriere şi mersul ei ulterior.

Lăsăm, deci amicilor şi criticilor din litteratură să răspundă la aceste întrebări. Ne este teamă însă, că Eminescu semăna cu acel turist care pleacă plin de inimă şi entusiasm, dar care se opreşte în drum şi în loc să ajungă la vârful muntelui unde plecase, se scoboară obosit, incapabil chiar de a se menţine în regiunea ce o attinsese.

După maladia de la 1883, Eminescu scade şi scade mereu, steaua se întunecă, cu tot focul ce încercă a i’insuffla amicii şi admiratorii săi.

Într’una din ultimile zille ale anului 1888, locuitorii Capitalei află cu o plăcută surprindere că Eminescu a revenit şi că alipit ca redactor al unui ziar politic important are să ofere publicului noui opere şi noui lucrări. Dar vai! Foarte repede ne coprinse decepţiunea căci se şoptea în unele cercuri că viaţa ce o ducea în Bucureşti, dela întoarcerea sa, departe de a avea un scop nobil şi util, deveni leneşă, vagabondă şi aproape necuviincioasă. Tendinţe diverse la care voinţa sa debilă nu putea să reziste attrăgeau activitatea sa şi o purtare incorectă şi quasi-vicioasă ocupa orele salle.

Amicii săi observară la el o apatie morală, de desechilibrare mintală, o adevărată decadenţă intellectuală, ce de sigur erau începutul unei grave cerebropatii care era menită a-l conduce fatalmente la neant.

La 3 Februarie 1888, Eminescu fu adus prin ordinul Poliţiei Capitalei la Institutul „Caritatea” unde fu supus supravegherii şi tratamentului medical; şi motivele care au occazionat izolarea sa, au fost de un ordin cu totul moral.

Caracterul său blând şi destul de liniştit deveni sub acţiunea unor libaţiuni recente, violent şi irritabil, provocând certuri şi scandaluri în public; onest şi moderat în pornirile sale Eminescu deveni vicios, intra în localuri publice cerând a bea, apoi pleca fără a-şi plăti consumaţiunea; altă dată intra în birjă, se plimba fără a-şi plăti cursa; atâtea fapte cari provocară măsuri administrative.

La intrarea sa în Institut, Eminescu se presintă ca un om gânditor şi absorbit de grave cugetări; însă răspunsurile sale la întrebările ce i se fac, aruncă repede pe observatorul într’o tristă decepţiune. El vorbeşte clar, fără hesitaţiune, fără difficultate în limbagiu; dar el cere mâncare şi băutură, căci nu mâncase, zicea el, nici nu băuse de 2 zille.

Abea îşi dă cont de noua fază a stării sale: nici nu întreabă pentru ce a fost adus aci, nici nu discernă calitatea bolnavilor între care s’a găsit. Totuşi el păstrează memoria locului şi recunoaşte după un interval de 6 ani multe persoane din personalul institutului. Memoria sa subsistă încă, însă raţionamentul, acea facultate prin care comparăm faptele şi ideile între elle şi deducem noi idei şi conclusiuni este cu totul abolit, ar zice cineva că stratul ideogen al cereberului său este atrofiat sau isbit de degenerescenţă.

O nouă dovadă a acestei desechilibrări intellectuale sunt şi citaţiunile ce le face mereu fie din operile autorilor greci şi latini, fie din acelle ale sanscriţilor, fie din propriile sale producţiuni de altă dată, fără şir, fără logică între elle.

Puterea productivă îi lipseşte cu totul, spiritul său este isbit de inerţie. C’are hârtie şi condei, se pune a lucra; dar ceea ce aşează pe hârtie sunt nişte passagiuri trunchiate reamintite de ici de colo, nişte idei incoherente ce le dă ca producţiuni de valoare şi cu totul noi.

Demenţa dar era din primele zille observată şi stabilită complicându-se cu un sentiment de satisfacţiune care cu timpul şi cu progressul malatiei avea să se transforme într’un delir de grandoare şi abnormitate.

La acea epocă a malatiei, simptomele somatice sunt încă rău desemnate şi nu permit încă diagnosa varietăţii de demenţă de care era isbit.

De constituţie forte, de temperament sanguin, el are o musculatură bine desvoltată. pe corp nu se observă semne acquiste sau hereditare. Pe ambele gambe numai, se văd cicatrice urme unor ulceraţiuni cronice. Craniul pare la prima vedere mai voluminos ca în stare normală. Fruntea sa este mare, iar pe basele parietale nu se observă inegalităţi sau proeminenţe. Circumferinţa craniului este de 540 millimetri, iar diametrul biparietal de 220 millimetri. Figura’i este simetrică cu puţină expresiune; lobulul urechei lipseşte; dentura este puţin neregulată şi nici strabism ocular, nici inegalitatea pupillară nu se observă.

În rezumat nici craniul, nici figura nu presintă stigmate pronunţate de vreo degenerescenţă hereditară sau congenitală.

Examenul apparatului motor şi sensitiv nu ne permite să constatăm la prima vedere, turburări speciale.

Articulaţiunea cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici scandare, nici gângăvie, nici bolboroseală, nici assonare acelle zică-se* deffectuozităţi aşa de comune în malatiile celebrale nu s’au putut observa până în ultimele zille ale vieţei sale.

În celle lalte teritorii ale activităţii musculare se observă oarecari desordini. Tremurătura atavică a extremităţilor superioare a buzelor, ondulaţiunea limbei şi diminuţiunea simpţului muscular erau manifeste şi cu timpul se pronunţă din ce în ce mai bine. Reflexii tendinoşi sunt exageraţi.

Din partea simpţibilităţii amintim diminuţiunea simpţibilităţii tactile la temperatură şi la durere, iar din partea simpţurilor superioare scăderea şi perversiunea mirosului şi a gustului.

Deşi lipsesc unele din principalele simptome ale paralisiei generale, adică afasia, delirul caracteristic de grandoare, inegalitatea pupilelor, totuşi presinţa demenţei şi a unor semne motore şi sensitive impunea observatorului diagnosa unei periencefalite diffuse cronice, diagnosa în mersul ulterior al maladiei şi autopsia au venit pe deplin să confirme.

Neconştiinţa şi confusiunea ideaţiunii, slăbirea crescândă a memoriei şi delirul inobil*, contradictoriu şi nerod, mai târziu simptome somatice ca paralisia sfincterului şi turburările trofice se pronunţau din zi în zi mai clar şi anunţau intrarea pacientului în a 3-a perioadă a malatiei salle.

El ajunsese în ultimele săptămâni a fi o fiinţă automatică fără iniţiativă, fără voinţă, dispărându-i totdeodată şi instinctele superioare.

El umbla toată ziua în curtea institutului umplând buzunarele cu hârtii, pietre şi differite obiecte ce le considera că aveau mare valoare; el citea mereu şi mecaniceşte un petec de ziar fără să i se nască în spirit vre-o idee; el cerea să mănânce cu o bulimie ce nimica nu mulţămea; el nu mai avea nici o îngrijire de persoana sa, deveni murdar căpătând până la finit, tendinţa de a tot distruge scaune, vestminte şi aşternut.

Această starea [a] lui Eminescu d’a pururea incurabilă se complică în ultimele săptămâni şi de sincope care au fost considerate ca resultate ale unei circulaţiuni cardiace neregulate, ca nişte manifestaţiuni ale unei malatii a cordului, ce simptomele locale nu permiteau a o determina cu precisiune.

S’a bănuit, zicem, o degenerescenţă cardiacă, poate chiar şi o endocardită vegetantă. Ori cum ar fi, sfârşitul total nu părea a fi imminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare.

Un accident însă de mică importanţă a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea.

Iată în ce a constat acel accident. Într’o zi pe când se preumbla în ograda institutului, Eminescu primeşte în regiunea parietală stângă a capului o mică piatră cu care un bolnav se juca, învârtind-o legată de o sfoară.

Aceasta i-a produs o plagă de câţiva millimetri care inferassa numai pielea şi care s’ar fi cicatrisat repede, dacă Eminescu, în obiceiurile sale de necurăţenie, n’ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul şi nu şi-ar fi frecat plaga cu differite substanţe murdare.

Cicatricea totuşi era aproape terminată când o erisipelă isbucni ocupând întâi pielea capului, apoi faţa şi în fine toracele până la apofisă şi ifoidă.

După un tratament apropriat şi graţie măsurilor hygenice şi erysipela cedă şi dispăru. Însă debilitatea generală a organismului apăru însoţită de sincope repetate şi într’o zi o nouă şi mai puternică sincopă îl lăsă mort.

Autopsia făcută 24 ore după moarte la amfiteatrul spitalului Brâncoveanu, de domnii profesorii Alexianu şi Sutzu şi în faţa primului procuror [al] Trib. Ilfov, d-lui Inspector al Poliţiei, d-lui Secretar general al Ministerului Instrucţiunii publice, mai multor amici, ziarişti, doctori şi studenţi a venit să confirme diagnosa făcută în timpul vieţii, punând sub ochii asistenţilor toate lesiunile anatomo-patologice ale periencefalitei difuse cronice.

Nu vom da în detaliu acelle lesiuni bine cunoscute; vom attrage numai attenţiunea asupra unor puncte speciale.

Greutatea encefalului a fost de 1.490 gramme adică superioară celei din starea normală şi egală, după un doctor care asistă la autopsie, cu aceea a encefalului celebrului poet german Schiller.

Comparându-se între elle celle două hemisfere, s’a găsit o greutate mai mare de 25 gramme în favoarea hemisferului stâng, care este organul cugetărei şi al acţiunei.

Circumvoluţiunile fruntale occupau elle singure mai mult de jumătate din volumul hemisferelor, indicând, până la punct, desvoltarea anormală a regiunilor psychice în defavoarea cellor sensoriale, motoare şi vegetative.

Lesiunea anatomo-patologică caracteristică malatiei, acea simfisă meningo-cerebrală, acelle aderenţe speciale între membrana pia-mater şi substanţa corticală ocupau două regiuni oppuse: partea interioară a circumvoluţiunilor fruntale şi extremitatea posterioară a circumvoluţiunilor occipitale, pe când celle două ascendenţe, celle parietale şi celle temporo-sfenoidale, erau cu totul indemne; fapt ce explică unele fenomene clinice din viaţă, adică delirul şi debilitatea facultăţilor intellectuale, precum şi perversiunea facultăţilor instinctive, pe de altă parte lipsa turburărilor grave ale motilităţii (contracturi, convulsiuni epileptiforme şi monoplagii) şi lispa turburărilor sensoriale (illusiuni şi halucinaţiuni sensoriale).

Din partea cordului s’a constatat o degenerescenţă grasă a pereţilor cordului, deveniţi galbeni şi fribili şi presinţa unor plăci întinse şi proeminente atât la basa valvulelor aortice, cât şi faţa internă a aortei ascendente.

În fine din partea hepatului şi a rinichilor s’a observat asemenea o degenerescenţă granulo-grăsoasă considerabilă.

Ar fi interessant a cunoaşte causele malatiei care a venit să isbească pe unul dintre ci mai mari poeţi români.

Ştim că paralisia generală este o tristă acqisiţiune a secolului nostru şi se datoreşte parte alcoolismului cronic, parte sifilis[ul]ui şi în mare parte vieţii turburate şi supraobosite la care ne împing necessităţile moderne.

Viciurile de desfrânare, dorul exagerat de a se înavuţi, luptele politice, dubiul sufletului ce şi-l infiltra pe zi ce trece, spectacolul lumei acesteia cu neîncetata ei nedreptate şi cu neîncetatele ei passiuni sunt apanagiul civilisiţiunei moderne şi întreţin într’o perpetuă excitaţiune şi consecutiv într’o congestiune quasi cronică înaltele regiuni ale cerebrului, acelle în care sentimentele, imaginaţiunea şi raţionamentul şi[-au] ales de cuib şi de sediu.

S’a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei malatii sifilitice ce l’ar fi isbit acum 10-12 ani. Erroare. Eminescu n’a fost sifilitic. Idea aceasta s’a născut din doctrina erronată ce professa o şcoală germană că paralisia generală este totdauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de înşelată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebro-spinale sunt de origine sifilitică.

Alţii au zis că el se alcoolisa. Şi această idee este ca cea dântâiu o suppoziţiune cu totul gratuită.

Dacă Eminescu a abuzat de beuturi alcoolice, aceasta a făcut-o când deja malatia începuse.

Fost’a oare hereditatea adevărata cauză a malatiei? Sunt oarecari indicii în favoarea acestei asserţiuni; apoi mersul maladiei, fasele neregulate ale periencefalitei de care a fost isbit, oare cari particularităţi clinice indică o formă specială care se observă la acei care predispuşi prin hereditate la o malatie nervoasă capătă o periencefalită.

Adevărata causă a malatiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intellectuale.

Graţia constituţiunei native a spiritului său care l-a împins de timpuriu la o activitate mintală exagerată, în care imaginaţiunea a avut rolul preponderent, graţia tendinţelor sale la producţiuni geniale în care appare o conştiinţă turburată, graţia educaţiunei spiritului său adăpat la nişte doctrine a căror fond este scepticismul, elev, în fine, lui Schopenhauer şi lui Hartman[n], ce el cita în elucubraţiunile sale delirante, cerebrul său debil în unele din elementele sale, nu putu mai mult timp să reziste laborei excesive, şi fatalmente, geniul său a trebuit să sucombe şi într’aceasta, Eminescu n’a differit de multe geniuri contimporane, care după ce au surprins şi au uimit lumea prin înaltele şi admirabilele lor producţiuni, s’au stins într’o malatie mintală ce nimic nu făcea să se prevadă.

Mulţi antropologişti, considerând incoherenţa şi multiplicitatea de idei şi de cugetări ce le-a agitat spiritul lui Eminescu, considerând sfârşitul său nenorocit, considerând în fine predisposiţiunea hereditară la malatii nervoase, ar zice poate că Eminescu a fost un om degenerat şi pentru aceasta imaginaţiunea sa fertilă au împins spiritul său afară din făgaşul obicinuit şi commun generalităţii omeneşti.

Poate că acei savanţi vor avea dreptate. Totuşi noi, desbrăcându-ne un moment de acelle idei materialiste, ne vom aduce aminte de cuvântul lui Hristos: „Să judecăm arborele după fructele salle”. Ori că ar fi fost Eminescu predispus sau nu prin naşterea sa la alienaţiunea mintală, degenerat sau nu, el a fost un geniu pe care toţi îl admirăm şi înaintea memoriei căruia toţi ne închinăm.”

Puteți să faceți o schiță cât mai clară a “înnebunirii și a uciderii nihilistului Mihai Eminescu”? În cele 20 de volume pe care le-ați publicat din Codul Invers, e mai greu de urmărit…

E greu de urmărit fiindcă a trebuit să reconstitui și epoca, să public în facsimil documente din arhivele secrete străine, să descifrez și chestiuni de spionaj european, să luminez relațiile interpersonale obscure… Telegrame cifrate, documente dispărute, enigme…

Lucrurile par a fi început abrupt după o întâlnire secretă a Societății Carpații (care urmărea în chip real și expres unirea Transilvaniei cu Regatul Român), cu știința lui Eminescu. S-a hotărât (fără ca regele Carol I să știe) intrarea armatei române în Transilvania. Vincențiu Babeș i-a deconspirat acest lucru lui Maiorescu (secret notat de Maiorescu în Însemnări zilnice). Maiorescu l-a informat pe rege. De aici înainte, toate acțiunile vor fi atent supravegheate. Documentele ne arată drumul: telegrama din 28 iunie 1883, a lui Maiorescu către Mite Kremnitz (care-l privește pe Eminescu), Mite Kremnitz plecând la Peleș, scriindu-i în seara lui 28 iunie 1883 jurnalul regelui. Între probele crimei comandată de rege și instrumentată de Maiorescu trebuie amintite:

1. o notă din arhiva A.C. Cuza

2. o relatare a nepotului lui Al. Sutzu

3. autopsia scrisă de Sutzu, și nesemnată

4. mărturia doctorului Tălășescu (Creerii lui Eminescu).

Doctorul Tălășescu e cel care a avut creierul lui Eminescu în mână, mărturia lui fiind din anul 1912, când trăia Maiorescu și ar fi putut să-l contrazică.

Dăm mai jos textul lui Tălășescu, având titlul Creerii lui Eminescu, un document fundamental.

Creerii lui Eminescu

De Dr. Al Tălăşescu.

În schiţa lui Caragiale „În Nirvana” pe care “Românul” de la 13/26 Iunie c. a publicat-o din nou după 24 ani de la prima ei apariţiune, ingeniosul scrutător al sufletelor pătimaşe descrie cu pana sa măiastră împrejurările în cari descoperise primele licăriri geniale ale lui Eminescu.

La moartea poetului, marele dramaturg îi făcea apoteoza adolescenței sale!

Nirvana!.., Caragiale într-adevăr credea în Nirvana lui Eminescu, căci sufletele mari nu cu­nosc obstacole în căutarea semenilor lor dispăruţi până și dincolo de stele. Astăzi însă, când însuși Caragiale a plecat pe calea Nirvanei putea-va oare să regăsească în vecinica lui fericire acel cap de copil coborît din icoană? Ori va trebui să renege ce scrisese atunci cu toată credința sufletului său, exclamând: „Nu, nu, Eminescu nu se găseşte în Nirvana, sufletul lui cinstit și schilodit e încă tot un suflet pribeag lipsit de fericire!?”

Nirvana este îndestularea perfectă a vieţii spirituale superioare, în aşa mod ca ea să poată trece în culmea fericirei direct la nemurire. S’a realizat oare această binefacere superioară a lui Eminescu? Putut-a trece el oare în Nirvana fără să i se fi împlinit ceea ce dorea cu atâta ardoare în Variantele lui cari sunau ca un suprem cântec al lebedei:

„Mai am un singur dor:

In liniştea serii

Să mă lăsați să mor

La marginea mării…”

sau:

„De-oi adormi curând

În noaptea uitării,

Să mă duceţi tăcând

La marginea mării…”

sau:

„Şi nime ‘n urma mea

Nu-mi plângă la creştet.

Frunzişului veşted

Doar vântul glas să dea

În liniştea serii,

Să mă îngropaţi, pe când

Trec stoluri sburâud,

La marginea mării.”

sau:

„Vor arde în preajma mea

Luminele ‘n dealuri

Izbind s’or frământa

Eternele valuri.”

sau:

Cum n’oi mai fi pribeag

De-atunci înainte

M’or troeni cu drag

Aduceri aminte;

Ce n’or şti că privesc

O lume de patimi

Pe când liane cresc

Pe singurătate-mi..,”

De ce n’au căutat oare amicii şi admiratorii lui Eminescu să îndeplinească acest testament care caracterizează aşa de mult sufletul sbuciumat al marelui poet? Unde şi-a exprimat Eminescu dorinţa să vieţuiască pe malul Dunării la Galaţi d. ex. Pentru ce în loc să aibă un sarcofag măreţ ca al unui mare nemuritor al neamului românesc, şi pe sarcofag să zacă în eternă odihnă statuia lui dormindă, vecinic cugetătoare sub teiul sfânt, — el zace în cimitirul suprapopulat al Bucureştilor, în mijlocul acelora cari atât de mult îl mâhneau, între acei de cari aşa de mult fugea?

Până ce trăia se putea feri de ei. Acum însă când l-au închis spre eternitate între patru scânduri, când nici nu mai poate să-şi manifesteze nemulţumirea, este silit să stea necontenit în vecinătatea şi în societatea lumei care i-a cauzat moartea prematură.

N’ar fi oare cel mai sfânt act de pietate din parte-ne ca să îndeplinim dorinţa supremă, modesta cerinţă spre fericirea eternă, intrarea în Nirvana a sufletului îndurerat al poetului?

Atunci sufletul lui n’ar mai fi pribeag, recunoştinţa lui va fi complectă. Va repeta mereu:

„Cum n’oi mai fi pribeag

De-atunci înainte

M’or troieni cu drag

Aduceri aminte !…”

El, nenorocitul poet al neamului românesc, s’ar linişti sufleteşte şi cu dragoste ne va bine­cuvânta de acolo dintre stele unde îşi va lua loc d’asupra mormântului său. Realizând această ultimă lui dorinţă îl vom putea imagina şi noi pe Eminescu la Nirvana lui, în fericire vecinică cu figura blândă şi mereu meditatoare!…

Meditatoare? Peste putinţă! Lui Eminescu îi este închisă Nirvana! El n’a avut parte pe lume să treacă întreg de la viaţă la nemurire; corpul lui Eminescu după moarte, întocmai ca sufletul lui în viață, a fost mutilat în mod barbar: cu partea cea mai nobilă a ființei lui s’a petrecut cel mai sălbatec sacrilegiu din lume. Trebuie să mărturisesc că o remușcare crudă mă torturează de 24 ani pentru vina mea de a fi tăinuit ce nu-mi aparţinea numai mie, ci era al întregului neam românesc.

Eminescu murise subit, pe când nimeni nu se aştepta la un aşa deznodământ fatal, ireparabil. Cum şi de ce? Nimeni nu ştia afară de cei de la Casa de Sănătate a doctorului Şuţu, unde îşi lâncezea ultimele licăriri de viață cu spiritul rătăcit.

În același timp duceam o viaţa retrasă de student într-un ungher ştiinţific al lumei celei mai realiste, lipsită de orice iluziune poetică. În fiecare zi rupeam fără milă petale din florile frumoase ale poeziei, cari îmi împodobiseră cu abundență zilele senine şi nouroase ale juneței mele. Ştiinţa anatomiei patologice şi a bacteriologiei adusă de curând la noi de profesorul Babeş ne entusiasma pentru cu totul altceva decât poezia. Ele deşteptau totuşi o stranie însufleţire pentru misteriile unei lumi necunoscute, pentru pătrunderea cu mintea, nu numai cu credinţa şi cu cugetul plin de speranţă în existența cea tainică de dincolo de mormânt într-un mod cu totul nou, înălţător.

Nu ştiam nimic de moartea lui Eminescu. A doua zi ni se aduce la Institutul Babeş, unde eram preparator, într’un vas o bucată de creeri, mult să fi fost o pătrime, Par’că-l văd şi azi înaintea ochilor mei, deşi sunt ani de atunci. O mână profană, brutală şi poate cu un instrument impropriu tăiasă o scobitură mare în creeri, cum ai tăia dintr’un măr stricat, pentru ca să pună în evidenţă partea acoperită de sânge, de răni provocate de aşchiile țestei capului sdrobită de o mână criminală. Era o bucată de creer proaspăt maltratat în viaţă, ucis de o violență crudă și mutilat după moarte.

În primul minut m’a interesat numai partea lui anatomică și văzându-l aşa de neomenos secţionat m’am grăbit a-l putea aduce în stare stabilă pentru ştiinţă. Este o regulă anatomică că organele patologice trebuesc aduse întregi la muzeu pentru a putea studia rapoartele între diferite părţi sănătoase și bolnave ale organului respectiv, precum şi pentru estetica obiectului.

Aşadar era foarte legitimată indignarea mea de modul neştiințific şi neestetic cum ni se adusese acea parte de creer. În primul moment fără nici o formalitate iau încetinel acei creeri, îi spăl de sânge la robinetul de apă şi am grije ca fragmentele cari atârnau printre degetele mele să nu se rupă şi-l aşez cu precațiune
într-un vas de sticlă cu capac. În acel moment întreb omul care adusese piesa, dacă are vre-o adresă de la spital, ca de regulă. Mi-a răspuns că n’are nimic de la spital că el e la Dr.-ul Suţu şi-mi întinde un bilet. Mânile fiindu-mi ocupate îmi arunc ochii pe bucata de hârtie-din mâna omului şi cetesc numai trei cuvinte: „Creerul lui Eminescu”.

Sunt douăzeci şi patru de ani de atunci, dar de aş vieţui tot atâtea secole, n’aş putea uita impresiunea acelei clipe. Fulgerul care, vroind să dovedească micimea făpturilor omeneşti, trezește în altar şi prăbuşeşte domul gigant al artei omeneşti, pe care l-au înălţat spre închinare științei supraomeneşti, nu poate să aibă un efect mai sguduitor pentru acele pietre, cum a avut pentru toate celelalte măruntaelor mele din creştet până în picioare vederea acelor trei cuvinte pe când degetele mele se împăstau printre circonvoluțiunile celui mai preamărit creer al neamului românesc, pentru care ca din copilărie avusesem nu numai admirațiune, ci un adevărat cult.

În acea substanţă nervoasă moartă parcă acumulase în viață atâta putere electrică în cât simțeam că mă frige la mână.

Prima reflexiune ce mi-a trecut prin minte a fost o altă indignare sub motivul că nici un român n’ar fi comis asemenea sacrilegiu asupra celui care a căzut victima cugetărilor sale adânci turnate în forma cea mai artistică, ce existase până atunci în limba românească, asupra celui care cu „Doina” lui deşteptase întreg neamul românesc “De la Nistru pîn’ la Tisa”. Entusiasmul şi indignarea mea era legitimă.

Cât am stat privind fix acele moaşte până să mă trezesc din visările mele pentru a-mi îndeplini datoria momentului, nu mai știu. Ştiu c’a venit fostul meu coleg de laborator și amic, Marinescu, ilustrul nostru nevrolog de azi, care după primul resentiment de revoltă sufletească faţă de maltratarea creerului lui Eminescu, îmi atrase atențiunea admirând conformaţiunea extraordinară a circonvoluțiunilor lui voluminoase separate de şanţuri adânci, întocmai cum citează autorii de Anatomie despre creerii oamenilor geniali, cari au pus în coordinare directă lucrările lor neperitoare cu desvoltarea firească a creerilor lor.

Prof. Babeş ne-a atras atențiunea să fim discreţi asupra acestui caz. De altfel ori cât de revoltaţi să fi fost, eram studenți cari ne știm  profesorii, în special pe Dr.-ul Șuțu, care era iubit de toți elevii lui. Deci procedarea puţin ştiinţifică în tehnologia autopsiei pe atunci era o greșală mare numai în ochii noştri, elevii profesorului Babeş, iar atitudinea neromânească ce reeşia din faptul mutilării cadavrului – adecă exact zis, al creerului – ce nouă în acel moment ni s’a părut un sacrilegiu, poate colegilor noștri de la medicină, mai puţini idealişti cu noi, s’ar fi părut a fi o exagerare.

Am îngropat deci în noi doi toate resentimentele pe cari le născuse în inimile noastre tinere profanarea moaştelor acestui martir al gândirei, al simţirei şi al idealului naţional românesc, care în realitate nu era decât o părticică de – ţărână omenească, din acel: „Ci eu voi fi pământ!”

Acest eveniment a fost pentru mine prea deprimant și a dat naştere în sufletul meu unui alt sentiment de data aceasta mai egoist. Marinescu plecase în curând după aceea pentru un şir de ani de studii superioare la Paris și în alte părţi, iar eu am rămas singur tăinuitorul creerului lui Eminescu în colecțiunea, azi muzeul de anatomie patologică al Institului.

Cine ştie ce este un muzeu anatomo-patologic, acea colecțiune de monstruosități și de rarităţi patologice, mă va înţelege cum prin o ironie a sorții ajunsese o părticică inocentă şi martiră din Eminescu şi în această societate oribilă. Am izolat-o într-un borcan de sticlă cu spirt ascuns într’un colț al unui dulap în dosul altor borcane mai mari, fără nici o inscripţie. N’am pus inscripțiune ca să nu fiu nevoit a da explicații. Astfel trecu un an.

Acest secret m’a făcut egoist și chiar vinovat de a considera aproape ca proprietate particulară ceea ce nu era nici a națiunei ci numai şi numai a sărmanului corp îngropat în altă parte între alți monştri; aveam însă cugetul curat ca la o ocaziune mai mare să scot la iveală această moaşte.

Într’o vară deprimantă plecasem pentru o lună la Câmpulung să-mi mai odihnesc sufletul şi în acelaş timp să mă îndeletnicesc cu hypnotismul la ce mă invitaseră o pereche de ochi căprui mari, visători; la munte nopţile sunt mai răcoroase şi visurile se confundă cu realitatea.

După o lună de asemenea visuri m’am reîntors iarăşi între borcanele cu organe în spirt și între produsele păcatelor omeneşti. Primul lucru a fost să-l revăd pe Eminescu al meu. Rămăsei ca împietrit: borcanul dispăruse. Servitorul vechiu care ştia că eu țin ca la ochii din cap la acel borcănaş se îmbolnăvise de pleuresie și era la spital, unde a şi murit, cel nou mi-a spus că un domn student a umblat la acel creer și nu l-a acoperit bine iar spirtul evaporându-se, s’a uscat. Atunci colegul meu de laborator care mă înlocuise, crezând că e o piesa anatomică banală şi care în asemenea stare nu mai poate fi utilizat pentru ştiinţă, l-a desfiinţat.

O pocăinţă şi o remuşcare de douăzeci şi patru de ani m’au decis în fine să mărturisesc azi pentru ce bietul Eminescu n’a putut trece de-a-dreptul în Nirvana. Bucăţica de creeri condamnată de mine între monştrii muzeului îşi luase calea pribegiei eterne să se unească odată atom cu atom la restul creerului cu care în întregime să intre în Nirvana.

Să-1 ajutăm spre această restituire!

Noi toţi cari l-am cunoscut, l-am cetit, l-am iubit, l-am admirat și-l mai admirăm, fiecare să îndreptăm partea sufletului nostru, care a împrumutat ceva din geniul lui Eminescu, spre «sarcofagul» lui pe care să-1 așezăm acolo unde a dorit poetul, ca acolo
să-1 regăsească și partea pribeagă a sufletului ce reprezintă porţiunea mutilată a creerului său. Să complectăm de la noi ceea ce soarta vitregă i-a răpit:  să-i facem din sufletele noastre o „Nirvana naţională” imortalizându-l într’un sarcofag de marmoră cu statuie ce zace dormind ca să se împlinească elegia vieţii lui cea de pe urmă:

Va geme de patemi

Al mării aspru vânt

Ci eu voi fi pământ

În singurătate-mi”.

Constanța, 17 iulie 1912.”

Ați scris o carte intitulată Memorialul Mihai Eminescu. Cum comentați acolo mărturia doctorului Tălășescu?

În Memorialul Mihai Eminescu, scriu textual:

Eminescu a suferit pentru:

– limba română

– credința ortodoxă

– reîntregirea României (opunându-se Tratatului secret dintre Regatul Român și Imperiul Austro-Ungar, care prin punctul 2 i-a obligat pe românii transilvăneni să mai suporte descompusul Imperiu Austro-Ungar până la 1 decembrie 1918).

Eminescu a fost ucis, după șase ani de suferințe martirice (28 iunie 1883- 15 iunie 1889).

Limba română, așa cum a creat-o Eminescu (și pe care o vorbim astăzi), este cea mai mare minune care a avut loc în istoria poporului român.

Moartea sa martirică se datorează luptei pentru credința ortodoxă în Regat și Transilvania (vezi articolul din ziarul “Timpul”, nr.112,2 iulie 1883, care a făcut obiectul unei note informative a Serviciilor Secrete Austriece, Arhivele Statului București, pachet Viena CCXVII/2, F.13-15, Akten, K.174).

Moartea sa martirică este cauzată și de lupta lui pentru reîntoarcerea Transilvaniei în trupul României Mari.

Eminescu a fost umilit, în special între 1883-1889, internat ilegal în ospicii, la Institutul Caritatea al doctorului Șuțu, la Ober-Döbling la Vinea, la Mânăstirea Neamțului (în 1883, 1883-1884, 1887, 1889).

Internările, interdicțiile, ținut în cămașă de forță, tratat cu injecții cu mercur, totul ilegal și eronat. Eminescu a fost ucis prin lovire în țeasta capului, cu o cruzime cumplită. Stopul cardiac a avut loc și din cauza celui de-al treilea tratament cu injecții cu mercur, sau a murit din cauza lovirii și zdrobirii craniului? Și stopul cardiac a venit ca “sfârșit clasic” (Eminescu fiind ucis prin zdrobirea țestei)?

Autopsia doctorului Suțu arată clar că Eminescu nu a fost bolnav nici de sifilis și nici de paralizie generală. Doctorul Tălășescu este cel care a primit spre autopsiere un sfert din creierul lui Eminescu (restul creierului se descompu­sese?), și chiar și această pătrime de creier s-a pierdut cu borcan cu tot.

Martorul ocular doctor Tălășescu vorbește în articolul “Creerii lui Eminescu” de revolta sa și a doctorului Gheorghe Marinescu față de maltratarea creierului celui mai genial român. Maltratarea creierului însemna:

  1. „Așchiile țestei capului zdrobită de o mână criminală”;
  2. “Creer ucis de o violență crudă”;

“Mutilat după moarte”.

Ați vorbit de mai multe ori despre agenda lui Eminescu (anume manuscrisul 2292) și despre o însemnare pe care o considerați mărturia proprie a lui Eminescu privind destinul său tragic. Vreți să ne explicați această agendă secretă a lui Eminescu?

Fiindcă vreau să clarific testamentul și mărturisirea lui Eminescu prin Vedenia Cărții și Vedenia proorocului, îngăduiește-mi să răspund cât se poate de complet, fiind vorba de Eminescu și de lucrul cel mai cumplit pe care i l-a hărăzit destinul. Dacă se va dovedi că Regele Carol I a comandat crima și uciderea a fost instrumentată de Maiorescu, atunci lucrurile sunt extrem de grave și pentru Rege și pentru Maiorescu. Am avea un Rege criminal, fondator al Academiei Române, omul care o obținut independența României. Crima i-ar da dreptate lui Nietzsche, care scrisese că “Hohenzollernii sunt o rasă de criminali stacojii”. Iar Maiorescu, întemeietorul culturii române moderne! – un plagiator asiduu în Logică, biet prim-ministru în 1913, când se împlineau 30 de ani de la prima semnare a tratatului secret cu Austro-Ungaria (și prim-ministrul Maiorescu, știutor din 1883, va semna din nou tratatul în 1913).

Așadar, scria Eminescu: „Oamenii învăţaţi caută o armă desperată în nihilism”.

Nihilismul ultimei disoluţii trebuia imprimat Regatului Român la 28 iunie 1883, ca versiune de împotrivire contra unui declin care i se înfăţişa lui Eminescu ca destinat dar nedestinal.

Altfel de ce nihilistul Mihai Eminescu şi-ar fi dorit a-şi scrie Agenda secretă (ms.2292) în ligaturi sanscrite, mai ales în legătură cu ceea ce va afla despre Ardeal?

Subconştientul lui de voievod fără ţară întreagă se cutremura de caballele multiple.

În alt loc (ms.2266, fila 45v-caietul unde îşi scrie lucrurile grele-; asemenea ms.2257, toate cele însemnări din 1883) chiar cuvântul “intrigă”, caballă, este scris în cascadă în devanagari, alfabetul sanscritei:

Kaballa - Carnetul lui Eminescu - Doc - Constantin Barbu via Ziaristi Online

“ka

[bah-(corr.bha)

[la”

Subteranele încrucişate ale nihilismului mental din Agenda Secretă par încrustate în două însemnări apropiate ( filele 35r şi 38r) pe care le dezvăluim faţă către faţă:

ms.2292, 35r

Kaballa

Versete[le] lui Iesechiel

din Ueberweg

Julius Robert Mayer

a=a

II

Kant idealismul trans[cendental]

ms.2292, 38r

Societatea Miron Costin

Kaballa 2 - Carnetul lui Eminescu - Doc - Constantin Barbu via Ziaristi Online

Kaballa Xenophiobiei

I. CH. I: DR.

ICR. IMP. DACR[O]M

Pag I

KABALLA

Carte cu cheie

sanscrită

grecește                       Iesechiel

ovreieşte

Mentalul subteran “a=a”,  se pertransversează cu teoria ecuaţiunii universale, obsesia genială a lui Eminescu.

Caietul 2267 le aşază faţă-n faţă.

a) “Ce este natura naturans: o cantitate de mişcare. Ce e natura naturata? Termenii fenomenologici ai cantităţii de mai sus: a=a”(f.163r).

b) “…teoria ecuaţiunii universale. .”(f.l64r)

O cheie a cărţii apare, poate, din cuvintele care corump pecetea: xenofobie, Julius Robert Mayer, Kant.

Corumpătoarele cuvinte apar la începutul caietului 2267:

a)”Instinctul conservaţiunii rasei, xenofobie. Dar acest instinct nu distinge decât rasele irredenzate, bătrâne; e indiferent cu rasele tinere cari au aceleaşi înclinări”(ms.2267, f lv),

b)„Kant – cel mai profund dintre muritori, a descoperit că spaţiul ca mărime este pururi egal cu sine însuşi, că orice parte am lua din el, aceasta e determinată în mod apriori de inteligenţa noastră, atât în privirea mărimii ei, cât şi în privirea raportului faţă cu restul spaţiului. Tot astfel se-ntâmplă cu timpul. Deşi închipuindu-ni-l ca infinit, fiecare parte a lui determină tot trecutul şi tot viitorul, e o linie de demarare între ceea ce-a rămas îndărăt şi ceea ce se va-ntâmpla înainte. În privirea cauzalităţii el rămâne mai obscur.”

c)„Aici vine J. Robert Mayer şi susţine că întreaga energie cuprinsă în sistemul nostru solar este o sumă constantă, incapabilă de-a fi diminuată sau sporită, pururi puteri sunt termenii fenomenologici, cari adunaţi la un loc ne dau pururi acea sumă constantă.(ms.2268, f.9v).”

Numele lui Robert Mayer îl va rosti şi pe peronul Gării de Nord, urcat de Maiorescu în trenul spre Viena, adică la Ober-Döbling, institut de alienaţi.

Destinul lui Robert Mayer seamănă într-un period al vieţii cu al lui Eminescu, anume când, între 1852-1854, se afla în institutul de alienaţi din Coppingen.

Eminescu traduce din Robert Mayer, Bemerkungen über die Kräfte der unbelebten Natur (ms.2267, ff.1r-9r) (chiar şi capitolul matematic-explicativ din Clausius, din 1867), “lucrare ce reprezintă baza principiului întâi al termodinamicii”.

Este posibil ca Eminescu să fi fost străfulgerat de principiul lui Robert Mayer, causa aequat effectum.

“Kant” omniprezent în mintea lui Eminescu, -demn de reamintit fiind notele marginale aşezate lângă traducerea din Critica raţiunii pure.

Versetele lui lesechiel ar putea fi cele din Vedenia cărţii (II, 9-10) şi Vedenia proorocului XX(III, 1-3, 9, 17, 24-26).

În limbajul şi cu imaginile Apocalipsei, Dumnezeu îşi îndeamnă Fiul să mănânce Cartea (9.”Şi privind eu, am văzut o mână întinsă spre mine, şi în ea o hârtie strânsă sul; 10. Şi-a defăşurat-o înaintea mea, şi am văzut că era scrisă şi pe o parte şi pe alta; plângere, tânguire şi jale era scrie în ea”) şi Cartea va sătura lăuntrul pântecului, dulce ca mierea fiind.

Simbolic, fruntea firului va fi de diamant, poziţia lui va fi de supraveghetor Casei.

Ca şi Apocalipsă, devorarea Cărţii are caracter sacrificial.

Catafagia Cărţii îngereşti este ca şi identică în Apocalipsă şi în versetul lui lesechel.

Carte cu cheie pare aşezată pe-o cruce, tau.

În Iesechel IX, 4 citești: “Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și înseamnă cu semnul crucii [litera tau] pe frunte pe oamenii care gem și care plîng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc cu mijlocul lor.”

În Ueberweg (Grundriss der Geschichte des Philosophie) avem trimitere la Iesechel, X.

Ce cheie căutăm, cum o găsim? Cine este încifratorul? De ce încifrează?

Să existe oare vreo descifrare?(“Ce mai mult o încifrează cel ce vra a descifra “?)

Din Vedenia cărţii şi Vedenia proorocului, înţelegem că devoratorul cărţii (biblion), carte vestitoare, conţinătoare a tainei dumnezeieşti (mysterion) are minte de diamant şi este supra-veghetorul Casei (Fiinţei) lui Israel.

Înduhovnicit, i se dezvăluie de către Dumnezeu “să se închidă în casa sa” (III, 24), fiindcă “se vor pune asupra ta frânghii cu care vei fi legat, ca să au mai ieşi în mijlocul lor” şi “limba ta o voi lipi de cerul gurii tale ca să fii mut”(III, 25)

Seamănă prea mult cu viaţa lui Eminescu? Cine posedă “taina lui Dumnezeu”, prin “ruperea peceţilor” (lysisphragidon) (care poate fi şi eliberarea de cruce, ca la Meister Eckardt (tollere crucis) trebuie legat în frânghii (sau în cămaşă de forţă) şi declarat s-mintit.

Der tolle Mensch în Nietzsche: Gott ist todt

Ein aufgegebener Mensch, Eminescu abandonat, sacrificat chiar (aşa cum îi transmitea lui Maiorescu prin scrisoarea lui Missir)

Dezvăluirea morţii lui Dumnezeu o face dintr-afara minţii şi nici măcar văzătorul Feţei nu scapă cu viaţă, în Cartea simbolică.

Dar catafagia biblică nu înseamnă numai devorate (prin mâncare şi disolvare) a Cărţii, fiindcă verbul phagein (a mânca, a devora), este totuna cu Cartea însăși, fagus, în latineşte.

Altfel şi invers, cartea sacrificată este carte sacrificantă.

Cartea (Poesii, 1883) pe care Maiorescu o duce lui Eminescu la Ober-Döbling, e parte dintr-un ritual sacrificial invers.

Thysia înseamnă “a da ceva focului”, în greacă, iar nietzscheanul tolle e din aceeaşi familie a sacrificiului.

Tolle şi aufgegebener rostesc acelaşi lucru, iar germanul Geben se hrăneşte din aceeaşi rădăcină cu sanscritul grah, cate precedat de negativul ni-, înseamnă chiar sacrificare (cum bine ştia Eminescu însuşi, traducând din Glossarul lui Bopp).

Agenda lui Eminescu este o mărturie greu încifrată pe care Eminescu a lăsat-o ca secret sacrificator.

X Iesechiel, Vedenia cărții (II, 9-10):

II, 9: “Și privind eu, am văzut o mînă întinsă spre mine și în ea o hîrtie strînsă sul”;

II, 10: “Și a desfășurat-o înaintea mea, și am văzut că era scrisă și pe o parte si pe alta; plîngere, tînguire și jale era scris pe ea.”

XX Vedenia proorocului (III, 1-3, 9, 17, 24-26):

III, 1-3: 1.”Apoi mi-a zis: Fiul omului, mănîncă ceea ce ai dinainte, mănîncă această hîrtie și mergi de grăiește casei lui Israel!”

2. “Atunci eu mi-am deschis gura și Acela mi-a dat să mănînc cartea aceea.”

3. “Și mi-a zis: “Fiul omului , hrănește-ți pîntecele și-ți satură lăuntrul tău cu această carte și-ți satură lăuntrul tău cu această carte pe care ți-o dau Eu!” Și eu am mîncat-o și era în gura mea dulce ca mierea”

III, 9: “Voi face fruntea ta ca diamantul, mai tare decît stînca. Să nu te temi de ei și de fața lor să nu te sperii, căci ei sînt un neam de răzvrătiți”.

III, 17: “Fiul omului! Iată, te-am pus stejar casei lui Israel; vei asculta deci cuvântul ce-ți va ieși din gură și-l vei naște ca din partea Mea”.

III, 24-26: 24“Dar a intrat în mine Duhul și m-a ridicat în picioare, iar Domnul mi-a grăit și mi-a zis: “Mergi și te închide în casa ta!” ”

25: “Fiul omului, iată se vor pune asupra ta frîngii cu care vei fi legat, ca să nu mai ieși în mijlocul lor.”

26: “Și limba ta o voi lipi de cerul gurii tale, ca să fii mut și să m-i mai poți mustra, că aceștia sunt un neam răzvrătit.”

Recunosc că este foarte complicat, dar Eminescu nu este simplu.

Cum credeți că se va lămuri definitiv dacă Eminescu a fost sau nu ucis?

Prin deshumare. Apoi rămășițele sale domnești să fie așezate într-un sicriu de argint, în vid, ca să reziste nealterate de aici înainte câteva secole. Așezate cum se cuvine într-o bisericuță, în vecinătatea căreia se va afla Catedrala Neamului.

Eminescu va trebui să fie deshumat. După protocolul pe care l-am schițat în Memorialul Mihai Eminescu.

Dacă va fi găsit martir, ne vom închina la el. Dacă nu va fi găsit martir, ne vom închina tot la el.

Craiova,

3 decembrie 2013

via Ziaristi Online

INEDIT. Marturie a nepotului Parintelui Staniloae: Marele teolog a fost inchis de Ana Pauker pentru ca refuza sa se subordoneze Bisericii Ortodoxe Ruse, asa numita si astazi “Biserica KGB”. Ultima dorinta a Parintelui Dumitru Staniloae

octombrie 10, 2013 Lasă un comentariu

Parintele Dumitru Staniloae de Dinu Lazar 12 via Roncea RoDuminică, la Vlădeni, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la naşterea în ceruri a Părintelui Dumitru Stăniloae, Mitropolitul Ardealului, Laurenţiu Streza, a oficiat slujba Parastasului pentru marele teolog ortodox. A fost prezentă Lidia Stăniloae, fiica Părintelui, împreună cu alţi membri ai familiei, printre care nepoţi şi nepoate, dintre care menţionăm pe  maica Filofteia, care l-a îngrijit cu devotement pe Părinte în ultimii ani de viaţă, maica Rafaela, Dumitraş şi Gheorghe Stăniloae, primarul comunei Dumbrăviţa, Zachiu Popa, oameni care l-au cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae, localnici.

Din soborul de preoţi au făcut parte stareţul de la Sâmbăta de Sus, arhimandritul Ilarion Urs, stareţul mănăstirii de la Poiana Braşov, arhimandritul Hristofor Bucur, protopopul de Braşov, Dănuţ-Gheorghe Benga, protopopul de Bran-Zărneşti, Gheorghe Colţea, parohul de la Vlădeni, Ionuţ Ilea, părintele profesor Ovidiu Moceanu  şi alţi slujitori ai Domnului.
Parastasul a fost urmat de un simpozion, la care au fost prezentate mai multe comunicări ştiinţifice şi evocări venite din partea doamnei Lidia Stăniloae, care a accentuat comportamentul admirabil al tatălui său în închisorile comuniste, a părintelui profesor Ovidiu Moceanu, care a făcut o succintă prezentare a operei Părintelui, a părintelui Dănuţ Benga, care a subliniat smerenia marelui dogmatist ortodox, a pr. protopop Gheorghe Colţea, care a vorbit cu curaj despre sfinţenia Părintelui, a părintelui profesor Nicolae Moşoiu, care a reamintit celor de faţă că ultima dorinţă a Părintelui, ridicarea unei mănăstiri la Vlădeni,  a rămas neîmplinită, şi a domnului profesor Gheorghe Stăniloae, care a ţinut să sublinieze că rezistenţa Părintelui Stăniloae a fost de natură spirituală, şi nu politică, poziţie pe care Părintele s-a situat de-a lungul întregii sale vieţi. În finalul manifestării, vrednicul părinte Ionuţ Ilea a arătat celor prezenţi o icoană a Cuviosului Mărturisitor Dumitru Stăniloae, realizată de prof. Crina Palas, ca un corolar la leitmotivul comunicărilor prezentate în cadrul simpozionului: sfinţenia de netăgăduit a patriarhului teologiei ortodoxe româneşti.
Prezentăm în continuare un interviu pe care ni l-a acordat doamna Lidia Stăniloae şi mărturia inedită a domnului Gheorghe Stăniloae despre motivul arestării Părintelui Dumitru Stăniloe, aşa cum i-a fost spus de unchiul său. (Florin Palas)
Mărturie a domnului profesor Gheorghe Stăniloae, nepot al Părintelui Dumitru Stăniloae
Am îndrăznit să-l întreb pe Părintele Stăniloae într-o zi: Din ce cauză aţi făcut închisoare? Mi-a răspuns următorul lucru: Câţiva ani, în perioada de după instaurarea regimului comunist, ne-am subordonat Bisericii Ruse. Şi am luptat prin cuvânt, pe la cursuri, prin scris, pentru autocefalia bisericii noastre. Ana Pauker, care reprezenta puterea în România, deşi, teoretic, Biserica era separată de Stat, a spus aşa: Păi, dacă Părintele Stăniloae doreşte independenţa faţă de Moscova, până la ieşirea României din lagărul socialist mai este un pas. Este periculos! La zdup cu el!
Doamna Lidia Stăniloae: “Sunt convinsă că părinţii mei au fost sfinţi”

icoana Pr Dumitru Staniloae-realizata de Crina Palas– Aţi pus accentul astăzi pe suferinţa pe care Părintele Stăniloae a îndurat-o în închisoare. Consideraţi perioada aceasta un moment esenţial pentru viaţa sa?

– Pentru toată lumea suferinţa este un moment esenţial. Ea ne face să avem în faţa ochilor şi alte perspective decât banalul. Tata spunea că pentru el a fost de folos închisoarea, pentru că l-a învăţat să se roage altfel. Sigur că a suferit foarte mult, am suferit şi noi foarte mult, sunt nişte momente cumplite. Dumneavoastră, ca oameni tineri, nu le-aţi trăit şi, slavă Domnului că nu le-aţi trăit. Mă gândesc că n-ar fi rău să fie mai prezent în conştiinţa poporului român. Ar trebui ca acum aceste suferinţe să se compenseze printr-o altă atitudine. E adevărat că pentru noi a fost rău, ca pentru toate familiile celor care au stat în temniţă.
Eram urmăriţi, eu am fost dată afară de la Universitate, unde lucram, mă rog, au fost consecinţe foarte grave. Însă asta trebuie să acceptăm. Aşa a vrut Dumnezeu. Şi am vrea să avem conştiinţa că nu s-a întâmplat chiar degeaba, că toată suferinţa, şi a lor, şi a noastră, a adus nişte roade bune în conştiinţa de azi a poporului român.
– Credeţi că locul Părintelui Stăniloae este între sfinţii neamului nostru?
– Am văzut multe icoane cu el. Este o evlavie a poporului. Biserica va hotărî dacă e de folos canonizarea tatălui meu. Pentru mine, e o permanentă legătură cu ce se întâmplă pe alte planuri.
– Simţiţi prezenţa Părintelui?
– Sigur că da. Sunt convinsă că părinţii mei au fost sfinţi. Şi mama a fost o sfântă! Tata a mărturisit de zeci de ori că, dacă n-ar fi fost mama, n-ar fi reuşit să realizeze tot ce a realizat. După ce a murit mama, am fost convinsă că nici tata n-o să mai poată rezista prea mult. Şi aşa a şi fost. A murit după cinci luni. Părinţii mei nu s-au certat niciodată, s-au iubit, s-au preţuit, fără manifestări spectaculoase. O iubire modestă, smerită, fundamentală.
Interviu consemnat de Florin Palas / Romania Uneste-te
Ultima dorinta a Parintelui Dumitru Staniloae
Scriam acum câţiva ani de intenţia unor ţărani din satul Vlădeni, având în frunte pe doamna Maria Câmpean, de a ridica o mănăstire cu hramul “Sfântul Dumitru”, în locul numit “Fântâniţa Călugărului”, în urma promisiunii făcute Părintelui Stăniloae. Descoperim acum că, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală, în data de 24 mai 1993, Părintele Stăniloae îi transmite acestuia ultima sa dorinţă:
“Mă aflu în Spitalul Elias. Dumnezeu ştie de mă voi mai face bine. Ultima mea dorinţă este să se facă o mănăstire la Vlădeni, fie în partea de vest, în legătură cu Ţara Oltului, fie spre est, în legătură cu Braşovul şi Săcelele”.

În cadrul simpozionului prilejuit de împlinirea a 20 de ani de la naşterea în ceruri a patriarhului teologiei româneşti, părintele profesor Nicolae Moşoiu a reamintit această ultimă  dorinţă a Părintelui Dumitru Stăniloae, făcând apel către feţele bisericeşti prezente pentru ridicarea unei smerite mănăstiri. “A fost nu numai ultima dorinţă a Părintelui Stăniloae, a fost dorinţa lui dintotdeauna!”, a întărit şi doamna Lidia Stăniloe, fiica Părintelui. Protopopul Branului, părintele Gheorghe Colţea, a promis că, împreună cu credincioşii, cu autorităţile locale, va împlini dorinţa Părintelui Stăniloae.

 

Via http://roncea.ro

Ioan Talpes, Scrisoare Deschisa catre Victor Roncea: Totul este în defavoarea românilor şi aceasta cu acordul şi prin participarea celor care ar fi trebuit să fie „câinii lor de pază”

martie 22, 2012 Lasă un comentariu

Un document mai vechi, valabil si azi:

La nedumeririle unui mai tânăr prieten, scrisoare deschisă jurnalistului Victor Roncea

de IOAN TALPEŞ

M-ai întrebat cu o insistenţă demnă de altă cauză :
– de ce insist pe grupurile oligarhice şi complicităţile lor economice şi politice?
– de ce sunt atât de dur atacat de foştii securişti?
– de ce nu-i menţionez, de ce nu-i deconspir pe securiştii din viaţa politică şi pe jefuitori averii publice?

Te înţeleg şi îţi respect preocupările. Am să încerc să-ţi răspund pornind chiar de la faptul că pentru mine nu există situaţie mai onorantă decât aceea în care mă aflu; fără acces la cotidianele şi televiziunile importante, inclusiv la cele de stat, supus celor mai murdare alegaţii.
Şi – pentru a nu părea neargumentată ca o simplă declaraţie această „mândrie” a mea – voi începe, înainte de toate, prin a-ţi face câteva precizări considerate şi de mine necesare.
Pentru început, nu pot să nu fac referire la un caz recent, cu trimitere directă la tot ceea ce reprezintă pe şi de fond cauzele oricărei preocupări, ca şi argumentele răspunsului.
Este vorba de „exerciţiul” pe care ni-l propunea – şi mie şi Dvs. -d-nul Mihai Iacob, în articolul publicat în „Curentul” din 25 august 2008: „Tartorii tenebrelor – Măgureanu şi Talpeş”.
Să acceptăm „exerciţiul” acesta pentru început şi pentru că se constituie într-un exemplu de reprezentare pentru unii dintre cei care se numără, după părerea mea, printre artizanii unui joc fabulos în care ne-am aflat sau ne-am angajat, conştient sau nu, fiecare dintre cei care ne-am considerat cetăţeni ai României. Desigur am ales acest „exerciţiu” nu numai pentru că face parte dintre atacurile recente care mi-au fost adresate, ci şi pentru că ne oferă şansa abordării altor cazuri şi situaţii generate de aceleaşi grupuri de interese.
Fiind hotărât să mă însoţeşti în acest demers, te avertizez că, încă de la prima frază a articolului – asumat cu eleganţă şi în spiritul unei înalte deontologii de către cunoscutul ziarist, domnul Mihai Iacob (la origine militian si sursa) – nu ar fi bine să trecem peste expresia „personaje de catacombă” cu referire la Ioan Talpeş şi Virgil Măgureanu.
O astfel de expresie, cred că suntem de acord, nu putea fi proprie unei personalităţi de nivelul domnului Mihai Iacob, cunoscut pentru eleganţa, educaţia, integritatea şi moralitatea ce-l situează (nu numai datorită dosarelor penale) în panoplia celebrelor personaje post-revoluţionare ce populează topurile româneşti, în special cele politice, economice şi financiare.
La aceasta se mai adaugă, imediat, fraza devenită chiar antologică: „Curajoşi, tartorii tenebrelor de la Cotroceniul «cârpei kaghebiste» Ion Iliescu şi-au dat încă o dată mâna – de data aceasta peste mormântul unuia dintre cei mai respectaţi ofiţeri ai sistemului de siguranţă şi apărare naţională”.
Mi-am zis „măi să fie”, cui să fie specifice asemenea „tehnici” şi „practici”. Să ne aflăm din nou în faţa limbajului lozincilor şi urletelor „revoluţionare” din anii `90?
În rândurile următoare aveam să aflu şi această „enigmă”. „Mai mulţi foşti ofiţeri superiori ai SRI şi SIE ne-au contactat la redacţie”. N-am mai avut nici un dubiu: nu era vorba – dragul meu prieten – de ofiţeri ai SRI şi SIE, ci de securişti sadea care n-au înţeles niciodată ce trebuie să reprezinte cele două noi instituţii, înfiinţate după decembrie 1989, discreditându-le şi întârziindu-le evoluţia democratică.
Amintiţi-vă de „valul” celor care i-au schimbat într-o sarabandă nebună pe „ceauşiştii naţionalişti” în decembrie 1989. Nu există decât foarte puţini aceia care nu pot fi documentaţi cu dependenţe faţă de personaje puse la naftalină în anii ’80 pentru subordonări sovietice.
Citește mai mult…

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , , , , , , ,

FAMILIA EMINESCU

decembrie 14, 2010 Lasă un comentariu

– Va prezentam o latura mai putin cunoscuta din viata poetului, a celor care au influentat dezvoltarea si opera sa

Tatal, Gheorghe
Anul 2009 a fost declarat de eminescologi “Anul Eminescu” pentru ca se implinesc 120 de ani de la moartea sa. De ziua sa, astazi, au loc mai multe evenimente in tara si in Bucuresti, printre care lansarea volumelor XV-XX din seria manuscriselor lui Eminescu, la ora 11, la Academie, un omagiu si o slujba ortodoxa la mormantul “Romanului Absolut”, la ora 14.00, si conferinta “Legea lui Eminescu”, la Facultatea de sociologie, la ora 16.00, cu participarea reprezentantilor noului curent al eminescologiei, profesorii Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Constantin Barbu, Gheorghe Ene si Ilie Badescu.Surprinzator, la 120 de ani de la moartea poetului si gan­di­to­rului national, nu sunt cunoscute inca multe date privind viata sau moartea sa. In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam astazi detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si ce a insemnat reflectarea credintei sale ortodoxe in operele sale, pentru fostii detinuti politici.

“Am fost 10 frati”

Mama, Raluca

“Scumpe Amice”, asa isi incepe fratele lui Eminescu, capitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: “Am fost 10 frati si surori”, cei mai multi murind inainte de vreme. Serban a studiat medicina la Viena si la Erlangen, in Bavaria si a murit de tuberculoza, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, si, fiind foarte bolnavicios “s-a impuscat in Ipotesti, curand dupa moartea tatei, din cauza de boala”. Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin si a murit in urma unei cazaturi de pe cal, dupa ce a zacut doi ani. Ilie a studiat medicina la scoala lui Davila si a murit dupa ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care ii trata. Marghioala a murit la sapte ani. Mihaiu a fost al saselea. A urmat Aglaia si apoi Harieta (Henrietta), care a murit in 1890 de pneumonie. Mateiu este al noualea si, ultimul, Vasile, care a murit de mic.

Iata ce scrie Corneliu Botez despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, realizata la 20 de ani de la moartea

ganditorului, in 1909: “…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i

Eminescu si fratii

primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum e la Pasti ori la Sf. Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.”

Profesorul eminescolog Nae Georgescu aminteste ca Gheorghe Eminovici avea bisericuta langa casa – dar chiar ca era fiu de dascal de biserica. Tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Eminescu a locuita un timp.

Matusi maicute, unchi calugari

Dintre fetele bisericesti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi frati ai Ralucai au fost calugari: Calinic si arhimandritul Iachift, acesta din urma fiind staret, si trei surori ale ei au fost calugarite, toate la manastirea Agafton: Fevronia, Olimpia si Sofia – o alta sora a ei, Safta, avand o fiica pe nume Xenia care s-a calugarit de asemenea la Agafton.

Matusa, maica Olimpiada si Unchiul, staretul Jachift

Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, si o sora de ase­menea laica, Marghioala. Avem de-a face, asadar, cu o familie profund religioasa ” si cu o manastire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasa, intre matusi. O alta sora, Safta, a lasat o fiica, Xenia, calugarita si ea la Agafton. Maica Fevronia, la batranete, s-a facut schivnica si a luat numele de Sofia. Cea mai importanta este Maica Olim­piada Jurascu, sora Ralucai. Calugarita la Agafton, iar mai tarziu stareta aici, ea l-a urmarit pe poet toata viata. In copilarie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, sedea acolo cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece, intamplari reale povestite de calugarite; se poate spune ca era un copil de manastire, ceea ce razbate si in opera sa profunda.

Spovedania de Sfantul Mihail

Profesorul Nae Georgescu mai aminteste si un episod din 1886, la trei ani dupa interzicerea sa, cand, abia ajuns la Manastirea Neamt, pe 8 noiembrie, de Sfintii Mihail si Gavril, Eminescu a cerut sa fie spovedit si impartasit. Prin grija profesorului Paul Miron s-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din insemnarea parintelui duhovnic de la Neamt: “Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…”

Victor RONCEA

Mihai Viteazul, catre catolici: “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra”. 409 ani de la ucidere. Marturie a Sfantului Ierarh Petru Movila despre Dreptcredinciosul voievod Mihai Viteazul

august 13, 2010 Lasă un comentariu

Cind Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad [Alba Iulia], si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicind ca ei sint de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfintului Duh, pe care si cu fapta sintem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis: “Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”. Iar ei i-au spus: “Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decit cu cuvintul sfintelor scripturi”. El le-a zis: “In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramine nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramine nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu totii intr-un glas: “Bine, bine, sa fie asa!”.

Si, a doua zi dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu luminari si candele. Si, ajungind la locul pregatit, au savirsit marea sfintire a apei, rugindu-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi si suspine, sa proslaveasca dreapta credinta, iar pe cea rea s-o faca de rusine. Tot in piata, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfintit apa si au sarat-o. Dupa care, astfel sfintindu-si apa, fiecare a turnat apa lui sfintita in cite un vas osebit, apoi si-au pus pecetile pe amindoua parti ale vaselor, le-au dus si le-au pus in biserica cea mare, au incuiat usile, le-au pecetluit si au plecat.

In fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preotii si cu toti dreptcredinciosii, se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis: “Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarita. Sa mergem la biserica si, desfâcind pecetile, sa deschidem usile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-si pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”.

Domnitorul, deci, chemindu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica si, deschizind usile, au intrat cu totii. Mai intii, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicind: “Doamne, Dumnezeule, Unul in Sfinta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care n-o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfint si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfintului Duh in apa aceasta, ca prin nestricaciunea ei sa vada toti ca numai in biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Rasarit se afla credinta cea adevarata si harul cel adevarat al Sfintului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfintului Duh, acum, si pururi, si in vecii vecilor, Amin!”. Ridicindu-se si cintind: “Doamne, Lumina mea si Mintuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfintita si, uitindu-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decit inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care strigat, zicind: “Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, Slava Tie, Care proslavesti biserica Ta, Slava Tie, care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”. Si a zis catre toti: “Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atitea zile, raminind nestricata datorita harului Sfintului Duh, si incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”.

Iar latinii, rugindu-se si facind slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a implut de duhoare, ca s-au inspaimintat toti latinii si au strigat cu uimire: “Adevarata este credinta greceasca pe care o tine domnitorul. Sa-si zideasca, deci, biserica in orasul nostru, caci, fiindca nu i-am ingaduit, Dumnezeu s-a miniat pe noi si ne-a imputit apa”.

Si astfel, facuti de ocara, latinii si cu preotii lor s-au imprastiat cu mare rusine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinta ortodoxa. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plini de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre intarirea adevaratei credinte ortodoxe. In aceeasi zi a facut o mare ospat pentru intregul oras si pentru toata oastea sa.

Toti locuitorii tarii Ardealului, cu juramint, s-au aratat bucurosi sa zideasca biserica si sa n-o darime niciodata. Deci, domnitorul a inceput indata zidirea (dar nu in oras, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie darimata, ci linga oras, aproape de zidul cetatii, intr-un loc frumos) si, dupa ce a zidit-o, a inchinat-o “…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuisera pina atunci in alt loc), unde se afla si astazi, cu bunavointa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Balgradului, pe Ioan, barbat blind, virtuos si sfint, care, traind acolo in mare sfintenie, s-a invrednicit sa capete harul facerii de minuni. Dupa ce a murit, trupul lui a ramas si pina astazi neputrezit si bine mirositor, facind multe minuni pentru cei ce vin cu credinta la racla lui, intru slavirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava, cinstirea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Lui Cel fara de inceput si cu preasfintul, preabunul, de viata datatorul Duh Sfint al Lui, acum, si pururea, si in vecii vecilor, Amin!

Si cele scrise aici le-am am citit intr-un letopiset muntenesc si le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au vazut cu ochii lor, dar mai ales de la parintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofat al tarii Ungro-Vlahiei, si de la Dragomir, marele pitar al aceleiasi tari.
Petru Movila, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mina proprie

Enciclopedia Romaniei: Biserica memorială Mihai Viteazul din Alba Iulia / Balgrad se află la 500 m de Obeliscul închinat eroilor martiri Horea, Cloşca şi Crişan şi la câţiva metri de zidurile cetăţii Alba Carolina.

Istoric

Pe locul actualei biserici din lemn construită în stil maramureşean s-a aflat vechea ctitorie din anul 1597 a voievodului Mihai Viteazul, cel care a unificat cele trei ţări ce urmau să formeze România de astăzi. Vechea catedrală avea ca hram Sfânta Treime şi a fost un centru al Mitropoliei Ardealului din secolul al XVII-lea, unde au slujit sfinţii ierarhi mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici.

Biserica a fost dărâmată în totalitate de regimul habsburgic în anul 1714, iar construcţia actualei biserici, cu acelaşi hram, a început în anul 1988. A fost sfinţită în anii 1992 şi 2006, şi are dublu hram Sfânta Treime şi Sfântul Siluan Ahtonitul.

Trei ani de la Moartea Patriarhului. In Memoriam Prea Fericitul Parinte Teoctist. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

In Memoriam:

Prea Fericitul Patriarh Teoctist despre viata sa, la implinirea a 90 de ani

Anii, viata si slujirea crestina

Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei – sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii.

Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei.

Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.

“Manastirea satului meu”

 As vrea sa cinstesc memoria invatatorului meu de la scoala primara, Gheorghe Romanescu, un om deosebit, cu suflet ales si cunostinte enciclopedice, un adevarat profesor universitar, caruia ii pastrez o frumoasa amintire. De la el am invatat nu numai religia, caci mergea cu noi la biserica, dar si istoria, cu domniile voievozilor, maretia lor si, de asemenea, literatura, pe Eminescu si pe alti mari scriitori ai nostri. Un adevarat apostol a fost acest barbat, fiu de preot, care m-a ajutat chiar si atunci cand, dupa absolvirea scolii, am plecat la manastire fara stirea si invoirea familiei, a parintilor, lamurindu-i sa ma lase sa-mi urmez drumul chemarii mele.

Asadar, eu am iesit, pot zice, dintr-o manastire, care era satul meu natal, adapostit intre colinele blande ale Botosanilor, cu datini frumoase si oameni credinciosi, cu prunci sanatosi si tineri plini de virtuti, unde nu se auzise de pacatele si ratacirile pe care ni le prezinta astazi presa si televiziunea, incat ti se intuneca sufletul si te incrancenezi de cate se petrec zilnic in lume. Am iesit din manastirea satului meu si am intrat in alta manastire, la Vorona, ce se afla la vreo 30-40 km de casa, dar care atunci mi se parea foarte departe, dincolo de orizont.

De acolo, la inaltarea Sfintei Cruci din anul 1929, am mers la Schitul Vovidenia. O zi deosebita traiam la Vovidenia in Vinerea Luminata cand, potrivit randuielii manastiresti, se facea procesiune cu icoana facatoare de minuni de tot soborul, in frunte cu Prea Sfintitul Staret Nicodim Munteanu, inconjurat de arhimandriti si diaconi, urmat de un impresionant cortegiu de monahi si elevi, cu cantarile Izvorului Tamaduirii si Hristos a inviat. In sunetele clopotelor, urcam aleea de brazi de curand plantati, spre biserica Vovideniei si ne opream in poiana cu izvorul ei minunat, unde se savarsea sfintirea apei si se sfinteau prin stropire toti cei de fata si toata firea inconjuratoare. An de an acest luminat ceremonial pascal se desfasura potrivit unei stravechi traditii, din nefericire parasita.

Cand eram elev la Seminarul Teologic Monahal de la manastirea Cernica, intre anii 1932-1940, impreuna cu Parintele Arhimandrit Grigore Babus, acum preot slujitor la Catedrala Patriarhiei noastre, trebuia, o data cu trecerea in cursul superior, sa fim cu totii monahi, sa depunem, adica, voturile monahale. Potrivit hotararii Patriarhului de vie amintire Miron Cristea, ctitorul seminarului, s-a introdus aceasta prevedere in regulament, de a nu fi admis in cursul superior decat daca esti monah.

Povestea numelui Teoctist

 Eu am depus voturile monahale la 6 august 1935, la manastirea Bistrita de langa Piatra Neamt, ctitoria domnitorului Alexandru cel Bun, cand am primit si numele de Teoctist, prin cuvantul vrednicului staret Ghenadie Caraza, vestit pe Valea Bistritei, intre cei mai distinsi dintre staretii manastirilor noastre voievodale.

As fi dorit sa port in calugarie numele Teodorit. Gasisem in cronica manastirii Bistrita numele unui ierodiacon care scria foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah invatat, traitor in Hristos si bun slujitor. Am transmis prin cineva dorinta mea staretului Ghenadie care, primind din mana mea foarfeca, a taiat din parul meu zicand: “Se tunde robul lui Dumnezeu, fratele nostru Teoctist, monah, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.” Si asa mi-a ramas numele, potrivit randuielii noastre bisericesti.

Am intampinat si multe greutati, dar Dumnezeu mi-a indreptat pasii si in preajma unor mari ierarhi si a celor patru Patriarhi ai Bisericii noastre de dinaintea mea. Ma consider, cu recunostinta, fiul duhovnicesc al Patriarhului Miron Cristea, care a intemeiat Seminarul de la manastirea Cernica, unde am invatat opt ani, intre 1932-1940, aflandu-ma zilnic sub vegherea parintelui arhimandrit si profesor Chesarie Paunescu, directorul Seminarului, apoi Episcop al Dunarii de Jos, si a unor profesori de mare valoare si neuitata amintire pentru mine. De la ei am invatat foarte multe lucruri pentru viata, pe langa cele didactice.

Dictatura comunista, anti-crestina

Mult mai tarziu, in anul 1945, aflandu-ma la Iasi, in ascultarea marelui teolog si Mitropolit Irineu Mihalcescu si direct a Prea Sfintitului Episcop-Vicar al acestuia, Justinian Marina-Vasluianul, iar din anul 1950, cand acesta devenise Patriarh, in calitate de Episcop-Vicar al sau, prin alegerea Sfantului Sinod, am fost martorul multor framantari din viata sa si a Bisericii noastre, strabatand deceniile grele de confruntare pe fata, cu rani si victime, in lupta aprinsa cu dictatura comunista, care, si in tarile ortodoxe vecine noua, a dat lovituri nespus de grele Bisericii acestora. Numai cei ce au cunoscut indeaproape framantarile de care am amintit pot intelege povara apasatoare care a fost pe umerii Ierarhilor, preotilor, monahilor si credinciosilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane.

Asa se explica unele atitudini ale Ierarhilor de atunci, in scopul protejarii lucrarii pastorale, asa se explica si contactul cu autoritatile locale de atunci, indeosebi dupa anul 1977, cand s-a desfiintat Comisia Monumentelor Istorice, interzicandu-se astfel cu desavarsire continuarea lucrarilor la bisericile si manastirile monumente istorice. La Iasi, erau santiere deschise la Sfintii Trei Ierarhi, la Golia, la Cetatuia, la Galata si in alte locuri, deci nu se putea continua lucrarile. Ce aveam de facut? Am mers la autoritatile de stat, le-am spus care era situatia si le-am cerut ajutor. Mi s-a spus ca daca nu le cerem bani si materiale, putem sa lucram. Si am lucrat.

Moldova era pustiita de navalirea sovietica

Privind inapoi, la anii 1945-1947, vad lumea de atunci a Moldovei si pe Parintele Justinian, ca Arhiereu-Vicar si colaborator la Mitropolia Moldovei si Sucevei, unde ma aflam si eu, chemat la Iasi de marele Mitropolit-carturar Irineu Mihalcescu. Moldova de atunci era intr-o stare jalnica, de pe urma razboiului greu si a navalirii armatelor sovietice, dar si a secetei nemaiintalnite din acei ani. L-am insotit pe Parintele Arhiereu Justinian Vasluianul in primele sale drumuri prin Moldova si l-am vazut intrand in bordeiele in care se adapostisera oamenii ramasi fara case, in urma razboiului si a bombardamentelor, care distrusesera satele si orasele, incat din acele targuri “patriarhale” de altadata nu mai era decat amintirea, incarcata de tristete si descurajare. Insasi capitala Moldovei, frumosul oras Iasi, acum, in anul 1945, lipsit de lumina electrica, de incalzire, de apa, ajunsese fara chip si asemanare, doar cu tablitele cu numele pietelor si ale strazilor, miscate zgomotos de vant pe ruinele fostelor cladiri.

Ca unul care m-am invrednicit sa fiu sfintit de Parintele Justinian Arhiereu, marturisesc ca de la el am invatat foarte multe lucruri in administratie. M-a format si ca ierarh al Bisericii noastre in cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie. Si-a consacrat primele activitati arhieresti ingrijirii orfanilor din Modova, antrenand la aceasta lucrare clerul si pe credinciosii Arhiepiscopiei. Asa am invatat de la el, ca de la un mare dascal, pastoratia practica, din intalnirile sale cu preotii si cu protopopii din vremea aceea, unde incerca sa aline durerile parintilor pentru pierderea copiilor, sa aduca inseninare in sufletele orfanilor, ale copiilor si tinerilor, intervenind chiar pentru ei peste hotare.

Peste ani, prin 1961, cand l-am insotit pe Patriarhul Justinian, impreuna cu alti colaboratori ai sai, care astazi nu mai sunt printre noi, si cu ministrul Cultelor de atunci, profesorul Dumitru Dogaru, intr-o vizita la minele din Petrosani si la uzinele siderurgice de la Hunedoara, mare mi-a fost mirarea, dar si bucuria, sa-i aud pe doi tineri ingineri spunandu-i: “Noi suntem orfanii, Prea Fericite Parinte Patriarh, pe care i-ati salvat de la foamete in 1945.”

Patriarhul Justinian a recuperat Manastirea Radu Voda

Patriarhului Justinian Marina ii datoram Seminarul de la Radu Voda. Cand a fost ales Patriarh, biserica aceasta era inchisa, iar cladirea din jur ocupata de o scoala a partidului comunist. Patriarhul Justinian a avut curajul, credinta, dar si iscusinta sa afle solutii pentru a obtine restituirea Manastirii Radu Voda si redarea rostului ei. A restaurat si a pictat biserica, a consolidat cladirile, a adus mai multi slujitori si a organizat aici caminul si spatii pentru cursurile preotesti si Seminarul Teologic al Mitropoliei Munteniei si Dobrogei. Ceea ce este semnificativ pentru noi este ca a ales sa fie inmormantat aici, si nu la Catedrala Patriarhala unde, dupa regula si pravila cunoscuta, se afla inmormantati cei doi Patriarhi inaintasi ai sai. A facut aceasta din dragoste pentru aceasta ctitorie si din smerenie.

Parintii profesori stiu ca la rugaciunea de dimineata de la Institutul Teologic venea patriarhul Justinian si nu se putea sa nu fie prezent rectorul. in fiecare dimineata si in fiecare seara, unul dintre profesori era de serviciu la cancelarie pentru a fi la indemana studentilor, dornici sa puna intrebari. Parca-l vad pe regretatul Teodor Popescu, marele nostru profesor de Istoria Bisericii Universale. El nu a putut sa fie hirotonit preot, pentru motive canonice. Dar viata lui se desfasura ca si a unui preot. Nu lipsea niciodata din mijlocul studentilor cand acestia se impartaseau si dupa ce se impartaseau. In general, toti profesorii participau pe rand, seara si dimineata, la orele de meditatie. Unii slujeau in sobor, iar mirenii se impartaseau, in fruntea studentilor, mai ales in cele patru posturi.

Preotii, profesorii, arestati si intemnitati

Toate acestea se datoreaza constiintei preotesti a Bisericii, pe care a promovat-o si a slujit-o Patriarhul Justinian, imprimand-o preotilor formati de Biserica. Venea zdrobit de putere de la intalnirile cu reprezentantii autoritatilor de stat, unde era judecat pentru prea marea lucrare a Bisericii. La intoarcere, ne spunea celor de fata: “Am biruit, am biruit, Teoctist, si de data aceasta!” Mergea intotdeauna cu mapa plina de lucrari, pe care o avea dinainte pregatita, caci nu se stia cand era intrebat: “Pentru ce atatea seminarii?”; “Pentru ce atata activitate bisericeasca?”; “De ce atatea reviste teologice?”; “Pentru ce atatea manastiri?”; “De ce da Biserica obladuire atator condamnati politici?”, unii dintre acestia fiind specialisti de mare valoare, care erau marginalizati, scosi in afara societatii, dar angajati si ocrotiti de Biserica. Singura Biserica, prin Patriarhul Justinian, am putea spune, ii primea, dandu-le posibilitatea sa lucreze si sa-si castige existenta. El nu admitea ca preotii sau profesorii care fusesera arestati sa nu fie repusi in rosturile de unde fusesera luati si intemnitati. Asa a fost cazul Parintelui Profesor Dumitru Staniloaie si al multor preoti.

Legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut

S-a facut tot ce era posibil in perioada de dictatura pentru a se mentine legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut. Imi amintesc cum prin anii 1951 si 1952 se depuneau eforturi pe langa Patriarhul Justinian ca sa primeasca un apocrisiarh al Patriarhiei Moscovei la Bucuresti si sa trimita, de asemenea, la Moscova un apocrisiarh roman din partea Patriarhiei. Mitropolitul Moscovei, Nicolae Krutitki, care conducea relatiile externe ale Bisericii Ruse, un mare teolog si un mare parinte duhovnicesc, unul dintre ierarhii rusi pe care i-am cunoscut in perioada anilor ’50, ca si Patriarhul Alexei, de altfel, un om de o cultura remarcabila, staruiau din ratiuni politice ca eu sa merg la Moscova ca reprezentant al Patriarhiei Romane. Fiind Episcop-Vicar si rector al Institutului Teologic, Patriarhia nu putea sa-mi ingaduie plecarea, desi la varsta mea de atunci eram atras de perspectiva invatarii unei limbi straine. Limba rusa, pentru teologie si pentru cultura, in general, inseamna un mare castig.

Nu-mi dadeam seama insa ca schimbul de reprezentanti putea fi o paguba pentru independenta Bisericii noastre. Patriarhul Justinian, prevazator ca totdeauna, n-a consimtit, motivand ca la Bucuresti n-ar avea rost o parohie rusa pentru ca in afara de membrii Ambasadei nu sunt alti credinciosi rusi ca sa se justifice prezenta unui prelat rus. In continuare, Patriarhul Justinian a adus in discutie problema romanilor de peste Prut care nu aveau carti, care nu puteau sa slujeasca in limba romana si a solicitat personal Patriarhului Alexei, de repetate ori, sa ne sprijine pentru a putea avea legaturi cu cei din Basarabia. Aceasta s-a soldat cu trimiteri de carti de slujba si cu primirea unor tineri teologi din Basarabia la studii la Zagorsk, la Moscova sau la Leningrad.

Niciodata nu am cedat jurisdictia Basarabiei

Mitropolia Basarabiei, cu episcopiile ei, cu ierarhii ei, cu clerul si cu credinciosii ei, n-a fost parasita niciodata de Biserica stramoseasca. Niciodata nu s-a dat nici un cuvant de renuntare la jurisdictia Patriarhiei in Basarabia sau sa se recunoasca de Sfantul Sinod jurisdictii straine bisericesti pe acele pamanturi romanesti. Ci, dimpotriva, in decursul acestei perioade au existat deci semnele dragostei materne a Bisericii pentru fiii ei de dincolo de Prut. Nu mai spun ca ierarhii veniti din Basarabia – din cauza imprejurarilor naprasnice, prin cotropirea si ocuparea Basarabiei – pe care i-am cunoscut si cu care am slujit, ca Mitropolitul Efrem Enachescu de la Chisinau, Episcopul Dionisie Erhan de la Cetatea Alba, Mitropolitii Visarion Puiu si Tit Simedrea ai Bucovinei, erau ierarhi de o rara simtire romaneasca.

Dupa 1944, am asistat la unele dintre intalnirile lor si stiu ca lacrimau atunci cand isi aminteau de evlavia, de trairea ortodoxa a crestinilor de peste Prut. Ei s-au dus in mormant cu aceasta dragoste si cu gandul la ceea ce stiau ei ca au lasat acolo, bogatia de credinta ortodoxa pe care nu o vedem manifestandu-se in alta parte asa cum se manifesta in sfanta noastra Basarabie.

Se cuvine, pentru slava lui Dumnezeu si pentru insemnatatea prezentei si arhipastoririi Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, dr. Iustin Moisescu, sa evoc cele ce s-au petrecut cu inmormantarea sa. Boala, suferinta lui au fost necrutatoare. Era un timp foarte greu in 1986, cand se daramau biserici, spitale, monumente istorice in jurul Sfintei noastre Patriarhii. Se zvonea si despre intentia autoritatilor de a muta de aici Patriarhia, ceea ce s-a confirmat, apoi, cand am fost eu ales Patriarh, in luna noiembrie, din acelasi an.

Duhul diabolic

Si in valtoarea acelor evenimente se simtea in vazduh un duh mut, un duh diabolic, ce lucra – si care lucreaza si acum – ca sa impiedice ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului pe care a gandit-o Miron Cristea, cel dintai Patriarh, s-o aduca la indeplinire. Si era o problema chiar si cu mormantul de aici, in care odihneste trupul Parintelui Patriarh Iustin Moisescu, pentru ca stapanirea de atunci cerea sa fie dus la una dintre manastirile din preajma Capitalei, ori la Caldarusani, ori la Cernica. Atunci Dumnezeu mi-a dat tarie, eu fiind in situatia de a-l urma ca loctiitor, deocamdata, si am tinut cu tot dinadinsul ca sa fie inmormantat aici, in rand cu ceilalti Patriarhi, ceea ce nu se potrivea, cum spuneam, cu opinia reprezentantilor politici de stat. Stiu despre aceasta Parintii Mitropoliti care erau in Sinodul Permanent, in 1986, si fostul ministru al Cultelor de atunci, carora le-am spus ca nu sunt dornic sa candidez la postul acesta de mare raspundere, cand aspectul Bucurestilor era degradant si descurajant si sa vin de la Iasi aici, ca sa urmez, sa port jugul acesta greu.

Am tinut cu tot dinadinsul sa fie inmormantat aici si m-a ajutat mult fie iertatul parinte Ioan Neamu, un preot de mare valoare, pe care l-a avut consilier economic Prea Fericitul Iustin, si l-am avut si eu, fiindu-mi si coleg la Teologie. I-am spus atunci hotararea mea ministrului, ca nu se poate in alta parte, numai daca dansul, Prea Fericitul Iustin, sau familia ar fi avut scris ca vrea sa fie dus in alta parte. Noi eram datori sa-i indeplinim dorinta, cum a facut Patriarhul Justinian. Dar daca noi nu avem nimic scris, traditia noastra sfanta si randuielile bisericesti ne obliga sa urmam pilda inaintasilor, de aceea locul de odihna al Patriarhului nostru este in catedrala pe care a restaurat-o, pe care a infrumusetat-o in timpul arhipastoririi sale. Dar nu mi s-a dat raspuns afirmativ. Parintele consilier Neamu a inceput sa sape aici, in catedrala. Si a doua zi, ministrul mi-a dat telefon si m-a intrebat unde va fi inmormantat. “N-am stabilit ca in catedrala, domnule ministru?”, i-am raspuns. “Dar eu nu mi-am dat avizul” – mi-a replicat. “Nu-i nimic, noi nu va obligam la aceasta. Este randuiala noastra, a Bisericii, urmam o traditie.” si atunci am zis: “Aici va fi”. si nu s-a mai intamplat nimic.

Salvarea bisericilor

In 1986, cand Sfantul Sinod si Maritul Colegiu Electoral Bisericesc m-au chemat la slujirea patriarhala, am gasit biserica Sf. Spiridon Nou cu zidurile Sfantului Altar in primejdie de a se darama, din pricina lucrarilor de construire a metroului, ce au provocat sfantului locas si casei parohiale un adevarat dezastru, intamplat chiar in noaptea Sfintelor Pasti, fapt care m-a cutremurat. Am simtit atunci o mare tristete si mi-am amintit de anii cand vrednicul de pomenire Patriarh Justinian s-a confruntat cu pericolul prabusirii bisericii Domnita Balasa, in urma amenajarii si canalizarii raului Dambovita, si cum a izbutit el atunci, cu sprijinul unor ingineri specialisti, ca Gh. Beles si Dumitru Popescu, sa inlocuiasca, metru cu metru, pilonii de lemn de la temelie, cu o fundatie trainica din beton armat.

Ma gaseam, in 1986, in situatia dureroasa si dificila a demolarii bisericilor in Bucuresti, care insa nu m-a descurajat, ci mi-a dat taria de a face ceva pentru salvarea lor. Dumnezeu m-a luminat, atunci si mi-a scos in cale un suflet credincios, pe cunoscutul inginer constructor Suman, care conducea lucrarile de constructii ale caminului studentilor Facultatii noastre de Teologie. Cu sprijinul si intelegerea acestuia si cu daruirea familiei de arhitecti si ingineri in rezistenta Constantin Pavelescu, in conditiile si cu posibilitatile de atunci, am consolidat si refacut aceasta frumoasa biserica, iar pictorul I. Samoila a restaurat admirabila pictura a celebrului Gh. Tatarascu. Daca nu se intervenea urgent si cu curaj, n-am mai fi avut astazi aceasta adevarata catedrala in Bucuresti.

Sfintii neamului romanesc

Cand eram student la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti, ii auzeam pe profesorii nostri din elita invatamantului teologic, intre care profesorul de Istorie Universala Teodor M. Popescu, profesorul de apologetica Ioan Gh. Savin, profesorul si arhimandritul Iuliu Scriban si alti teologi si istorici ai nostri, glasuind cu tanguire, la fiecare deschidere solemna de an universitar, ca toate popoarele si Bisericile Ortodoxe surori au asezat in ceata sfintilor si cinstesc dupa cuviinta pe unii dintre fiii lor care au bineplacut lui Dumnezeu, randuind si zile de praznuire a lor, numai noi, romanii, nu avem in calendar sfinti din neamul nostru. Si se intrebau cu intristare: oare atat de smeriti, atat de nevrednici si de nevolnici suntem noi, romanii, ca sa nu avem in calendar sfinti odrasliti de insasi Biserica noastra si din sanul neamului romanesc si pe care deja pe unii ii stim si ii cinstim?

Toata lumea stia cohorta de sfinti plamaditi de evlavia poporului nostru in decursul istoriei, dascalii nostri de suflet si de credinta, din care au rasarit martiri, marturisitori, aparatori ai Ortodoxiei in Transilvania si mari traitori in Hristos din randurile credinciosilor, cuviosilor, preotilor si ierarhilor, care din veac au stralucit atat pe bolta Bisericii stramosesti, cat si in cer, in fata Prea Sfintei Treimi. In 1950, vrednicul de fericita pomenire Patriarhul Justinian Marina, cu profesorii de teologie de atunci, raspunzand unor repetate si indreptatite cereri din partea credinciosilor si datorita existentei unui adevarat cult fata de inaintasi de-ai nostri, renumiti prin credinta si jertfa lor, a hotarat intocmirea lucrarilor pregatitoare pentru canonizarea primei serii de sfinti romani. A fost o lucrare mai mult decat istorica; a fost dumnezeiasca! Ce mare insemnatate a avut atunci, in anii 1950-1955, canonizarea sfintilor romani care au aparat Ortodoxia si neamul nostru si cu cata evlavie au participat in acele vremuri grele credinciosii la slujbele de vestire a canonizarii sfintilor romani la Patriarhia din Bucuresti, la Craiova, Timisoara, Sibiu, Iasi si Suceava!

Atunci noi savarseam si celebram prima canonizare de sfinti romani in conditii foarte grele. Apoi s-a aprobat intreaga lista intocmita de Sfantul Sinod; n-au fost admisi, de pilda, sa fie trecuti in randul sfintilor domnitorii Constantin Brancoveanu si Stefan cel Mare.

Sfantul Sinod a reluat aceasta lucrare dupa anul 1990 si, la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani, care a desfasurat o intensa si importanta lucrare de documentare in vederea intocmirii studiilor necesare canonizarii, la 20 iulie 1992, ne-a invrednicit Dumnezeu sa inscriem cu credinta si evlavie in calendarul ortodox si alti sfinti din neamul nostru.

Marturisesc acum ca numai Dumnezeu stie cu cata dragoste si iubire mi-am implinit in viata mea, din tinerete si pana astazi, indatoririle legate de Biserica noastra stramoseasca.

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Pentru Magazin Istoric, prin Dorin Matei si Ziua, prin Victor Roncea

Portal creat in memoriam Patriarhului romanilor – Teoctist.info

Fotografii din viata Patriarhului – George Roncea.blogspot.com

www.roncea.ro

Adevarul despre moartea Patriarhului – Civic Media

Nepoata Patriarhului: Cuvânt de dor, la împlinirea a trei ani de la plecarea în bucuria Învierii Mântuitorului – O candelă a neuitării Părintelui nostru Patriarh Teoctist

“Foarte greu este să ierţi. Dar a ierta înseamnă a-ţi jertfi persoana interioară, mândria, iar acesta este darul cel mai plăcut în faţa lui Dumnezeu… Eu nu am suferit niciodată despre ce s-a spus despre mine. Eu sufăr însă de sufletul credincioşilor care au suferit o viaţă întreagă, ca martori ai vieţii mele. Mă doare inima pentru durerea lor. Dar, din durere, în orice, se iveşte virtutea. Şi am văzut din copilăria mea că iertarea rodeşte bunătate.”

Îmi este din ce în ce mai greu să scriu despre părintele patriarh Teoctist, pentru că îmi este din ce în ce mai greu să cuprind în cuvinte faptele şi tainele unei vieţi. Autentic şi simplu. Pentru că, pe măsura trecerii timpului, în inima mea se cuprind mai adânc amintirile prezenţei sale vii în viaţa noastră şi se desprind mai clar orizonturile cunoaşterii, cu mult mai presus decât în timpul vieţuirii sale. Şi, ca orice mare eveniment petrecut, darurile înţelegerii înfloresc la mult timp după petrecerea sa, iar exprimarea devine din ce în ce mai adâncă.

Iată ce scriam pe un petic de hârtie, în 6 iunie 1998, după o întâlnire de familie cu părintele patriarh: “Simt că mi se umple inima de lacrimi şi mi se sfâşie sufletul când ne pregătim de plecare de la Preafericirea Sa, când părăsim căldura unei smerenii care ne bucură şi ne primeşte aşa cum suntem, cu încercările şi lipsurile noastre, cu atât de multă delicateţe şi iubire ascunsă…” Şi ce ce aş putea adăuga acum, după trei ani de la plecarea părintelui patriarh Teoctist, ca vibraţie a trăirii?

Primul gând ce îmi aprinde lumina amintirii părintelui patriarh, la acest ceas de pomenire, este al rezonanţei ultimelor sale cuvinte adresate mamei mele, la telefon, cu câteva zile înainte de plecarea sa la Domnul: “Să fiţi îngăduitori în toate.”

Mult timp m-am gândit la aceste ultime cuvinte, pentru a le desluşi adâncimea. Mult timp am lăsat să curgă pentru a putea scrie că poate ea, îngăduinţa, a fost una din cele mai neînţelese şi copleşitoare taine a vieţii părintelui patriarh. Doar ea, taina îngăduinţei, a putut străbate orizontala dreptăţii momentelor spre o cuprindere mai adâncă a lucrurilor şi semenilor care au căutat mereu răspunsuri. Acesta a fost ultimul dar pe care ni l-a aşternut în suflet unchiul nostru şi îl aşez acum şi aici, spre pururea rodirea sa în sufletele tuturor…

Îngăduinţa este o taină a sufletului care topeşte dreptatea momentului prin orizontul smereniei şi înţelepciunii…

Îmi aduc aminte ce destăinuia părintele patriarh, la puţin timp de la ziua sa aniversară, 2002: “Foarte greu este să ierţi. Dar a ierta înseamnă a-ţi jertfi persoana interioară, mândria, iar acesta este darul cel mai plăcut în faţa lui Dumnezeu… Eu nu am suferit niciodată despre ce s-a spus despre mine. Eu sufăr însă de sufletul credincioşilor care au suferit o viaţă întreagă, ca martori ai vieţii mele. Mă doare inima pentru durerea lor. Dar, din durere, în orice, se iveşte virtutea. Şi am văzut din copilăria mea că iertarea rodeşte bunătate. Trebuie o ofrandă din partea noastră… iar pentru iertare trebuie să postim, să facem bine… se cere astfel o restituire ca cea ce nu putem împlini să împlinească faptele noastre…”

Părintele patriarh a îngăduit mult şi a iubit mult. Mărturie sunt cuvintele pline de iubire adresate românilor de pretutindeni, de-a lungul slujirii sale. Şi îmi aduc aici aminte de cuvântul său rostit la Concertul de Înviere 1998 având aceeaşi rezonanţă a dorului de iubire, regăsită în ultima sa Pastorală adresată la Învierea Domnului din anul 2007:

“Slava unui popor este mărturisirea Sfintei Învieri… Prima Euharistie este Cina cea de Taină. “Am dorit mult să mănânc paştele acesta împreună cu voi. Cu dor am dorit să mănânc paştele acesta împreună cu voi.” Doar Sf Apostol Evanghelist Luca a reţinut acest detaliu, dar pentru noi, românii, atât de bogat. Iisus doreşte neîncetat să iubim… Să mănânce Paştele cu noi. Căci atunci era începutul Sfintei Euharistii, dar acum trecem de la moarte la viaţă, de la pământ la cer, din robia păcatului la viaţa cea veşnică, iar acestea aveau să se celebreze de 2.000 de ani. Parcă această sintagmă s-a sădit în sufletul românilor. Dar cuprinde în ea ce poate fi mai frumos în frumuseţea sufletului – iubire, ataşament, respect şi încă multe altele, ce se pot adăuga la nesfârşit. Să mâncăm paştele acesta împreună cu Mântuitorul Hristos la fiecare schit, mănăstire, parohie…”

Despre anii, viaţa şi slujirea creştină nu putem scrie noi, cei înscrişi în neamul părintelui patriarh Teoctist, căci cu greu harul poate străbate orizontala ramurilor de neam: iubirea întru rudenie nu poate avea în nici un chip desăvârşirea trăirii credinciosului simplu, neştiut, din biserică faţă de pastorul său, coborând-o astfel prin acele legături de sânge spre un posibil subiectivism. De aceea las cuvintele lui Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi) să aprindă candela amintirii părintelui patriarh Teoctist spre pomenirea sa din neam în neam:

“Cu întreaga sa făptură plină de înaltă demnitate arhierească şi jertfelnicie monahală, cu mersu-i apostolic printre mii şi mii de credincioşi ce aşteptau cuvântul lui, smerit şi cuvios, de înţeleaptă povăţuire, cu faţa-i iradiind lumină precum feţele sfinţilor din străvechile noastre altare, cu vocea-i blândă şi molcomă, învăluită în smirna dragostei de aproapele, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură, cu sufletu-i generos, larg deschis către durerile şi necazurile milioanelor de români împrăştiaţi de soartă prin întreaga lume, cu zâmbetu-i încărcat de bunăvoinţă ce-i înflorea în colţul gurii uneori când ne aflăm în preajma sa, Păstorul sufletelor noastre rătăcite pe drumurile întortocheate ale vieţii, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, Întâistătătorul Bisericii noastre Ortodoxe Româneşti, a fost şi va rămâne în inimile noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut şi l-am iubit, ca un adevărat părinte, graţie înaltelor calităţi duhovniceşti şi Harului cu care a fost investit de la naştere de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe care l-a slujit cu vrednicie apostolică multe decenii la rând.”

Ne plecăm genunchii la mormântul său şi păstrăm nestinsă candela neuitării sale, rugându-ne să ne regăsim, cu toţii, la petrecerea cea îngerească.

Steluţa Popescu Coban

Portal creat in memoriam Patriarhului romanilor – Teoctist.info

Fotografii din viata Patriarhului – George Roncea.blogspot.com

Adevarul despre moartea Patriarhului – Civic Media

Foto: Karina Knapek

Patriarhul Teoctist – Un portret din amintiri al celui supranumit “Nemuritorul” si “Marele Alb”, creionat de consilierii sai, preotii Bogdan Dedu si Bogdan Teleanu

La trei ani de la moartea Patriarhului reiau un material despre prezenta luminoasa a batrinului Parinte Teoctist, evocata de preotii Bogdan Dedu, in prezent secretar al IPS Teofan, si de Bogdan Teleanu de la Biserica Foisor din Capitala. Primul i-a fost consilier, al doilea l-a cunoscut din postura de angajat al Biroului de Presa al Patriarhiei.

TELEFONUL. Preotul Bogdan Dedu a fost consilier patriarhal in ultimele sase luni de viata ale Parintelui Teoctist, mai concret, sef de cabinet, desi el crede ca ar fi prea mult sa spuna astfel. Pe atunci era doar proaspat doctor in teologie si secretar de redactie la revista Studii Teologice. Avusese ocazia sa-l cunoasca personal pe patriarh, pentru ca la aparitia unui nou numar al publicatiei amintite avea datoria sa i-o prezinte. “In ianuarie 2007 m-am pomenit cu un telefon de la Patriarhie, la telefon era chiar Patriarhul Teoctist, care mi-a cerut sa merg pina la el!”, povesteste pr. Bogdan. “M-a invitat in cabinet si mi-a spus ca ar vrea  sa ma angajeze pe postul de consilier patriarhal. Sigur, pentru mine a fost o surpriza mare… L-am rugat sa-mi lase putin timp de gindire, pentru ca este o hotarire importanta, si peste vreo saptamina m-am dus din nou la el. “Preafericirea Voastra, primesc cu bucurie!”. “Atunci, si eu te imbratisez cu bucurie”, si chiar m-a imbratisat… Asa am devenit consilier patriarhal…”

SONERIA. Parintele Bogdan Dedu avea biroul chiar linga cel al patriarhului. “Stiam cind intra in cabinet, pentru ca avea o sonerie acolo si suna. Eu si colegul meu, parintele Iordache, mergeam la dumnealui si ii prezentam problemele zilei, discutam ce este de facut in ziua respectiva.” Fostul consilier patriarhal povesteste: “Patriarhul Teoctist era o prezenta luminoasa, dar, daca ma gindesc mai bine, cred ca era un om foarte generos. Daruia cu multa lejeritate, oricine venea la el – rare erau exceptiile – primea ceva: o carte cu dedicatie sau o iconita ori altceva… Am avut sansa de a sta la masa cu el de citeva ori. In vreme ce el minca foarte putin, pe ceilalti meseni ii imbia mereu sa mai ia. M-a uimit si marea lui grija fata de cei angajati la Patriarhie, fata de familiile lor. Daca aveai o problema, nici nu se punea in discutie sa nu te ajute, sa nu te lase sa rezolvi. Apoi a fost o surpriza pentru mine sa vad ca la ziua lui, din multele flori pe care le primea daruia angajatilor. La sfirsitul programului, toti plecau cu buchete pentru sotii. Stia sa pretuiasca familia colaboratorului sau. Chiar daca certa sau mustra vreodata, el facea asta parinteste. Mi s-a intimplat odata sa uit sa ii prezint o lucrare la timp. Ma gindeam ca pot s-o fac fara sa-i atrag atentia ca era mai veche, dar m-am gindit ca este firesc sa ii spun. “Preafericirea Voastra, uitati lucrarea aceasta, dar sa stiti ca am uitat de ea, a aparut mai de mult”. Nu m-a certat, mi-a spus doar sa am grija sa fac lucrurile la timp.”

SURPRIZE. Aflam ca Patriarhului Teoctist ii placeau surprizele. Mai bine zis, ii placea sa faca surprize placute. “Inainte de Pasti, cind noi pregateam pentru expediere plicurile cu pastoralele lui tiparite, venea si verifica daca exista cutare sau cutare nume acolo. La un moment dat vede plicul catre o ruda de-a lui mai saraca din satul natal. Scoate o suta de lei noi si o introduce inauntru. Pe urma in alt plic, pentru o ruda si mai saraca, il vad ca pune doua sute de lei noi, pune una in pastorala si una in afara ei. Eu, crezind ca a gresit, am vrut sa il ajut sa le puna la un loc, dar el mi-a zis: “Nu, lasa asa, ca intii descopera una si se bucura, apoi, cind o descopera si pe cealalta, se bucura si mai mult”.”

Parintele Dedu isi aminteste ca ii placea foarte mult sa stea linga el cind acesta lucra. Intra in cabinet si nu indraznea sa il deranjeze. “Stateam in spatele lui in tacere, il vedeam aplecat acolo, ma bucura mult sa stau linga el. Inspira o anume pace prezenta lui si n-as fi plecat de linga el. Uneori, si n-am fost singurul care a constatat aceasta, aveam impresia ca iti citeste gindurile, parca stia ce gindesti.” Parintele Bogdan Dedu se simte privilegiat ca a avut un astfel de sef de la care a invatat multe si si-ar fi dorit ca el sa mai fie inca in viata, pentru a-i fi in preajma.

IN MULTIME. Un alt om care il vedea des pe patriarhul care ne-a parasit vara trecuta este preotul Teleanu. Prin natura postului sau de la Biroul de Presa al Patriarhiei il vedea in ultima perioada aproape zilnic. Uitindu-se in urma, preotul Bogdan Teleanu spune ca abia acum isi da seama ca, in ultimele luni de viata, patriarhul suferea fizic. “Muncea, desi suferea in tacere in ultima perioada, dar respecta acelasi program pe care si l-a impus de-a lungul anilor. Cred ca stringea din dinti si incerca sa duca la capat ceea ce si-a propus.” Daca ar fi sa il defineasca in putine cuvinte, l-ar numi “patriarhul unitatii si continuitatii”.

Inaltul ierarh avea un respect deosebit pentru familie, iar preotul Bogdan Teleanu avea sa constate acest adevar: “Cind mi-am sustinut doctoratul a venit si mama la Bucuresti. Si, aflind parintele Patriarh ca este prezenta mama mea alaturi, in Biroul de Presa, ne-a invitat la el pe amindoi. I-a acordat mamei mele, o persoana modesta, venita de la tara, aceeasi consideratie pe care o acorda diplomatilor sau ambasadorilor. Lucrul acesta m-a uimit si m-a marcat profund”.

Pentru ca l-a cunoscut si prin prisma relatiei pe care o avea cu presa, preotul Teleanu a vazut in parintele Teoctist “un patriarh care traia in mijlocul multimii. Ii sfatuia si pe ierarhii tineri sa nu treaca repede printre oameni, ci sa stea de vorba cu ei, sa le stringa miinile, sa le simta pulsul. Nu fugea de presa, dar putini oameni de presa au reusit sa dialogheze cu el asa cum si-ar fi dorit”. Crede ca Patriarhul Teoctist a fost un om “deasupra timpului sau”.

Ceea ce i se pare azi uimitor este ca parintele Teoctist a stiut sa fie si apropiat si distant in acelasi timp. “Fiecare credea ca este omul patriarhului, dar de fapt nu era nici unul”, spune preotul Bogdan Teleanu. Inca nu s-a obisnuit cu lipsa batrinului imbracat in straie albe: “De cite ori ii vad chipul in cite un tablou prin resedinta patriarhala vars o lacrima pentru el… Pentru mine inca e prezent. Ori el e prezent, ori eu am ramas in trecut, nu-mi dau seama…”.

Daniela Sontica / CrestinOrtodox.ro

www.roncea.ro

Texte cu cifru privitoare la biografia lui Eminescu. Societatea Matei Basarab in viziunea lui Eminescu: „O organizare între români asemenea societăţii francmasonilor şi iezuiţilor”.

 

Redau din cercetările mele mai vechi şi mai noi câteva texte care pot ridica întrebări  privind aspectul de „fabricat” presupus dacă se ia în calcul stereotipia numerică a cuvintelor ce le compun. Menţionez din capul locului că nu deţin cheia semnificaţiilor ultime, ci constat doar stereotipiile ca atare. M-am ghidat în această analiză după studiile lui Fernand de Saussure, părintele lingvisticii moderne, care spune la un moment dat, analizând anagramele  poeziei sacre latineşti (versul saturnian din inscripţii în piatră) şi descoperind secrete cifrice  inexplicabile „Cum păstrau încă Naervius, Ennius, Pacuvius, Attius o tradiţie ce putea să pară inviolabilă în epoca lor de imitaţie, asta o înţeleg. Cum, însă, un Virgilius cu suflul poeziei sale originale înainte de toate, un Lucretius cu preocuparea sa intensă pentru idee, un Horaţiu cu bunul său simţ solid în toate – au putut să se abţină şi să păstreze această relicvă incredibilă dintr-o altă epocă? Acest lucru îmi scapă cu desăvârşire. Nu văd altceva mai bun de făcut decât să  prezint enigma aşa cum mi se arată.” (în „Les mots sous les mots”, 1966, p. 153; o cercetare cât se poate de pozitivistă despre esoterismul actului de creaţie poetică). Dacă asupra enigmei ca atare nu am cum să mă pronunţ, în schimb textele, fiind destul de multe şi privind momente importante din viaţa poetului, arată cu o prea mică posibilitate de îndoială că păstrează şi-şi transmit unul altuia un cifru.

1. Iată mai întâi interogatoriul luat de judecătorul Ghgiţă Brusan în prezenţa martorilor (Titu Maiorescu, I.L.Caragiale, Mihail Brăneanu) lui Mihai Eminescu în sanatoriul din Strada Plantelor, la 12 iunie 1889, pentru a se dovedi că poetul Citește mai mult…

Civic Media: APEL pentru salvarea casei memoriale Mihai Eminescu de la Varatec, adresat PF Patriarh Daniel, IPS Teofan, IPS Pimen, Academiei Romane, Ministerului Culturii

Prea Fericirii Sale, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane si presedintele Sfantului Sinod al BOR

Inalt Prea Sfintiei Sale Teofan, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei si Inalt Prea Sfintiei Sale Pimen, Arhiepiscop al Sucevei si Radautilor

Presedintelui Academiei Romanie, Excelenta sa Ionel Haiduc

Ministrului Culturii, Kelemen Hunor

Prea Fericirea Voastra,

Inalti ierarhi ai Bisericii Ortodoxe – “mama poporului roman”, dupa cum o numea Eminescu,

Distinsi academicieni si profesori,

Domnule ministru al Culturii,

Va scriu cu fiasca supunere, deosebita consideratie si mare speranta, in calitate de cetatean si Romania, Casa de la Varatec, Mihai Eminescu, jurnalist al Romaniei care isi doreste ca valorile nationale si patrimoniul acestei tari sa fie respectate si aparate in numele generatiilor trecute si pentru cele prezente si viitoare.

Situatia casei de la Varatec in care a trait si creat ganditorul, poetul si jurnalistul Mihai Eminescu se afla printre aceste valori vitregite de timpuri si oameni si care are nevoie, chiar in aceasta clipa, de ajutorul Dvs inestimabil.

In urma cu opt ani, o Fundatie culturala a lansat impreuna cu Maica Benedicta, academician Zoe Dumitrescu Busulenga, si mari duhovnici si scriitori ai Romaniei, si cu binecuvantarea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, personal a IPS Daniel, actualul Patriarh al BOR, un Apel pentru salvarea acestei casute si transformarea ei intr-o casa memoriala care ar putea adauga o noua nestemata culturala la bijuteria pe care o constituie sfantul asezamant manastiresc de la Varatec.

Din nefericire, timpul a trecut doar in defavoarea noastra si a memoriei lui Eminescu, care ar putea fi mentinuta vie si in aceasta casa inchiriata de “omul deplin al culturii româneşti”, incepand din 1874, asa cum arata documentele, de la proprietara sa de atunci, Maica Asinefta Ermoghin.

In acest moment, casa se naruieste sub privirile ultragiate ale tuturor iubitorilor culturii romane care poposesc la Varatec.

O profesoara inimoasa a reusit sa stranga toate fondurile necesare pentru restaurarea casei. Doamna profesoara Doina Ciobanu, de la Scoala Nr 3 din Suceava, realizatoarea emisiunii religioase “Trepte spre Lumina” de la televiziunea Intermedia Suceava, a gasit sponsori si chiar materiale si specialisti gata de a se apuca de lucru pentru refacerea acestei case in cel mai scurt timp.

Tot ce se mai asteapta este o simpla aprobare.

Va rugam aplecati-va asupra acestui caz, pana nu este prea tarziu, tinand cont de starea in care se afla acest monument istoric – emblematica pentru cultura romana – , dupa cum puteti constata din fotografiile si documentatia puse la dispozitie mai jos.

La 160 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu, “suma lirica de voievozi” a Romaniei, sa ramana consemnat in istorie, drept omagiu adus “Romanul Absolut”, acest mic gest de smerenie fata de poporul roman, intr-un sfant asezamant monahal ca cel de la Varatec, acolo unde poetul a lasat scris, spre vesnicie: “De treci codrii de arama, de departe vezi albind / si-auzi mândra glasuire a padurii de argint. / Acolo lânga izvoare iarba pare de omat / Flori albastre tremur ude în vazduhul tamâiet”.

Cu plecaciune,

Victor Roncea

Presedinte Asociatia Civic Media

2 Iulie 2010,

La Asezarea vesmantului Nascatoarei de Dumnezeu in Vlaferne si sarbatorirea Sfantului Voievod Stefan cel Mare

www.roncea.ro

Nae Georgescu pe urmele luminarii si lumanarii din odaia lui Eminescu (I). In partea a doua a studiului sau, eminescologul se va referi si la casa cu cerdac de la Varatec – FOTO

iulie 3, 2010 Un comentariu
I. Sursa luminii.

Eminescu  descrie odaia sa în câteva poezii şi scrisori care, puse cap la cap, pot da o imagine a spaţiului ideal de lucru şi odihnă. Zicem spaţiu ideal, pentru că pare acelaşi, deşi adresele sunt diferite – şi chiar oraşele sunt diferite: Iaşi ori Bucureşti, poate chiar Viena pentru „Noaptea” (1871). Atmosfera este, însă, aceeaşi peste tot: un „înăuntru” nocturn. Odaia ca spaţiu pare a intra în atenţia poetului în  momentul când „Sătul de lucru caut noaptea patul”. Chiar dacă momentul în sine al ruperii de muncă este important, ne va interesa, mai întâi, ceva de dinaintea lui, şi anume lumina din odaie: de vreme ce-şi caută patul, înseamnă că cel muncit a stins-o. Ca în Scrisoarea I : „Când cu gene ostenite sara suflu-n luminare”.

Pentru versul acesta am îmbinat câteva tradiţii editoriale, şi, în căutarea obiectului propriu-zis, a sursei luminii, ele trebuie desluşite filologic. Prima tipărire a Scrisorii I, din Convorbiri literare, 1 februarie 1881, are termenul luminare, ca în manuscrise. Aşa se păstrează cuvântul în toate cele 11 ediţii ale lui Titu Maiorescu (1883-1911) şi în ediţia lui G.Bogdan-Duică (1924). I. Scurtu (1909) schimbă însă: lumânare şi după el păstrează G.Ibrăileanu (1933Ş cu î) şi Perpessicius  (1939, cu â; 1964, cu î). Astăzi s-a generalizat lumânarea, mai ales prin desenele şi gravurile care însoţesc textul eminescian (cel mai cunoscut este desenul Ligiei Macovei) – deşi G. Bulgăr (1999) şi, după dânsul, noi înşine (2002) am restituit termenul originar. Trebuie să înţelegem că una este a sufla în lumânare, cum mai facem azi de ziua cuiva ori prin biserici – şi a sufla în luminare este alta, adică poate să se refere la  sursa luminii în general: flacără de lampă, felinar, lemn, gaz aerian, lumânare etc. În Scrisoarea I este vorba despre lampă, şi vom arăta de ce.

Mai întâi, însă, să ne aducem aminte de atmosfera din poezia „Noaptea” (1871, cu 10 ani înainte). Ediţiile curente, de astăzi, au: „Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin”, termenul lumânare fiind pus prima dată în text de Titu Maiorescu în ediţia a şasea (1894) – şi păstrat apoi în lanţ de toţi editorii (mai puţin G.Bogdan-Duică, pentru că respectă textul Convorbirilor literare). Tot G. Bulgăr a restituit termenul originar, dar aceste ediţii restitutive trec neobservate  de manuale, antologii, ediţii de editură etc. Să stăm, însă, şi să cugetăm: cum poate să se vadă noaptea, într-o odaie, o lumânare… stinsă?! În acest paradox îl lasă editorii pe Eminescu schimbând un biet semn dintr-un singur cuvânt, pe i cu â/î. Este limpede că avem de-a face cu o expresie de limbă, luminarea-i stinsă înseamnă exact ce înseamnă astăzi lumina-i stinsă. Expresia are alt sens decât cuvintele din care este compusă.

Daţi-vă seama, stimaţi cititori, ce ar însemna – ce înseamnă, de fapt – modernizarea în serie, mecanică, a cuvintelor, câte expresii de limbă se desfiinţează, câte paradoxuri citim, gândim şi trăim. Din păcate, trebuie urmărite pas cu pas toate aceste situaţii de limbă. Am făcut acest lucru în ediţia noastră sinoptică, dar reiau mai explicit, mai pe înţeles, demonstraţiile „încifrate” acolo în chip de note pentru a se înţelege – pe de o parte posibilităţile foarte largi pe care le are limba română pentru exprimare, şi pe de altă parte modul cum noi înşine îngustăm, de-a lungul timpului, aceste posibilităţi, cum le epuizăm prin standardizare şi reguli normative… Odaia lui Eminescu are, desigur, şi lumânare ca sursă a luminii – vezi „Cugetările sărmanului Dionis” unde „carafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună” – dar dominantă, pentru creaţie, pentru lucru în general, este lampa, cum o vedem în „Singurătate” (1879): „ A târziu când arde lampa”.

Pentru imaginea din „Noaptea” importantă este, din punct de vedere filologic, poziţia apostrofului şi punctuaţia. Dacă facem un mic efort, fie şi rebusistic, putem să ne dăm seama cum înţelege fiecare editor în parte imaginea, metafora, cuvintele. În Convorbiri literare avem apostroful strâns, acela care indică forme legate, iar după expresie urmează trei puncte ( e suspensie), exact aşa: „ Luminarea-i stinsă’n casă…somnu-i cald, molatic, lin”. Titu Maiorescu  păstrează în prima ediţie termenul, dar măreşte pragul apostrofului, ca pentru forme dusjuncte, şi pune virgulă în loc de trei puncte, adică aşa (sunt redundant pentru că-mi este  teamă de tipografi şi de computerul care şi-a „implementat” ortografia actuală): „Luminarea-i stinsă  ’n casă, somnu-i cald, molatic, lin”. Celelalte ediţii păstrează, în serie, apostroful larg  maiorescian dar revin la punctele de suspensie din revistă. Se vede clar: Titu Maiorescu face o descriere, enumără ce este „în casă”, adică luminarea/lumânarea, somnul cald, molatic şi lin sunt înşiruite strict în aceeaşi serie gramaticală. Şi ce înşiruire strâmbă: ceva concret, un obiect, alături de abstracţiuni sensibile…Vreau să spun că chestiunile acestea nu ţin de gramatică ori de lingvistică, nu se supun regulilor sau normelor care standardizează: este vorba doar de simţul limbii ca atare, o expresie sinonimică la ceea ce se cheamă îndeobşte „filologie”.  Când autorul strânge expresia şi pune puncte de suspensie după ea – este de la sine înţeles că o izolează, deci construieşte mai întâi atmosfera, lumina stinsă dinăuntru, iar apoi somnul şi visul, se păstrează, aşadar, constant în zona abstracţiunilor, nu le amestecă în concret.

Revenind la Scrisoarea I, şi acolo e chestiune de apostrof. Maiorescu preia la fel, apostroful larg, creând forme disjuncte: „ sara suflu ’n  luminare” – şi instituie la toţi editorii acest fel de apostrof. În Convorbiri literare Eminescu are un apostrof care poate fi considerat mediu, adică ceva mai mic decât cel larg dar mai mare decât cel strâns. Sunt, în toată poezia sa tipărită la Convorbiri, trei sau patru forme ale acestui apostrof mediu, cea mai uşor de înţeles fiind aceea din Scrisoarea IV : „Povestesc ele ’n de ele” , unde avem de-a face cu un calup de cuvinte, cu o rostire egală. În imaginea luminării, însă, acest apostrof trebuie considerat strâns. Eminescu are multe locuri unde cere lectură imitativă, adică aşa cum se desfăşoară acţiunea, şi vom reveni asupra lor. Când ai, însă, scrierea legată: „sara suflu’n luminare”, şi vezi formele aliterante sa-/su- ;  a- u-u-u-a – sugestia suflatului încet şi continuu vine de la sine. Dimpotrivă, pauza după suflu sugerează acţiune rapidă. Consideraţi cele două obiecte în discuţie, lampa sau lumânarea, şi vedeţi cum se stinge fiecare în parte prin suflat asupra lor.

Pentru o şi mai bună înţelegere a diferenţei dintre sensul cuvintelor şi cel al expresiilor, iată încă două locuri din aceleaşi poezii. Eminescu are aşa: „Căci perdelele’ntr’o parte când le dai” – şi „De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele’ntr-o parte”. Să se observe: în Noaptea (1871) are cratimă – în Scrisoarea I (1881) are apostrof pentru într’o/într-o. Dar  ediţiile preiau, toate, după Maiorescu, primul apostrof larg: perdelele  ’ntr’o parte, şi viţele  ’ntr’o parte. Aşadar, cum e cu perdelele: le dă pe amândouă într-o (singură) parte ? Dar cu viţele de păr: le dă pe toate într-o singură parte, ca şi cum i-ar face o cărare marginală? Este clar că aici apostroful strâns cere citirea împreună iar în intenţia poetului avem de-a face cu o expresie de limbă: într-o parte = la o parte. Poate că odaia nici nu are fereastră cu două perdele, poate că pluralul perdele se referă, aici,  la o singură perdea cu franjuri  ori foarte bogată, din mai multe pânzeturi adăugate una peste alta – oricum, sensul este acela al descoperirii spaţiului interior, întunecat, pentru a pătrunde lumina lunii înăuntru. Iar acest sens – numai apostroful îl stabileşte.

Nae Georgescu

Vezi si Civic Media: APEL pentru salvarea casei memoriale Mihai Eminescu de la Varatec, adresat PF Patriarh Daniel, IPS Teofan, IPS Pimen, Academiei Romane, Ministerului Culturii

www.roncea.ro

»

Nae Georgescu despre lumina din odaia lui Eminescu si cerdacul unde poetul contempla lumina lunii – iar Veronica isi cauta linistea (II). O posibilitate: casa cu cerdac de la Varatec, acum in stare de abandon – FOTO

iulie 3, 2010 Un comentariu

Dar chestiunea luminii din odaie nu este doar a lui Eminescu. S-o urmărim, tot în opera poetului, înconjurând, însă, un chip feminin intr-o odaie a unei case cu cerdac. Desigur, ne referim la Sonetul cerdacului, postumă eminesciană descifrată şi editată prima dată de Nerva Hodoş în 1902. Fiind un text ce trimite către misterul relaţiei dintre poet şi Veronica Micle, merită să-l recitim. Iată-l, în editarea lui Perpessicius : Stau în cerdacul tău…Noaptea-i senină. / Deasupra-mi crengi de arbori se întind, / Crengi mari în flori de umbră mă cuprind / Şi vântul mişcă arborii ’n grădină. // Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiţi cu ochii în lumină. / Ai obosit, cu mâna ta cea fină / În val de aur părul despletind. // L-ai aruncat pe umeri de ninsoare, / Desfaci râzând pieptarul de la sân, / Încet te-ardici şi sufli ’n lumânare…// De-asupră-mi stele tremură prin ramuri, / În întuneric ochii mei rămân, / Şi-alături luna bate trist în geamuri. Sonetul este datat 1879 de către Perpessicius, după hârtie şi scris – iar datarea este acceptată de toţi editorii. Vom reveni, desigur, asupra lumânării – care este tot luminare şi aici. Deocamdată să rezolvăm (adică: să punem!) problema cronologiei. În albumul pe care şi l-a confecţionat la Văratic în vara lui 1889 din poeziile ei şi ale lui Eminescu, Veronica Micle preia acest sonet şi-l adnotează astfel: „M-ai rugat să-ţi cânt din Schumann. Cât de mult îţi place muzica. Este o noapte de mai din acelea ce nu se pot uita… Tu priveai în grădină, iar eu, la razele lunii, descifram bucăţile triste cerute de tine”. Iubitorii de confluenţe între arte vor putea să verifice dacă în „Sonetul cardacului” se resimte muzica lui Schumann. Care să fie, însă, casa cu cerdac şi grădină din acest sonet? Cea din Iaşi, strada Butului 4, domiciliul soţilor Micle? Drept este că în anumite perioade ei închiriau această casă, pentru că aveau la dispoziţie şi locuinţa de serviciu a lui Ştefan Micle, Rectorul Universităţii. La un moment dat, în 27 octombrie 1877, citim într-o scrisoare către poet a Vereonicăi: „…scrisoarea aceasta am scris-o pe-afară, într-atât sunt de spionată de oamenii din jur, unul pleacă, altul vine, sunt mai rău ca la un hotel.” – Aceasta pare a fi forfota din casa universităţii. În mai 1879 Ştefan Micle era încă în putere (va muri în august al acestui an, în urma unei congestii pulmonare sau a unei răceli grave contractate la o partidă de vânătoare de raţe sălbatice), aceeaşi lume multă îi înconjura familia. Situaţia nu se confirmă nicicum pentru primăvara lui 1879 (că e primăvară, vedem după copacii înfloriţi), casele din Iaşi ale soţilor Micle erau aglomerate, nu e loc aici de stat poetul în cerdac şi cântat poeta la pian. Nici măcar nu ştim, apoi, dacă aceaste case ieşene aveau grădină.

Desigur, e oţios să faci istorie literară după un text poetic. Faptul, însă, că sonetul este databil 1879 – deci trimite în zona vieţii cronometrice; apoi faptul că Veronica oferă mărturia de mai sus, întărind impresia timpului real – iată ce ne face să insistăm. Până în august 1879, la moartea lui Ştefan Micle, este din principiu extrem de puţin probabil ca Eminescu şi Veronica să se fi întâlnit în intimitate la ea acasă. Uneori – deşi foarte rar – ea este cea care vine în odaia lui, ca în poemul Singurătate. Alte întâlniri sunt realmente de taină, n-avem cum le proba. Ştim, însă, că Veronica Micle mai avea două locuri, două case unde se retrăgea – una numai a ei, la Târgu Neamţ, şi alta a familiei, la Ungheni, lângă Iaşi. Aici, la Ungheni, a primit vestea că soţul ei este pe moarte. Casa din Târgu Neamţ, apoi, o va ceda Mânăstirii Văratic la 16 octombrie 1886 (câteva săptămâni înainte ca Eminescu să fie adus la bolniţa mânăstirească din acelaşi târg). Ca tânără boieroaică moldavă – era soţia Rectorului Universităţii, probabil cea mai importantă funcţie ştiinţifică şi culturală din fosta capitală a Moldovei! – Veronica petrecea multe zile în plimbări, fie pe la rude şi cunoscuţi, fie pe la mânăstiri – fie pe la căsuţele lăsate de ea în urmă. O casă cu cerdac, grădină şi pian nu poate fi o chilie mânăstirească, deci rămâne foarte probabilă întâlnirea celor doi îndrăgostiţi la Târgu Neamţ – poate chiar în 1879, sau poate după această dată, oricând până în 1888, cu excepţia fragmentelor temporale când se ştie pozitiv că ei au fost despărţiţi.

Octav Minar descrie fugar locul, prin 1924: „Într-o casă cu două etaje, din care cel de sus are un cerdac, locuieşte bătrâna maică Fevronia Sârboaica, care a găzduit pe Veronica Micle şi în casa căreia poeta şi-a dat duhul.” În epocă, prin casă cu două etaje se înţelege casă cu parter şi etaj, „casă pe două rânduri de odăi”, cum se mai zicea. Această Maică Fevronia povesteşte, ea însăşi: „În fiecare vară, pe la începutul lui iulie, ştiam că voi găzdui o lună pe Veronica, soţia profesorului universitar Ştefan Micle.” În zilele acestea din iulie 1889, când s-a retras la Văratec, poeta se plimba, îşi completa albumul cu poezii adnotate, primea oaspeţi, cânta, recita. Povesteşte aceeaşi Maica Fevronia: „Intr-o seară, după ce umblase toată ziua hai-hui prin pădurile de brad ale Văratecului, fără să prânzească, o văd în amurg că soseşte obosită, palidă, cu ochii împăienjeniţi, deabia putând să mai urce cele câteva scări, şi cade zdrobită pe o canapea care era în cerdac.” Ea îşi revine şi-şi continuă plimbările. În ultima zi din viaţă, pe 3 august 1889: ”A invitat ca niciodată pe toţi cunoscuţii din Văratec. Era bine dispusă. A cântat Steluţa şi Vezi rândunelele se duc. Apoi a recitat poezii de-ale ei şi de-ale lui Eminescu. Pe la miezul nopţii invitaţii s-au retras, iar Veronica a spus că-i obosită şi că vrea să se odihnească…” Aici pare a se fi aflat cerdacul unde Eminescu contempla lumina lunii – iar Veronica îşi căuta liniştea.

Pe de altă parte, cercetări oarecum recente atestă că Eminescu însuşi a avut o casă închiriată la Mânăstirea Văratec, între 1874-1889, pentru renovarea căreia a încercat Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) să sensibilizeze autorităţile – pare-se, fără succes de vreme ce şi astăzi (2010) circulă pe internet apeluri în acelaşi sens (de aici preluăm şi imaginea casei); şi această casă are cerdac – dar să reinterogăm textul literar: „Stau în cerdacul tău spune poetul – deci se află în vizită la Ea...

… Dacă acest sonet nu ne dă vreo adresă precisă, în schimb poate să ne lămurească în privinţa luminii din interiorul odăii. Manuscrisul şi prima publicare (Nerva Hodoş,1902) ne vorbesc despre luminare: Încet te-ardici şi sufli ’n luminare. Este aceeaşi expresie pe care am întâlnit-o în Scrisoarea I: Când cu gene ostenite sara suflu’n luminare. Am dedus că acolo este vorba de lampă, poate aceeaşi din Singurătate (A târziu când arde lampa) – şi că poetul suflă încet şi prelung deasupra sticlei de lampă ori jos, în focar, după ce-l ridică de pe stativul în care stă gazul sau uleiul lampant. De ce ar fi vorba, în sonetul ce-o priveşte pe ea, de lumânare? Un editor explică chiar astfel: „Înăuntru, visătoarea, începând să se dezbrace, suflă în lumina lumânării şi o stinge. Afară, ochii iubitorului în întuneric, sub stelele care pâlpâie prin ramurile arborilor, sub luna care scânteiază trist, în ferestrele întunecate, tristeţea fiind a sufletului osândit să fie singur.” Nu ştiu cât de convins este dl. editor că acesta ar fi un poem al tristeţii: mai degrabă dânsul reia un şablon, zicându-se îndeobşte că poezia de dragoste eminesciană este tristă. Mai sus, însă, textul spune: Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiţi cu ochii în lumină. Nu este de crezut că poate fi aceasta „lumina lumânării”, care este doar o flăcăruie ce dă întunericul la o parte pe o rază mică. Aici lumina inundă părul ce se desprinde „în val de aur”, lasă minunea să poată fi contemplată pe geam, din cerdac. Înăuntru este o sursă de lumină mai vie, mai puternică decât cea a unei lumânări – capabilă chiar să învingă lumina lunii, vezi finalul: Iar luna bate trist în lucii geamuri: când sursa dinăuntru se opreşte, lumina lunii nu mai străbate geamul, nu se mai îngemănează cu lumina interioară. Este vorba, material vorbind, de o lampă – una destul de arătoasă chiar – iar spiritual nu putem vorbi în nici un caz de bărbatul care priveşte pe furiş, de pe cerdac, femeia dezbrăcându-se, etc.: este o scenă casnică, aşa cum sugerează şi înscrisul Veronicăi Micle.

Această confuzie între lampă şi lumânare observ că se face mai ales începând de pe la mijlocul secolului al XX-lea (Perpessicisus, 1956) – şi nu pot să trec cu vederea că acum începe, cu aproximaţie, şi epoca electrificării: lumina cea nouă, a becului, este văzută în „antiteză” cu cea mai veche lumină, a lumânării, nu se mai ţine cont de invenţia mediană a lămpii, se uită de lampadare, de pildă, care făceau o lumină poate la fel de puternică, în orice caz mai odihnitoare decât cea electrică. Erau, însă, pentru cei înstăriţi, nu pentru oamenii de rând care adunau şi păstrau mucuri de lumânări pentru zile negre…

Din acest sonet eminescian mai reţin imaginea Crengi mari în flori de umbră mă cuprind. Ea mă ajută să înţeleg funcţia gramaticală a apostrofului postpus în scrierea veche – nu numai la Eminescu, dar în mod special la Eminescu. Iată, de pildă, aceste două versuri din basmul eminescian Călin Nebunul: Pe păreţi icoane mândre zugrăvite-n umbră par / Cum că chipur’le din ele dintre codri mari răsar. Este vorba tot de lumina lunii – care de data aceasta înălbeşte pereţii exteriori ai unui castel. Am redat textul aşa cum îl au ediţiile noastre curente. În manuscrisul eminescian este, însă, aşa: Pe păreţi icoane mândre zugrăvite n’umbră par… Poetul are, adică, acest apostrof oarecum ciudat: deşi cade vocala î din în, şi ar fi trebuit scrie zugrăvite’n umbră, totuşi apostroful este după n. Poetul scrie, adică leagă cuvintele aşa cum vrea să se accentueze pentru sens. Într-adevăr, una e una şi alta e alta: cum avem noi, corect gramatical, înseamnă zugrăvite la umbră, zugrăvite şi puse, aflate, undeva în umbră. Cum vrea poetul, însă, e altceva: el spune că aceste icoane sunt zugrăvite cu umbră, în rostire / recitare se accentuează al doilea termen şi se citeşte legat: numbră. Sunt tocmai florile de umbră din Sonetul cerdacului. Deşi poetul ne spune şi ne repetă cum vrea să lege cuvintele, noi nu avem urechi să-l auzim. Apostroful a fost scos din scrierea limbii române în 1953, în aceeaşi epocă de elan electric despre care am amintit mai sus. Chestiunea este că scrierea tradiţională românească are trei feluri de apostrof: unul strâns care leagă cuvintele, altul larg care le desparte – şi, iată, unul postpus, foarte frecvent în poezia veche, mai ales la Dosoftei (dar foarte frecvent şi în vorbirea liberă, aşa-zis populară, de astăzi). Pe lângă acestea, mai există desigur şi cratima, adică liniuţa dintre cuvinte. Biata liniuţă – astăzi a preluat funcţiile celor trei apostrofuri naturale ale limbii – şi pe cele ale cratimei vechi. Limba română este, în fond, singura limbă romanică fără apostrof în scriere. Îşi poate cineva imagina franceza lipsită de acest semn? Da, dar în anii ’5o , anii electrici, nu este aşa, lumina nu mai venea de la apus…

Nae Georgescu

Vezi si Nae Georgescu pe urmele luminarii si lumanarii din odaia lui Eminescu (I). In partea a doua a studiului sau, eminescologul se va referi si la casa cu cerdac de la Varatec – FOTO

Civic Media: APEL pentru salvarea casei memoriale Mihai Eminescu de la Varatec, adresat PF Patriarh Daniel, IPS Teofan, IPS Pimen, Academiei Romane, Ministerului Culturii

www.roncea.ro

Prof. Ilie Bădescu: Desţărarea

mai 30, 2010 Un comentariu
Când cineva pleacă într-o călătorie îşi împachetează mai întâi lucrurile pentru plecare. El poate să arunce în fugă, printre alte lucruri, şi o fotografie, eventual o carte etc. Cel ce pleacă definitiv, însă, nu împachetează lucruri, căci e greu să ia cu el trei lucruri foarte speciale: locul, casa şi neamul. Pe acestea, cel plecat le împachetase, chiar fără să ştie, în sufletul său şi, după ce va fi ajuns la destinaţie, el va despacheta mereu şi mereu lucrurile acestea, pe care, treptat, treptat nu mai are pe unde să le aşeze. Cine are nevoie de ele în lumea cea nouă în care a intrat!? Acesta este migrantul. Teoria migraţiei este o teorie indiferentă la fenomenul numit „ţară”. Mai toate teoriile migraţiei au drept unitate de analiză migrantul însuşi şi aria sa de mişcare, numită zonă de migraţiune sau de circulaţie migratorie. În această prezentare, ţările apar sub denumirea de zone de origine (plecare) şi zone de destinaţie. Pentru sociologul sensibil la cele două capete ale migraţiei numite ţări, adică la ţara de origine şi ţara de destinaţie, fenomenul migraţiei are un alt înţeles. Ţara de origine sau de plecare a migrantului este deopotrivă o ţară de suferinţe, de eşecuri repetate, de frustrări, de iubiri neîmpărtăşite, de nostalgii în cele de pe urmă. Raportul dintre cel ce pleacă şi ţara lui se numeşte, în acest caz, des-ţărare, adică despărţire de ţară cu ţară cu tot, plecare în lume cu ţara în suflet. Plecarea aceasta implică împachetarea şi despachetarea unor stări sufleteşti de o mare profunzime şi bogăţie. Aceasta este o faţă a dramei desţăratului. Pentru ţara de origine, desţăratul nu este doar o inestimabilă pierdere demografică, socială şi economică, ci, mai presus de toate acestea, este un gol metafizic. Ţara a pierdut pe cineva, un dar de care nu s-a putut îngriji, pe care nu l-a putut valorifica. Ţara este faţă de desţărat aidoma celui ce-a primit talantul şi n-a reuşit să-l înmulţească, n-a dobândit nimic cu talantul acela şi, nu numai că nu l-a înmulţit, dar nici măcar nu l-a îngropat ca să-l înapoieze stăpânului la întoarcere, adică la judecata obştească. Desţărarea este un păcat de moarte pentru cei ce guvernează ţara de 20 de ani. Ei vor trebui să dea socoteală în faţa stăpânului pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit ca să-l înmulţească, dar nu s-au dovedit vrednici şi, mai mult, au risipit ce nu-i al lor. Ei sunt furi de suflete, ei au cheltuit suflete de la Dumnezeu cu o nevrednicie pentru care vor da socoteală. Ei n-au pierdut un fiu, căci părinţi n-au fost niciodată, ei au pierdut un talant pe care l-au primit spre înmulţire, adică spre gestiune, cum ar spune interpretul de azi, economistul.

România postdecembristă a risipit nu doar o avere economică, ci a mutilat un corp demografic şi a risipit o ţară, chiar şi numai la măsura acestui fenomen al desţărării. Proporţia desţărării a atins în România dimensiuni înspăimântătoare.

Cercetările efectuate de Institutul de Sociologie în colaborare cu Centrul de Sociologie Urbană, la solicitarea Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, în vederea unor programe culturale pentru migranţii români din Spania şi Italia, ne-au îngăduit să estimăm proporţia demografică a fenomenului şi dimensiunile lui economice, sociale şi spirituale. Într-un studiu al Băncii Mondiale (Ali Mansoor, Bryce Quillin), ni se prezintă o ierarhie a ţărilor primitoare de imigranţi, Statele Unite aflându-se pe prima poziţie, Franţa pe poziţia a cincea (între ţările vest-europene doar Franţa şi Germania se află în acest top, pe ultimele patru locuri pe scara ţărilor primitoare se află Arabia Saudită, Australia, Kazahstan şi Polonia) (ibidem). „Numărul oamenilor care trăiesc în afara graniţelor a crescut de la 120 milioane în 1990 la 160 milioane în 2002. Population Resource Bureau precizează că migranţii reprezintă circa 2,5 % din populaţia lumii” (Migration and Globalization, p. 2, http://www.globalization101.org/uploads/File/Migration/migrall.pdf). Per ansamblu, situaţia nu indică neapărat ponderi alarmante. Pentru anumite zone, însă, situaţia este alarmantă. Pentru România, emigrarea sau migraţia pentru muncă, cum a fost definită, oarecum incomplet, a antrenat un dezechilibru al pieţei forţei de muncă şi al comunităţii de reproducere demografică extrem de grav. Potrivit unui studiu (Declinul demografic şi viitorul populației României. O perspectivă din anul 2007 asupra populației României în secolul 21, elaborat de Vasile Gheţău, Editura Alpha MDN, 2007.), „anul 2006 a fost al 17-lea an de scădere a numărului populației României prin componenta naturală şi prin migrație. Pentru întreaga perioadă 1990-2006, pierderea estimată se apropie de 1,5 milioane de locuitori”. În cazul României, aşadar, situaţia este cu totul agravată, căci, aici, pierderea de populaţie datorată emigrării atinge un prag extrem de ridicat, imensa majoritate fiind tineri şi acoperind ocupaţii vitale pentru echilibrul spaţiului colectiv de viaţă al întregii ţări. Conectările migraţionale dintre economiile rurale şi pieţele internaţional-urbane ale forţei de muncă arată o faţetă neaşteptată a lucrurilor. Teoriile globalizării pun accentul pe valoarea remitanţelor (sumele de bani trimişi spre ţările de origine de către migranţii pentru muncă) şi pe impulsul spre dezvoltare al acestora în ţările de origine. Pe de altă parte, un atare fenomen acţionează ca un mecanism de conservare a decalajelor, de osificare a acestora, căci migraţia acţionează ca o supapă a presiunii exercitate de subdezvoltare, astfel că efectele decalajelor nu conduc la mobilizări locale pentru politici de dezvoltare, căci presiunea indusă de aceste decalaje se descarcă în fluxurile migratorii, astfel că cei buni şi energici pleacă, iar acasă rămân cei slabi, bătrâni, copii, femei, populaţie dezavantajată etc. Guvernele din lumile a doua şi a treia agreează alternativa migraţionistă, căci aceasta rezolvă problemele fără de implicarea guvernanţilor, nici chiar în adoptarea unor reglementări reclamate de un atare fenomen (acorduri bilaterale, legi speciale, bilaterale, facultative etc.).

Harta principalelor curente de migraţie la scară mondială ne arată că toată planeta este cuprinsă de aceste curente populaţionale care fac din spaţiul demografic planetar unul extrem de fluid, instabil, neaşezat: toate spaţiile, toate ariile civilizaţionale sunt cuprinse de marea migraţie. O imensă maree de populaţii îneacă vechea geografie preschimbând planeta într-un lac demografic uriaş, unde nu se mai văd prea bine vechile repere. Casa, locul de muncă, traiul aşezat etc. nu mai sunt factori de stabilitate, ci de căutare şi enormă nemulţumire. Populaţii uriaşe caută casă, loc de muncă, climat sigur, trai decent, climat moral şi politic asigurator, pe care nu le mai găsesc „acasă” fiind nevoite să le caute aiurea. Bulgaria, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, România, şi Ucraina sunt ţările în care populaţia înregistrează un dublu declin: cei ce pleacă sunt mai mulţi decât cei care vin şi numărul celor care mor este mai mare decât al celor care se nasc.

Pentru dimensiunile social-economice se vor pronunţa economiştii, pentru cele sociale s-au pronunţat sociologii, pentru cele spirituale ar trebui să se pronunţe noologia, ştiinţa ordinii spirituale a lumii. O ţară este parte a unei ordini spirituale pe care Dumnezeu a creat-o din clipa în care a rânduit viaţa după neamuri şi nu într-o Babilonie, un amestec, o promiscuitate de neamuri şi de limbi. De la această promiscuitate Dumnezeu i-a salvat pe cei ce voiseră să ridice Turnul trufiei, care s-au rostogolit în terifiantul fenomen al promiscuităţii lingvistice, al amestecului limbilor. Îi denumim pe aceştia babelieni, de la numele turnului pe care voiseră să-l înalţe până la cer, nu sub cer, ci până la cer, adică până la tronul lui Dumnezeu. Din această promiscuitate, Dumnezeu le-a dăruit salvare prin reîntărirea lor pe neamuri, adică pe trunchiuri de sentimente, de sensuri şi de acţiuni comune, pe care le numim popoare. Acestora, Dumnezeu le-a dăruit mântuirea neamurilor, mântuire prin darul de neam, rânduindu-le să trăiască nu amestecat, ci pe neamuri, în popoare, împreună cu cei de acelaşi neam. Popoarele sunt creaţia lui Dumnezeu. Pe cale de consecinţă, Dumnezeu le-a dăruit să stăpânească fiecare o parte de pământ, eliberându-i astfel şi de promiscuitatea geografică, spre care aspiră noii babelieni de astăzi sub termenul înşelător şi amăgitor de globalizare. Teoria raportării la spaţiu ne ajută să examinăm un tip special de fenomen antrenat de migraţie şi anume acela al deformărilor spaţiilor mentale. Am numit acest fenomen efect Ulysse. Pe latură strict cantitativă, evaluarea „deformărilor” ne permite să determinăm ponderea şi durata dezechilibrelor pe care emigrarea le provoacă pieţei locale (naţionale) a forţei de muncă. Prin extensie, putem socoti că, atunci când emigrarea depăşeşte un anume prag, ea antrenează „deformări” la scară etno-demografică (dezechilibre pe clase de vârste, pe gen sau sex, în raport cu proporţia fertilităţii etc). Deformările însă pot atinge şi harta etno-spirituală: gradul de asumare a hărţii cognitive sau emice de către tineri, gradul de afectare a echilibrului familial (soţii/soţiile rămase acasă, copiii etc). Am numit aceste deformări „efect Ulysse” (sau odiseic), căci marchează grav echilibrul etno-psihologic al copiilor şi al soţiilor – mame sau al soţilor – taţi.

Efectul Ulysse ne arată că un popor afectat de o migraţiune masivă se află într-o situaţie critică în ceea ce priveşte raportul dintre cei plecaţi şi cei rămaşi acasă. Cu aceasta, atingem chestiunea remigraţiei, adică a proceselor reparatorii sau restaurative. Acest efect ne permite să determinăm sentimentul spaţiului la cei rămaşi şi la cei plecaţi, angoasele sau spaimele celor plecaţi şi ale celor rămaşi. Este, altfel spus, o sondare a adâncimilor sufleteşti ale fenomenului migrator.

Pentru a cerceta fenomenul acesta am elaborat scala efectului Ulysse, prin care se pot cerceta şi măsura: temerile legate de migraţie (la cei plecaţi şi la cei rămaşi), angoasele pe tipuri: angoasa în faţa bătrâneţii, angoasa în faţa străinătăţii, angoasa destrămării sau a înstrăinării, angoasele de nostalgie sau nostalgice (proiectarea în ţara de emigrare a imaginii „pământului făgăduit” ori în ţara părăsită a unei „grădini edenice”, a unui spaţiu pierdut). Cu această scală facem, iată, trecerea spre noologia emigrării. Aceasta ne va îngădui să redesenăm harta ţării şi a Europei (ca spaţiu al migraţiei) sub forma unei hărţi învestite cu angoase şi speranţe, ca pe o hartă emică ori prietenoasă sau ca pe o hartă anxioasă sau inamicală. Tot la fel în privinţa hărţii patriei părăsite, care se va redesena ca o hartă nostalgică sau, din contră, ca o hartă anxios-depresivă ori poate ca o hartă ciclotimică. Această metodă ne va îngădui să evaluăm şi viitorul etno-politic şi etno-spiritual al unei naţiuni şi al unui stat, constituindu-se, iată, în hartă sau instrument al „profeţiei etno-sociologice”. Harta migraţiei românilor ne avertizează că România se confruntă cu un fenomen de desţărare, nu de simplă migraţiune, ci de masivă desţărare a categoriilor cele mai active ale poporului român. Dacă guvernanţii ştiu ori nu ştiu lucrul acesta este o chestiune pe care n-o putem cântări, dar faptul că reacţia guvernanţilor lipseşte ne îndrumă să credem că aceştia nu au sensibilitatea ţării. Să nu se vadă desţărarea din locul numit Parlamentul României? Sau din locul numit Guvernul României? Sau din locul numit preşedinţia României? Să credem că din locurile acelea se vede numai până la kilometrul 30 al Bucureştiului? Şi dacă ar fi aşa, oare n-ar trebui să fie vaier mare acolo de unde ţara nu se mai vede? Iată întrebarea. Cine ştie răspunsul?

CLIPA

www.roncea.ro

Economistul si geopoliticianul Mihai Eminescu despre criza sistemică de azi a României

„Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicele unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie.
Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său”.

Prim-ministru al României: “Zestrea de credibilitate pe care o are astăzi România este foarte importantă. Aceasta se converteşte acum în bani pentru România”, a declarat premierul(;) la videoconferinţa cu prefecţii. El a subliniat faptul că decizia Board-ului FMI de acorda ţării noastre tranşele a doua şi a treia din acordul stand-by reprezintă o dovadă că România şi-a îmbunătăţit sensibil imaginea externă.
(Notă: Marius Dobrescu- Amos News. Data publicării: 30 Aug 2002.)

Mihai Eminescu: „Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă încă aveţi ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat.
Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.
Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului”.
(Mihai Eminescu, În numărul său din urmă…, Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 232)

Şef al misiunii FMI pentru România: Bugetul pe 2010 prezentat de autorităţile române este unul “credibil” – a declarat, la finalul discuţiilor de marţi de la Ministerul Finanţelor Publice, Jeffrey Franks (şeful misiunii FMI pentru România). Împrumutul României de la FMI se întinde pe o perioadă de 24 de luni, fiind eliberat în 8 tranşe. Până acum, România a primit peste 6,5 miliarde euro de la FMI şi 330 de milioane de la Banca Mondială.
(Financiarul, 17 Decembrie 2009)

Mihai Eminescu: „Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”.
(Mihai Eminescu, De îmbunătăţiri rele…, Timpul, 3 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 234)

Preşedinte al României: „Noi suntem dependenţi de aceşti bani, pentru că avem cheltuieli din bugetul de stat mai mari decât încasările şi fără aceşti bani există riscul să nu putem plăti investiţiile, salarii, pensii. Or, este vital pentru noi să primim aceşti bani, pentru a onora obligaţiile care sunt…”

Mihai Eminescu: „Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre”.
(Mihai Eminescu, Răul de căpetenie…, Timpul, 22 august 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 303)

Ziar economic din România: „Pachetul de sprijin pentru România se ridică în total la 19,95 miliarde euro, în afară de FMI Comisia Europeană oferind 5 miliarde de euro, Banca Mondială, 1 miliard şi BERD şi alţi finanţatori mondiali, încă 1 miliard”.
(Financiarul, 17 Decembrie 2009)

Mihai Eminescu: „De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice”.
(Mihai Eminescu, Ce imperturbabili sunt confraţii…, Timpul, 4 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 182)
„Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”.
(Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 31)

Ministru de Finanţe al României: “Nu consider că o creştere economică negativă echivalează cu un colaps”, a declarat ministrul Finanţelor Publice(;) în cadrul evenimentului “Agenda de Business a României pe 2009″, organizat de Ziarul Financiar în colaborare cu PricewaterhouseCoopers.
Acesta a completat că este doar o problemă mai dificilă care trebuie gestionată în noile condiţii economice globale. Cu această ocazie, ministrul a ţinut să amintească obiectivele din programul anticriză: limitarea scăderii creşterii economice, protejarea intereselor economice ale populaţiei, menţinerea calendarului de aderare la zona euro şi sincronizarea politicilor guvernului cu planul european de redresare economică”. (Ziarul Financiar, 18.03.2009.)

Proiect de Buget de Stat al României: „Creşterea economică se va intensifica începând din 2011, când va ajunge 2,4 la sută, 2012 – 3,7 la sută şi 2013 – 4,4 la sută, inflaţia medie urmând să scadă la 2,5 la sută, până în 2013”.
(Adevărul, marţi, 6 octombrie 2009)

Mihai Eminescu: „Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”.
(Mihai Eminescu, Mai toate ziarele oficioase…, Timpul, 16 noiembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 354)

Prim-ministru al României: “Încheiem un an economic extrem de greu, poate cel mai greu din ultimii 60 de ani şi, cu siguranţă, cel mai greu de după Revoluţie.
Intrăm într-un an 2010 care, chiar dacă va fi încă dificil, totuşi va fi mai bun decât 2009, pentru că vom avea creştere economică şi împreună, prin muncă, solidaritate, lege şi eliminarea risipei şi prin munca politicienilor, sperăm să ducem România acolo unde toţi românii aşteaptă, unde să aibă acces la demnitate, prosperitate şi la acea zi de mâine fără griji şi cu multă speranţă”, a afirmat(;) [primul ministru], joi, după ce a vizitat Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Cluj, citat de Mediafax.(;) Premierul a fost prezent joi, la Cluj, unde a oferit pachete cu cadouri de sărbători vârstnicilor internaţi în Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Cluj-Napoca, precum şi angajaţilor instituţiei.
(Ziare.com, joi 31 decembrie 2009)

Înalt oficial în Ministerul Integrării Europene din România: „Aderarea României la Uniunea Europeană va avea un impact pozitiv asupra economiei româneşti, deschizând noi perspective de afaceri. Pentru companiile româneşti, aderarea la Uniunea Europeană va însemna, în primul rând, accesul pe Piaţa Unică, o piaţă care, după extinderea de la 1 mai 2004, a ajuns la peste 450 milioane consumatori. Odată cu extinderea, se aşteaptă ca UE să devină cel mai mare exportator din lume, cu o cotă de aproximativ 20% din exportul mondial. Comerţul intra-comunitar şi comunitar va creşte cu cel puţin 9%, datorită înlăturării barierelor tarifare şi non-tarifare. În acest sens, este vitală creşterea competitivităţii produselor româneşti. O piaţă mai mare va determina creşterea nivelului de producţie şi va conduce la crearea economiilor de scară.
Implementarea legislaţiei comunitare, investiţiile de capital şi creşterea cheltuielilor în sectorul cercetare-dezvoltare vor contribui semnificativ la creşterea productivităţii.
Aderarea la Uniunea Europeană va aduce o îmbunătăţire a mediului de afaceri românesc, îmbunătăţire care a început să se facă deja simţită, prin cadrul legislativ mai stabil şi practici de afaceri mai transparente. Au fost deja eliminate sau sunt în curs de eliminare barierele în calea liberei circulaţii a serviciilor şi a mărfurilor. Cadrul legislativ comun furnizat de Piaţa Unică va creşte eficienţa generală a economiei româneşti prin îmbunatăţirea alocării resurselor, creşterea gradului de specializare şi încurajarea concurenţei.
În condiţiile îmbunătăţirii mediului de afaceri, România a început deja să devină o ţintă atractivă pentru investiţiile străine. La aceasta va contribui în continuare şi statutul de economie de piaţă funcţionala obţinut de România(;). Atragerea unui volum mai mare de investiţii străine va asigura rapid şi direct accesul la un management eficient, la tehnologii moderne şi la noi segmente de piaţă”.
(Euractiv, 29 mai 2006)

Mihai Eminescu: „Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”.
(Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229)

„Producţiunea naţională nu se poate mănţine, nici naşte chiar, fără măsuri protecţioniste”.
(Mihai Eminescu, Alexandria, povestea…, Timpul, 30 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 155)
„Copilul industriei naţionale trebuie crescut întâi, ferit de lupta cu industria bărbată a străinătăţii şi abia când se va împuternici şi va ajunge egal în tărie, [î]l putem lăsa să concureze sub regimul libertăţii comerţului”.
(Mihai Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, Ed. cit., Bucureşti, 1980, pag. 167)
„O dovadă despre asta ne-o dau toate statele. Anglia şi America, Franţa şi Germania, Rusia, Austria, toate au protejat industria lor pentru a o avea, l-au crescut pe copil cu cheltuială şi, după ce a devenit bărbat, i-a[u] dat voie să se ia la trântă cu toată lumea”.
(Mihai Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, Ed. cit., Bucureşti, 1980, pag. 167)
Spre exemplu: „Olanda cerea pentru comerţul său libertate. Hugo Grotius scrie un compendiu: liberum mare. Englezii răspund: ne iertaţi – mare clausum. De la bilul maritim datează înflorirea Angliei”.
(Mihai Eminescu, Alexandria, povestea…, Timpul, 30 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 155)

„Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine”.
(Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87)
„Legile(;) ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol(;)”.
(Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87)
„Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul cu care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”.
(Mihai Eminescu, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259)

„Capitalul, cel puţin cel imobiliar, avea înainte un caracter istoric, tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, care neam de neamul lor trăiseră şi lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze ţăranii de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche (în sens larg un activ, indiferent de natura lui: productivă, comercială etc. n.n.) încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (alcătuite din elemente neromâneşti n.n.) lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizaţia (organizarea socială n.n.) s-a făcut (a fost făcută n.n.) în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma (denumirea-i n.n.) mai e a noastră. Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai (care sunt – cu toatele, indubitabil şi aproape în exclusivitate – apanajul elementelor de origine străină n.n.) să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană”.
(Mihai Eminescu, Economiştii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 238, 239)
„La noi, în ţara absolutei libertăţi, este(;) cu putinţă, ca lucrătorul să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care Scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci, vita de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înţeles al proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie, se va găsi, totdeauna, altul la loc, căci, nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii”.
(Mihai Eminescu, Robie modernă, Curierul de Iaşi, 12 decembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 286)

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”.
(Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93)
„Condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (garanţia legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor”.
(Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 92)
„Legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni”.
(Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93)
„Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicele unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie.
Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său”.

(Mihai Eminescu, Novele din popor de Ioan Slavici. Un volum de 456 pag[ini], Bucureşti 1881, Editura Librăriile Socec et. comp, Timpul, 28 martie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 85)

http://www.universulromanesc.com/showthread.php?t=317

www.roncea.ro

România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări

mai 15, 2010 2 comentarii

de Cristian Negrea

Vorbeam în articolul precedent despre viitoarea rupere a Ucrainei în mai multe părţi, şi despre faptul că majoritatea analiştilor politici serioşi nu numai că sunt de acord cu posibilitatea acestei ruperi, dar singurele lor dispute sunt asupra orizontului temporal şi de genul în câte părţi se va rupe Ucraina. Principalele posibilităţi în discuţie implică de la două până la patru părţi, dar nici altele, care prevăd mai multe bucăţi nu sunt de neglijat.
Nu vreau să mă implic în această dezbatere, scopul meu este să aduc în discuţie implicaţiile geopolitice, deloc de neglijat, care privesc direct România şi viitorul ei. În primul rând, de ce ne-ar interesa. Fireşte că ne interesează, deoarece orice se petrece la graniţele noastre ne implică, direct sau indirect, şi pe noi. De cele mai multe ori direct. Chiar dacă noi nu am simţit-o prea mult, fiind preocupaţi, ca de obicei, de problemele noastre interne, dar a avut o mare influenţă la nivel geopolitic, disoluţia Iugoslaviei a schimbat foarte mult ecuaţia de securitate în vecinătatea noastră.
Nu este subiectul de faţă, dar nu pot să nu remarc psihoza jurnaliştilor din 1999, care se agitau în jurul unor eventuale garanţii ale NATO în cazul în care sârbii ne-ar fi atacat, ca răspuns la sprijinul nostru pentru coaliţia care a bombardat Serbia atunci. În primul rând, sârbii aveau prea multe probleme ca să se gândească la un atac asupra României. În al doilea rând, presupunând prin absurd că acest atac s-ar fi produs, România avea suficiente mijloace militare să respingă un astfel de ipotetic atac. Ba dimpotrivă, pentru sârbi ar fi fost o sinucidere, prinşi într-un război terestru împotriva României, pe lângă altul în Kosovo şi cel aerian împotriva NATO. Dar asta spune multe despre profesionalismul jurnaliştilor care au dezbătut mult pe la televiziuni această temă. Tocmai asta este îngrijorător, putem avea capacităţi militare de ripostă, dar nu avem jurnalişti sau televiziuni care să spună adevărul adevărat. Avem prea puţini adevăraţi corespondenţi de război.
Apar prea puţine reportaje despre soldaţii noştri care îşi fac datoria faţă de patrie, se vorbeşte doar atunci când unul dintre ei cade la datorie. Şi atunci se aruncă cu fel de fel de invective asupra celor ce i-au trimis acolo, mai ales de către cei care sunt în opoziţie politică, uitând că atunci când erau la putere au aprobat trimiterea lor. Nu vreau să intru în vreo polemică politică, dar un lucru este clar: soldaţii noştri îşi fac datoria acolo unde sunt trimişi, indiferent de ce partid conduce ţara.
Revin la subiect. După bătaia la propriu, urmată de cea cu ouă şi fumigene din parlamentul Ucrainei un lucru este clar. Fracţiunea prorusă şi restul sunt într-o poziţie ireconciliabilă. Iulia Timoşenko şi alţi lideri ai opoziţiei au zis ce au avut de zis, dar problema rămâne mult mai profundă. Acest moment, al opoziţiei unite care se opune cu tot ce are, inclusiv cu ouă, tratatului cu Rusia care practic înglobează Ucraina în marea familie condusă de Rusia, îşi are cântecul de lebădă. Deoarece, după ce faptul a fost împlinit, respectiv a fost semnat tratatul ce subjugă Ucraina Rusiei, obiectivele opoziţiei devin divergente. Chiar dacă până acum s-au manifestat violent în parlament. Timoşenko poate vrea ceva, dar sunt alţi opozanţi ce vor altceva. De aici începe, sau continuă, drama Ucrainei. Dar faptul împlinit prin decizia majorităţii proruse din parlamentul ucrainean nu face decât să devină catalizatorul disoluţiei Ucrainei. De aici, opozanţii îşi vor urmări fiecare propriile scopuri. Care nu vor putea fi decât divergente.
Iulia Timoşenko poate că vrea o Ucraină independentă, dar nu o poate avea, după votul din parlament. Este explicabilă reacţia ei. Dar sunt alţi opozanţi care vor altceva, vor integrarea în UE, unii chiar în NATO. (Un sondaj de opinie luat cu puţin înaintea summitului de la Bucureşti din 2008 spunea că 25% din populaţie ar dori integrarea ţării în NATO). Iar aceştia sunt votanţi comasaţi în zona de vest a ţării.
Am prezentat aici doar o stare de fapt în prezent, dar ideea este de a merge cu un pas înainte, în viitor. Iar viitorul Ucrainei, ca stat unitar, nu sună bine. Rusia va încerca tot mai mult să-şi extindă influenţa, acceptată în estul ţării, dar respinsă din ce în ce mai mult în vest. Fenomenul din parlament este doar preludiul a ceea ce se va întâmpla în teritoriu, în zonele din vest. Reprezentanţii lor au aruncat cu ouă, dar în teritoriu alţii pot arunca cu grenade.
Indiferent, situaţia din Ucraina va deveni explozivă, mai devreme sau mai târziu. Cel mai târziu, peste zece ani, vom putea vorbi despre zonele de secesiune. Poate chiar mai devreme. Rusia nu va sta cu mâinile în sân şi va încerca să aducă sub oblăduirea sa întreg teritoriul Ucrainei. Fiindcă, este bine ştiut, Rusia fără Ucraina este doar o putere regională, mai mult asiatică. Dar cu Ucraina, este şi o putere europeană, de aici cu tendinţe hegemonice mondiale. Deoarece stăpânirea Ucrainei îi aduce Rusiei accesul facil spre zonele sensibile ale Europei Centrale, cu posibilităţile de extindere spre nord, vest şi sud. Iar dacă terenul este pregătit în prealabil, cu atât va fi mai uşor.
După ruperea Ucrainei, Rusia va avea mari posibilităţi de extindere a influenţei sale. Estul Ucrainei va fi inclus în Rusia, la fel ca şi Crimeea. Pentru zona de vest va urma o competiţie, Rusia fiind în poll position. Va face tot ce-i va sta în putinţă să înghită şi zonele secesioniste. Va interveni acolo, inclusiv militar. Intervenţia va fi rapidă, fulgerătoare, doar pentru a asigura viitorul statut prorus al zonei. Ca şi precedent, pot aduce în discuţie războiul ruso-georgian din august 2008, precum şi ocuparea aeroportului din Priştina de către trupele ruseşti în iunie 1999, după ce Belgradul a cedat în urma bombardamentelor NATO.
Fireşte că Rusia va dori să menţină situaţia actuală, cu o Ucraină unită şi obedientă, de genul Belarusului, condusă de o copie fidelă a lui Lukaşenko. Tocmai acest lucru nu-i convine opoziţiei, fie că este vorba de naţionalişti ucraineni, sau de proeuropenii din vestul cu specific mai mult ruteano-galiţiano-românesc. Iar aceştia vor face tot ce vor putea să se desprindă din îmbrăţişarea ursului rusesc. Se va ajunge poate la o federalizare urmată de secesiune, paşnică sau violentă. Indiferent, Rusia va acţiona decisiv, poate etapizat, încercând să-şi menţină întreaga Ucraină în mână, şi numai dacă nu va reuşi va îngloba estul ţării şi Crimeea în teritoriul ei, concomitent cu încercarea de a pune mâna pe cât mai mult din rest. De aceea nu ştiu dacă Ucraina centrală, cea naţionalistă, va putea rezista.
Stăpână peste est şi Crimeea, presiunea Rusiei se va îndrepta spre aceasta pe mai multe direcţii, inclusiv din nord, dinspre Belarus. Dacă va fi posibil, inclusiv dinspre vest, din Transnistria, dacă acest psudostat mafiot va mai exista atunci. Deoarece acesta este rolul Transnistriei şi Armatei a XIV-a în ecuaţia geopolitică a Moscovei, de a menţine Moldova şi la nevoie Ucraina sub şantajul rusesc.
Opţiunile Kievului faţă de noua realitate vor fi limitate. Ruperea ţării va putea fi amânată eventual, nicidecum evitată, chiar şi cu sprijinul Rusiei. O posibilitate deloc de neglijat este alunecarea spre autocraţie şi treptat spre dictatură, chiar şi una militară. (O astfel de opţiune am încercat să o dezvolt în romanul Când armele vorbesc…). Alta ar fi apelarea la sponsor, adică la Rusia, care în ultimă instanţă tot astfel va acţiona, adugând o componentă în plus: prezenţa militară rusească. Ambele variante stârnesc, pe bună dreptate, îngrijorarea. Ţinând cont de viitoarea radicalizare a poziţiei opozanţilor, varianta negocierilor şi acceptării de concesii nu pare ca fiind generatoare de rezultate. La fel, varianta dictaturii nu poate face altceva decât să amâne inevitabilul. Fiindcă pe măsură ce trece timpul, cererile opozanţilor vor deveni din ce în ce mai maximale, iar rezolvarea lor tot mai dificilă, conducând ţara spre acelaşi deznodământ.
Poziţia Rusiei la Marea Neagră se va întări considerabil. Stăpânirea totală a Crimeei îi va face pe ruşi să-şi poată proiecta forţa cu uşurinţă în toate direcţiile. Prima care va resimţi aceasta va fi Georgia. Enclavele separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, recent recunoscute de Rusia ca şi state independente, vor beneficia din plin, iar Georgia va fi din ce în ce mai înghesuită. Intenţia Rusiei de a cumpăra din Franţa un porthelicopter de clasa Mistral precum şi tehnologia de a fabrica încă trei în şantierele ruseşti capătă o nouă conotaţie atunci.
Dar Rusia va intra în conflict cu o altă putere regională din Marea Neagră, şi aici mă refer la Turcia. Frustrată de repetatele amânări ale posibilităţii integrării în UE, Turcia îşi va proiecta puterea şi influenţa tot mai mult în regiunea caspică şi a Asiei Centrale, fiind bine primită de statele musulmane din zonă. În contrapartidă, ruşii îi vor sprijini deschis pe armeni, iar turcii pe azeri. Între cele două state mai există un conflict îngheţat încă din anii 90, cel pentru Nagorno-Karabah. Sprijinul rusesc pentru Armenia va stânjeni şi mai mult Georgia, care va apela şi ea la Turcia. Pericolul cu Turcia este că poate aluneca treptat spre o oarecare formă de fundamentalism musulman, dezamăgită de refuzul de a fi primită în elita democraţiilor occidentale, UE.
Ce poate face România în această situaţie? O perspectivă vine din posibilitatea reunirii cu Bucovina de Nord, rămasă în afara Ucrainei în urma dezmembrării acesteia. Este evident că fiecare din regiunile populate de populaţii rutene sau româneşti se vor îndrepta spre matca lor, respectiv Polonia, Slovacia sau România. O integrare a acestor regiuni în ţările de provenienţă va fi posibilă, în anumite condiţii. Una dintre ele ar fi acţiunea coordonată a României cu Polonia, în primul rând. Polonezii nu sunt prea fericiţi cu vecinătatea Belarusului (de fapt a Rusiei) şi nici cu Kalinigradul în coasta lor, la fel cum nici noi nu suntem prea fericiţi cu Transnistria aproape. Istoria i-a învăţat multe pe polonezi despre Rusia, de aceea sunt deosebit de grijulii. O alianţă strânsă cu Polonia, pe mai multe paliere, nu poate fi decât benefică pentru România, ca între statele cele mai mari din estul UE. De aceea, existenţa unui parteneriat strategic între România şi Polonia nu poate fi decât îmbucurătoare.
România nu poate pierde din vedere nici Ucraina Subcarpatică, de fapt parte din Maramureşul istoric, situată la nord de Tisa, populată de asemenea în mare măsură cu români. Bugeacul, sudul Basarabiei, de fapt ieşirea ei la mare, cu Chilia şi Cetatea Albă, ar fi o altă problemă. Românii sunt aici minoritari, în urma deportărilor şi crimelor comuniste, precum şi al transferurilor de populaţie. Problema este că nici alţii nu sunt majoritari.
Interesul României, chiar dacă se întregeşte cu vechile ei teritorii, rămâne acut. Nu ne dorim o graniţă directă cu Rusia, istoria ne-a învăţat asta. De aceea trebuie depuse toate eforturile pentru păstrarea Ucrainei Centrale independente, chiar dacă ar fi un stat oscilant între Rusia şi Europa. Chiar ne-ar fi mai bine dacă ar fi oscilant, astfel nu poate fi agresiv. Problema rămâne cu delimitarea teritoriului acestuia. În cazul în care linia demarcaţională a hotarelor României la Marea Neagră ar fi vărsarea Nistrului, ar fi esenţial pentru românia ca Odessa să rămână ucraineană, acest stat păstrându-şi ieşirea la mare, chiar dacă Rusiei i-ar conveni altfel. Am văzut că Rusia va înghiţi Crimeea şi estul cel puţin până la istmul Perekop, intrarea terestră în Crimeea. Ideal ar fi să nu se extindă mai încolo, către Odessa, astfel încât să avem o zonă tampon la toată frontiera estică, iar la nord să avem statul aliat Polonia care îşi va fi recuperat teritoriile istorice, la fel ca şi în perioada interbelică. O linie defensivă spre est continuă polono-română ar fi cea mai bună garanţie de securitate pentru Europa.
Dar deja aici apar multe necunoscute, cea mai mare fiind Rusia. Am să încerc să analizez chestiunea rusă într-un articol ulterior.
Ce poate face România până se va ajunge în această situaţie?
În primul rând, să-şi dezvolte economia, devenind astfel o atracţie pentru cetăţenii români de dincolo de graniţa ucraineană. Ideea naţională este cu atât mai atractivă cu cât este dublată şi de posibilitatea unui trai mai bun în viitorul apropiat. Principiul acesta a funcţionat în cazul reunificării Germaniei. În plus, chiar şi cetăţenii care nu sunt etnici români, cu atât mai uşor le va fi să voteze pentru apartenenţa la un stat european, democratic, cu nivel de trai ridicat, decât într-o anarhie.
Mai departe, trebuie să ne scădem dependenţa de petrolul şi gazele ruseşti. Cum s-a văzut de atâtea ori în cazul Ucrainei, miza şantajului cu robinetul Gazpromului poate fi foarte mare. De aceea, România va trebui să depună toate eforturile pentru realizarea conductei Nabucco, dar poate să meargă în paralel şi cu ruşii de la South Stream. Totuşi, Nabucco trebuie realizat, fie şi numai prin perspectiva politică, care pune la adăpost de şantaj o parte din ţările europene. În acest cadru, e de înţeles opoziţia vehementă a ruşilor la acest proiect.
De asemenea, România trebuie să-şi asume un rol activ în diplomaţie, ca şi membru NATO şi UE, să fie şi să rămână un partener serios, cu greutate, un exportator de securitate în zonă. Pentru asta, nu în ultimul rând, este necesară întărirea capacităţilor de apărare ale ţării.
O armată puternică, profesionistă, bine dotată cu specialişti şi armament modern, este de mai multe ori benefică siguranţei naţionale. În primul rând, o astfel de armată are un potenţial important de descurajare a oricăror acţiuni potenţial ostile, sau al unor presiuni sau ameninţări. Statul care are în spate o astfel de armată este mai sigur, de aceea este şi mai puternic. Mai ales dacă această armată şi-a dovedit, în misiunile de peste hotare, profesionalismul şi bravura. Este un factor deloc de neglijat.
Şi încă un lucru esenţial: trebuie continuate, indiferent de criză sau nu, programele de înzestrare ale armatei cu armament modern şi performant. Am fost în situaţia în care, unele ţări vecine, deţineau avioane de luptă mult mai performante, fapt care ne-ar fi putut pune într-o situaţie delicată. De aceea a trebuit ca în romanul Când armele vorbesc… să anticipez puţin şi să dotez armata română cu F-16. Era o alegere previzibilă, mai ales din punct de vedere politic, dar şi prin prisma altor considerente, să le zicem strategice. Nu sunt partizanul uneia sau alteia dintre opţiuni, fiecare având avantaje şi dezavantaje, dar este important că s-a luat o decizie. Că poate era una cu ceva mai bună, este altceva, dar e bine că decizia s-a luat şi că noile avioane vor ajunge în dotarea Forţelor Aeriene Române. Trebuie continuată dotarea Marinei Militare, mai ales în componenta sa maritimă, ţinând cont de faptul că Marea Neagră va fi unul din teatrele manifestărilor hegemonice ale Rusiei. Astfel, modernizarea şi dotarea fregatelor Regele Ferdinand şi Regina Maria nu mai pot fi amânate, iar submarinul Delfinul va trebui repus la apă. Mai mult, un program serios de dotare a armatei va trebui elaborat cât de rapid.
Dacă nu începem de acum, riscăm să fim prinşi din nou nepregătiţi, cum am mai păţit-o în 1916, de exemplu.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

www.roncea.ro

Mihai Eminescu: Echilibrul

mai 15, 2010 Un comentariu

Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete — noţiuni, prin şir şi accent logic — cugete, prin accent etic — simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, d.es., cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să li fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei. Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? — Ce au?

Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.

Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.

Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.

Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.

Va să zică nu au nimica aceşti oameni prin ce să ne superiorize pe noi românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ci de cât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul, — nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, — ci al acestei coterii care-l guvernă, guvernându-ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică.

Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea minciunei, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţie care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile nişte principie sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului, — ce puteau fi ele decât pure minciuni! În viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi, decât iarăşi false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică; pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falselor noţiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Tot ce constituie viaţa lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate noţiunile au cu totul altă semnificare pentru că sunt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale: — tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau tranzacţiune nu se încap aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el [î]ţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transcendentali, cu care ne-a lipit un ucaz al tronului şi de care un decret drept ne poate tot aşa de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Magnaţi care şi-ncepeau viaţa cu scrieri fanatice şi exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.

Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profunda lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele abstracţiuni statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor publică e o parodie. — Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Din fericire încercarea, pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente vană. Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune.— D. es. e acest minister îndreptăţit de a fi ministerul poporului românesc? Nimica mai puţin decât asta, căci îndreptăţirea trebuie să purceadă de la poporul românesc ca atare; şi acel popor nici a fost întrebat măcar la noua reformă a lucrurilor. E acest parlament expresiunea poporului românesc? Nu… nici expresiunea celui maghiar măcar; căci atunci am trebui să uităm bătăile şi omorurile la alegeri, influenţările meschine ale guvernului şi ale coruptei sale partide, starea excepţională a Transilvaniei, punerea sub acuzaţie a candidaţilor opoziţionali ori de altă naţionalitate, intimidarea poporului prin ameninţări, toate acestea am trebui să le uităm pentru a putea zice cum că această minciună ce se numeşte parlamentul Ungariei e o expresiune a popoarelor. Şi-apoi câte mijloace nu vor găsi acei oameni cari ţin punga ţării în mână pentru ca să influenţeze şi să corupă şi mai mult? La ce-şi votează ei oare fonduri de dispoziţiune?

Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu care locuiesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţii ridicole. Kant numeşte ridicolul risipirea spontanee a unei aşteptări mari într-o nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus. Şi cu toate acestea, ăst ridicol e trist în sine; ceea ce dovedeşte că definiţiunea filozofului german are multe contra sa. E trist de a vedea în inima Europei o naţiune ce se află încă în evul-mediu cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o naţiune mică la număr şi fantastică în aspiraţii căreia o apucătură politică i-a dat neînţelepţeşte supremaţia asupra unor naţiuni tot aşa de mari la număr şi în nimica mai înapoiate. Ficţiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie şi trebuie risipită această valoare nominală, care uimeşte şi care cu toate astea ascunde în sine cel mai infamant faliment.

Să trecem la puntul al doilea: la ideea etică care a dominat poporul nostru când a primit tăcînd o reformă ce el o ura din suflet. Nu cred să fie vreun ungur chiar care să aibă bonomia de a crede cum că în legile şi măsurile lor ne obligă creaţiile unor creieri turburi ungureşti, ori semnătura cutărui om al lui Dumnezeu care se intitulează, cu cale ori fără cale, ministru. Pe noi ne obligă pur şi simplu semnătura suveranului nostru. Suveranul reprezintă unitatea de stat austriac, şi pentru noi el e personificarea naţiunii române. Noi suntem amici ai unităţii Austriei şi tronul va găsi în noi totdeauna apărători sinceri, deşi legi pe cari nu ni le-am făcut noi înşine nu ne obligă.

Ele sunt făcute în flagrantă contradicţie cu convingerea noastră, fără consimţământul nostru, căci am refuzat de a discuta ori de a vota legi care a priori erau false şi nedrepte. Cum că noi am crezut a trebui să ne supunem deocamdată acestor legi, din raţiunea de mai sus, e o măsură pe care oamenii de bine ne-o aprobă; cum că însă nu trebuie să cerem ameliorarea acestor legi e şi mai sigur, pentru că ne punem pe un teren fals şi recunoaştem legalitatea existenţei lor, când ele a priori prin abţinerea noastră sunt nelegitimate în sine, în esenţă, şi legitimate numai în formă prin semnătura Domnitorului pe care noi trebuie s-o respectăm până când respectăm unitatea Austriei. Se zice că să cerem de la unguri cutare ori cutare lucru, — iată iar terenul cel fals. Cum pot ei fi competenţi de a ne dărui lucruri pe care domnul [le] dăruieşte servului? Suntem noi servii lor? Drepturile se dăruiesc? Sau sunt aceşti reprezentanţi din Dietă reprezentanţi fideli ai naţiunilor? Dar toată lumea ştie că ungurii chiar în Ungaria proprie sunt în minoritate şi că numai prin influenţări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relaţiune de domn şi aservit, nici putem intra în tranzacţiuni cu oameni care pentru noi nu sunt competenţi nici de a da, nici de a lua ceva, decât doar prin puterea brută ce le-o pune la dispoziţiune imperiul, nu însă prin esenţa dreptului. Puterea executivă trebuie să fie pentru noi aceea ce aplică asupra noastră legi ce ni le-am făcut noi; iar nu aceea care ni impune legi străine şi căreia nu ştim ce nume să-i dăm. Şi apoi tranzacţiuni cu astfel de oameni, care în faptă n-au ei înşişi nimica, a căror existenţă e iluzorie, nu prezintă nici o garanţie de durată, ba încă te compromiţi pactând cu ei asupra unor lucruri care nu sunt ale lor. Atitudinea naţiunii române e anormală, asemenea unui organ ce încetează de a funcţiona. Funcţiunea lui e în el, în destinaţia lui, şi numai o împrejurare arbitrarie poate să i-o oprească. Asemenea şi noi românii. Drepturile şi legile ce au de-a ne guverna pe noi ni-s imanente nouă, căci sunt imanente trebuinţelor noastre, vieţii noastre, noi nu avem a le cere decât de la noi înşine. Aceea, cum că ni se opreşte exerciţiul lor nu schimbă nimica din fiinţă.

Să cercetăm mai de aproape raţiunea semnăturii şi dacă ea poate însemna ori obliga mai mult decât sigiliul pe o sentinţă, care nu opreşte ca sentinţa să fie nedreaptă. Să vedem care e rolul normal al domnitorului şi al sancţiunii şi dacă acestora amândouă le e permis de a fi în contradicţie cu voinţele, singure valabile, ale popoarelor ca atare. Nouă ni se pare că pentru fiecare popor dreptul şi legislaţiunea purced de la el, el şi le crează când şi cum i trebuiesc, astfel încât, într-o normală stare de lucruri, sancţiunea e o formalitate care n-ar trebui să oblige dacă nu obligă sensul celor sancţionate. Vom proba că e aşa. Pentru ca un lucru să existe trebuie să se întrunească mai multe condiţii. Astfel, legea rezultă din trebuinţa poporului, din voinţa lui şi din legiuirea liberă, neintimidată, a acelei voinţe. Este sancţiunea, acuma, o condiţie de existenţă a unei legi ori nu? După noi, nu — cel puţin putem constata că legal poate rezista poporul voinţei domnitorului, domnitorul voinţei poporului, ba. Va să zică, sancţiunea nu e condiţia de existenţă a unei legi, ci numai formalitatea cu care acea lege se inaugură. Sancţiunea e un simbol, precum domnitorul însuşi e asemenea un simbol, e personificarea fiecăreia din naţiuni, vârful întâmplărilor istorice, titlul ce se pune pe o carte; acel titlu nu poate fi o contrazicere a celor cuprinse în carte. În Austria însă sancţiunea are un înţeles grav; căci ea sânţeşte şi dă concursul brut dominării nedrepte a unui popor asupra celuilalt, neegalităţii naţionale, înăduşirei unuia prin celălalt , — şi individele din popoare, deşi nu recunosc în conştiinţa lor acele legi, deşi nu iau parte la legiferarea lor, la dezbaterea ,,asupră-le fără ei”, totuşi prin acea semnătură, care reprezintă o idee seculară, ei sunt obligaţi cu corpul, deşi nu cu sufletul. Va să zică, în simbol chiar ne obligă iarăşi ideea seculară a simbolului, nu sunetele ce-l compun, sunetele unui nume sau ale unui rang. Îndată ce nu vom mai crede în idee, în unitatea Austriei, simbolul ideei: dinastia, pentru noi nu mai există. Ideea asta însă până azi a fost o credinţă, o religie, a românului. Ideea asta însă trebuie să se conformeze cu trebuinţele popoarelor tuturor, ea să trăiască în toate, toate să trăiască în ea, deşi fiecare în concentraţia sa proprie. Ea să fie comună tuturor popoarelor, cum o religie poate fi comună mai multor individe fără ca de aceea individele să nu aibă fiecare interesele sale proprii. Astfel federaţiunea garantează pe de-o parte dezvoltarea proprie a fiecăruia din popoare, pe de alta e gagiul cel mai sigur al unităţii Austriei. Repetăm că simbolul nu-şi poate dispreţui ideea ce o conţine, căci apoi e redus la valoarea unui simplu semn mort şi fără înţeles. Simbolul nu ne poate obliga decât până când ne mai obligă ideea; dea Dumnezeu şi prevederea celor mari ca să nu ne devină odioasă. Ideea — pretinde ea neapărat dualismul, ori dualismul nu e decât un abuz cu credinţele noastre seculare?

Nu, unitatea Austriei nu cere existenţa unei Ungari[e] cum este ca astăzi; Ungaria cum este nu e condiţie a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră iniţiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei fără ca prin asta să periclităm unitatea Austriei, singura raţiune care are respectul nostru şi care ne obligă. Legi, măsuri, anexări siluite: astea toate, deşi nu le putem respinge cu braţul, noi nu le recunoaştem, şi la răsturnarea lor, inaugurată deja de popoarele Austriei, vom fi gata şi dintre cei dintâi . Noi avem drepturile ce ne trebuiesc eo ipso, prin voinţa noastră chiar şi noi nu trebuie decât să anunţăm puterea ce se întâmplă a fi executivă că le vom exersa. Dacă acea putere se va simţi dispusă de a avea o altă voinţă decât cea a noastră, aibă-o sănătoasă! Nouă nici nu ne poate păsa, pentru că într-un stat constituţional guvernului nu-i e permis de a avea o voinţă proprie şi nici trebuie să fie altceva decât braţul legilor ce ni le facem noi înşine. Aşa trebuia făcut când cu Adunarea de la Miercurea. Acea adunare nu putea fi dizolvată de guvern fără ca organul lui să arate o cauză şi o lege care să justifice gravitatea cauzei; dizolvând însă comitetul Adunării fără a-i spune motivele, guvernul a comis o nedreptate, căci constituirile adunărilor şi comitetelor nu se fac cu învoirea, ci numai cu ştirea guvernelor. Dacă guvernele ar avea să-şi dea învoirea lor ori să dizolve după plac, atunci dreptul de întrunire n-ar fi decât o iluziune. Adunarea de la Miercurea şi comitetul ei putea să lucreze până azi, fără de a-i păsa măcar de un guvern ce a dizolvat-o fără a-i spune motive legale.

Nu, până ce legislaţiunea nu va fi pusă în mâinile tuturor popoarelor ca atari, până atuncea sancţiunea nu poate opri ca o lege să fie nedreaptă şi neprimibilă; cum sigiliul pus pe o sentinţă nu constituie dreptatea ori irevocabilitatea ei. Tronul trebuie să cedeze naţiunilor. Rolul care rămâne pe seama tronului e încă foarte mare. El e stânca neclintită şi neinfluenţată a dreptăţii, personificarea fiecăreia din naţiunile ce privesc cu mândrie la el. De aceea regele Belgiului e aşa de iubit, căci poporul e în el şi el e în popor! Trebuie ca domn şi popor să se identifice; cel întâi să fie expresiunea celui din urmă, astfel ca voinţele lor să nu se contrazică niciodată!

Trecem la punctul al treilea, la acela al susţinerii în nişte drepturi răpite prin puterea brută. Lasă că într-un stat liberal, care pretinde a nu voi alta decât egala îndreptăţire a tuturor, măsuri brute nu-şi au defel locul; dar apoi chiar astfel ne-ar plăcea ca să nu prea facă nimeni apel la acea putere telurică şi sângeroasă, căci asta ar însemna a uita că însuşi în armată proporţia germanilor şi maghiarilor faţă cu slavii şi românii e cea de ,,2: 8″. Austria încă n-a avut o răscoală militară, dar se prea poate ca timpul să nu fie tocmai departe, căci astăzi, prin voluntari, armata cugetă, pe când ieri încă era numai o masă. Şi să nu se uite că inteligenţa tuturor popoarelor din Austria e eminamente naţionalistă.

În fine, mă mir cum venim noi românii de a ne combina soarta noastră câtuşi de puţin cu acea a ungurilor. Pentru că suntem alături cu ei ori pentru că binevoiesc ei a o combina?

Să-i lăsăm dar de o parte pe aceşti oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări excepţionale, cu torturile lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenţi ca să ne dea nimica; şi, de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimica. Să apelăm cu toată vigoarea de care dispunem la instanţa adevărată: „la tron!”.

Toate naţiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, şi când vom avea din ele factori reali, neiluzorii, atuncea se va putea continua cu înlesnire calculul cel mare şi secular ce se numeşte: Istoria Austriei!

În reconstrucţia Austriei trebuie ca sancţiunea popoarelor ca atare să premeargă sancţiunii suveranului.

Toate popoarele sunt setoase de viaţă proprie, şi numai din egala îndreptăţire a tuturor se va naşte echilibrul. Atunci numele „Austria” va fi sinonim cu „pacea”.

22 aprilie/4 mai şi 29 aprilie/11 mai 1870

Articol pentru care Mihai Eminescu a fost dat în judecată.

http://www.roncea.ro

Serviciile secrete ruse si ucrainene isi dau mana peste Marea Neagra

 

 

de Razvan Iorga

Urmasul KGB-ului sovietic, actualul FSB (Serviciul Federal de Securitate) va reveni in curand la baza navala de la Sevastopol (Crimeea), acolo unde in prezent este ancorata Flota Rusa de la Marea Neagra, scrie cotidianul rus Kommersant. Aceasta noua intelegere va fi perfectata prin semnarea unui acord in 19-20 mai la Odesa intre seful FSB, Aleksandr Bortnikov si omologul sau ucrainean Valeri Horoskovski. In maxim o luna de semnarea documentului, FSB va reveni inapoi la Sevastopol, de acolo de unde fusese “expulzat” de fostul presedintele proocidental Viktor Iuscenko. Acordul nu indica insa nici numarul colaboratorilor FSB care vor lucra in Ucraina si nici daca acestia au dreptul de a participa la activitati operationale de ancheta pe teritoriul tarii, in schimb reincalzirea relatiilor ruso-ucrainene indica o dezvoltare a activitatii agentilor FSB la Marea Neagra in contextul in care NATO se pregateste sa amplaseze elemente ale scutului antiracheta in Romania. In luna decembrie a lui 2009, Iuscenko a fortat 19 agenti oficiali ai FSB sa paraseasca orasul Sevastopol dupa ce Kievul a denuntat acordul semnat in anul 2000 care permitea prezenta colaboratorilor serviciilor ruse in Crimeea. Cu toate acestea, dupa instalarea noului presedinte prorus Viktor Ianukovici, in februarie 2010, “partea rusa a pus in fata Kievului problema reluarii activitatii membrilor FSB la Sevastopol”, a indicat pentru Kommersant o sursa din diplomatia ucraineana. Acest viitor acord de colaborare FSB-SBU (Serviciul de securitate al Ucrainei – n.red.) vine in completatea celui semnat la 21 aprilie intre presedintii Dmitri Medvedev si Viktor Ianukovici, la Harkov, in estul Ucrainei. Acest documente prevede prelungirea stationarii Flotei Ruse in Crimeea pana in 2042, in schimbul unei reduceri la pretul pentru gazele naturale, acord condamnat de opozitia de la Kiev, dar si de o mare parte a societatii civile ucrainene. De asemenea, exista posibilitatea ca acest acord sa poata fi prelungit cu inca cinci ani, pana in 2047.

Propuneri atomice

 Pe langa acest acord, Moscova a lansat Kievului si alte propuneri, intre care crearea unui holding in domeniul nuclear, dar si o fuziune intre concernul rus Gazprom si societatea ucraineana Naftogaz. Potrivit opozitiei ucrainene, Kievul si Moscova ar urma sa semneze si alte acorduri dezavantajoase pentru Ucraina, cu prilejul vizitei pe care presedintele rus o va efectua in capitala ucraineana la 17 si 18 mai. Mai multi sustinatori ai opozitiei ucrainene s-au adunat marti in centrul Kievului pentru a protesta impotriva politicii promovate de Viktor Ianukovici in raport cu Rusia, presedintele fiind acuzat de tradarea intereselor nationale ale Ucrainei.

Colaborare stransa

Noua colaborare pe axa Kiev-Moscova nu se opreste aici. Ucraina va semna noi acorduri cu Rusia, cu ocazia vizitei la Kiev a presedintelui rus Dmitri Medvedev, programata pentru 17 si 18 mai, care se vor adauga la cele deja incheiate, intre care cel privind prelungirea stationarii Flotei ruse in Crimeea, ce a provocat nemultumire in randul opozitiei si al unei mari parti din societatea civila. Printre acordurile care vor fi semnate se mai numara si acordul privind demarcarea granitei de stat intre cele doua tari, un proiect de acord privind colaborarea in realizarea unui sistem de navigatie prin satelit Glonass, “care sa permita Ucrainei sa aiba un nivel modern de tehnologie in aceasta sfera”, un acord interbancar intre banca ucraineana Ukreximbank si cea rusa VTB (Vnestorgbank), precum si unul in domeniul invatamantului. Premierul ucrainean Nikolai Azarov a calificat miercuri drept “isterie teatrala” apelurile opozitiei de publicare a continutului acordurilor ce urmeaza a fi semnate cu Moscova.

Karadeniz Press

http://www.roncea.ro

IPOTEZĂ CONTROVERSATĂ ÎN CAZUL ACCIDENTULUI AVIATIC DE LA SMOLENSK

aprilie 17, 2010 Lasă un comentariu

A  ZBURAT CU  BOEING-ul LUI CEAUŞESCU,  PE MIG-uri  ŞI PE UN  TUPOLEV  CA CEL CĂZUT  LA SMOLENSK

COMANDORUL NICOLAE CÂRLIGEANU,  SPECIALIST ÎN SECURITATEA AERONAUTICĂ:

                                             „Ancheta va ieşi cum vor anchetatorii”

 

Scris de Madalin Necsutu

Prăbuşirea aeronavei prezidenţiale poloneze, la finele săptămânii trecute, tragedie care s-a soldat cu 96 de morţi de la cel mai înalt nivel al ierarhiei statului polonez, la o distanţă de 70 de ani de evenimentele de la Katyn, a trezit un real interes la nivel mondial pentru aflarea cauzelor acestui accident. Multe ziare şi televiziuni din întreaga lume au prezentat diverse păreri, ipoteze şi scenarii legate de producerea accidentului. Ziarul „Curentul“ l-a contactat pe comandorul Nicolae Cârligeanu, până în urmă cu câţiva ani specialist în securitatea zborurilor la divizia militară 70 de la Aeroportul Otopeni . Domnia sa ne-a declarat că există o serie de elemente contradictorii care nu sunt conforme cu cele prezentate mass-mediei internaţionale. Câteva dintre acestea ar putea fi legate de limbajul special universal dintre piloţi şi turnurile de control, care nu necesită neapărat cunoaşterea limbii engleze.
De asemenea, distanţa dintre locul producerii accidentului şi pista aerodromului de la Smolensk este suspect de mare, chiar şi în condiţii de vizibilitate redusă din cauza factorilor meteorologici. Comandorul Cårligeanu ne-a mai spus că la fel de incertă este şi explicaţia dată de autorităţi vizavi de raza de circa 2 kilometri pe care au fost împrăştiate resturile avionului, în condiţiile în care s-a afirmat că au fost trei-patru încercări de aterizare. Acest lucru ar fi presupus un consum mare de cherosen, iar din puterea exploziei rezultă că avionul avea în rezervoare destul de mult combustibil, factorul determinant al exploziei. Mai trebuie luate în calcul şi variantele unor bruiaje din satelit ale aparaturii de la bordul unor astfel de avioane, precum şi sistemele de apărare antiaeriană amplasate lângă un astfel de aeroport militar. Vă prezentăm în continuare discuţia avută de ziarul „Curentul“ cu specialistul român în securitatea zborurilor civile şi militare, domnul comandor Nicolae Carligeanu.

Domnule comandor, ce ne puteţi spune despre concluziile preliminare trase vizavi de accidentul aviatic de la Smolensk, care a condus la moartea delegaţiei poloneze? Stau în picioare afirmaţiile autorităţilor ruse?

Ele stau în picioare până se definitivează ancheta, noi nu putem face decât nişte supoziţii, dar ele trebuie să fie cât de cât pertinente în funcţie de context, pentru că acest lucru este cel mai interesant. În primul rând, cine ar putea să intre aici: factorii umani şi cei tehnici. Haideţi să luăm întâi piloţii, care sunt cei mai importanţi, pentru că se spune că ei îşi iau în mâini soarta echipajului şi a pasagerilor. Vorbind de echipaj, trebuie să ţinem cont că este o aeronavă prezidenţială, deci nu este vorba de orice aeronavă. Vârsta piloţilor nu are nicio relevanţa, iar criteriu principal este cel calitativ, deci se face numai pe baza numărului orelor de zbor. De obicei, piloţii unor astfel de aeronave sunt foarte buni pentru că nimeni nu merge pe mâna unora mai puţin experimentaţi. Noi să nu uităm că piloţii de luptă sunt toţi tineri şi sunt cei mai buni piloţi, în special cei militari. Vârsta cea mai bună este cuprinsă între 25 şi 35 de ani. Nu putea fi unul de, să zicem, 50 de ani, cum se obişnuieşte în cursele civile TAROM, spre exemplu. Revenind, pilotul când pleacă în misiune îşi face o pregătire prealabilă foarte bună. El ştie de unde pleacă, cu coordonate cu tot, pe ce aerodrom vrea să ajungă, care este aerodromul de rezervă, condiţiile meteo şi staţiile de radiorelee sau pentru dirijare. Din punctul ăsta de vedere, nu pot exista semne de întrebare. Atunci nu rămâne decât partea tehnică. Să nu omitem, totuşi, că acele condiţii tehnice au favorizat accidentul. Dacă era un timp bun, se putea uita pe parbriz şi ar fi putut să vadă că nu este în zona respectivă. Putea să vadă „ochimetric“ că este departe de pistă, că nu este pe ax şi că nu are înălţimea optimă şi aşa mai departe. Viteza respectivă este una de aterizare, orice avion de genul acela aterizează cu o viteză în jur de 320 de kilometri la oră, poate chiar spre 360. Înălţimea unde se presupune că ar fi trebuit să aterizeze este de 8 metri, deci cât înălţimea pragului de aterizare. Lateralul de 150 de metri este un mare semn de întrebare. Să nu uităm ca aerodromurile militare, dar şi cele civile au şi pistă naturală alături.

Deci în caz că nu reuşesc o aterizare normală, ar putea intra pe iarbă să zicem.

Sigur că da. Au fost atâtea cazuri când avioanele au aterizat fără tren de aterizare. S-au mai întâmplat accidente, dar nu din aceastea catastrofale. Aerodromul militar are două staţii de relee, una de apropiere şi una de depărtare în capul pistei. Aceste două staţii dau pilotului atât axul pistei, cât şi înălţimea pentru o aterizare corectă.

Fostul comandant al Regimentului nr. 36 al forţelor aeriene militare ale Poloniei, Tomasz Pietrzak, a declarat că accidentul nu avea cum să se producă decåt din cauza unor deficienţe de dialog între turn şi aeronavă şi că piloţii niciodată nu fac mai mult de două încercări de aterizare, nu 3-4, cum a scris presa rusă şi cea poloneză. El consideră că accidentul s-a produs la prima încercare de aterizare. Sunteţi de aceeaşi părere?

De regulă, în astfel de cazuri, nu se fac decât două  situaţii de ratare. Cu cât se fac mai multe încercări de aterizare, cu atât pierzi mai mult combustibil. Se pierde astfel şansa de a se putea duce pe aeroportul de rezervă. De exemplu, eu din turn pot să te învârt de 4-5 ori, dar e precis că tu îţi vei consuma combustibilul, fiind nevoit apoi să aterizezi tot aici. Nu mai poţi apoi să te duci în altă parte. Acesta iarăşi este un semn de întrebare referitor la ceea ce afirmă ei (autorităţile ruse – n.r.).

Dar oamenii din turn trebuie să vorbească într-un limbaj universal, în limba engleză, pentru că altfel nu ar avea ce căuta acolo.

Sigur că da. Asta trebuie să facă toţi navigatorii pentru ca dirijarea să fie bună. Navigatorii ştiu, în limbaj internaţional, toate comenzile. Este un limbaj specific între navigator şi pilot. Este un dicţionar special şi este un limbaj strict. Aici se dau nişte coordonate foarte clare: o înălţime clară, un raion de zbor, un traseu. Informaţiile acestea sunt date de turn, nu în funcţie de cele ale piloţilor pe care le aud de la bord.

Dumneavoastră, atunci când aţi zburat, aţi avut probleme vreodată cu turnul de control?

Eu sunt specialist pe MIG-urile 21 şi am zburat pe astfel de avioane, pe Tupolev sau Boeing, inclusiv cu Tu-144. Ce pot să vă spun este că nu ştiu dacă avionul are neapărat vreo problemă. Eu sunt specialist în avioanele acestea cu tehnică rusească, care pot să vă spun că este bună. Poate este puţin depăşită. Aş vrea să vă spun că modernizarea avioanelor se face în funcţie de constructor. Regula de bază în aviaţie este că numai firma-mamă este cea care poate să facă orice modificare la produsul ei. Dacă umblă altă firmă la el (avionul – n.r.), firma-mamă ţi-l scoate până şi din evidenţele sale. De exemplu, acum, firma avionului prăbuşit va da nişte specialişti care vor investiga această problemă, dar pot să direcţioneze ancheta într-o parte sau în alta. Ei ştiu cel mai bine avionul în cauză, absolut toate secretele, indiferent de ce model este.

Cu alte cuvinte, o astfel de anchetă poate fi dirijată în funcţie de cum vor specialiştii?

Da. Adică depinde foarte mult de specialiştii de la fabrica-mamă a ruşilor şi de cei polonezi. Ceilalţi vor fi observatori. Eu am lucrat în ultimii ani la Aeroportul Otopeni în cadrul unei divizii de aviaţie privind securitatea zborului, şi am participat la mai multe anchete ale unor accidente şi ştiu cam cum se desfăşoară o anchetă şi ce concluzii se pot trage. Important este să se găsească o cauză tehnică ca să nu se repete accidentul. Aici, nimeni nu se joacă cu chestia asta, dar e posibil să nu găseşti ceva tehnic, şi doar să presupui. Aşa cum este şi cazul acesta acum. Într-o împrăştiere pe o rază de 2 kilometri, deci cu o explozie din aceasta fantastică, din care nu a rămas mai nimic intact, este foarte greu să reconstitui ceva.

Acest lucru presupune că avionul a avut mult combustibil şi explozia a fost una puternică?

Da. Dacă nu avea mult cherosen, explozia nu ar mai fi fost atât de puternică.

Se poate spune că acest lucru poate ţine în picioare varianta care spune că avionul nu a făcut prea multe încercări de aterizare?

Da. Şi la fel şi această variantă care spune că distanţa dintre primul avion care a aterizat (cel al jurnaliştilor – n.r.) şi acesta care s-a prabuşit este de 10 minute. Şi acest interval de timp spune foarte multe. Noi nu vom afla multe lucruri din această anchetă.

Cât poate dura o astfel de anchetă? Este un timp prestabilit?

Ea poate să dureze şi câteva luni. Prima dată se va da o concluzie care nu va fi definitivă, care va avea la rândul ei câteva concluzii adiacente, pentru ca în final să se dea o soluţie, dar acest lucru poate dura şi câţiva ani. Deocamdată, ei sunt la stadiul căutării oricăror urme. Vă daţi seama că, la o astfel de deflagraţie puternică, piesele pot fi aruncate pe distanţe mari. Trebuie făcută şi o analiză a materialului pentru a se vedea dacă este provocat de o explozie, dacă e din cauza unei bombe (la bord – n.r.) sau dacă este din cauza unei rachete.

Curentul, Bucureşti

www.roncea.ro

70 de ani de la asasinarea lui Nae Ionescu. Isabela Vasiliu-Scraba: DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

martie 20, 2010 2 comentarii
 Astazi, la Biserica Sapientei, a avut loc slujba de pomenire pentru Nae Ionescu († 1940) la 70 de ani de la asasinarea sa, pentru Virgil Maxim († 1997) si martirii inca necanonizati ai neamului romanesc, luptatori intru adevar si credinta.

Nae Ionescu

Când acum sase luni Nae Ionescu începea cãlãtoria sa din urmã am simtit cã pleacã dintre noi logos-ul. El ne dãduse întotdeauna cuvântul care desleagã. Pleca, odatã cu el, cheia lucrurilor în mijlocul cãrora trãiam. Aveam sã ne mai simtim vreodatã liberi, asa înglodati în nedeslusit, cum rãmâneam farã el?
Nimeni n’a mijlocit mai bine între noi, cei tineri, si învãtãturã, între noi si sensul românesc; între noi si noi însine. Inteligenta sa nu era orgoliu: era treaptã. Inteligenta care ar fi îndreptãtit cel mai absurd narcisism, -era numai supunere. Slujea.
Te intrebai întotdeauna ce slujeste? Cãci slujea mai mult decât adevãrul. Zeita aceea fadã a inteligentei burgheze. Iar acum, când cercul existentei sale s’a închis, existent a aceea care vroia parcã sã experimenteze totul: întelepciunea, dragostea, pãcatul si sfintenia – aventura ei extraordinarã îti spune limpede ce vroia sã slujeascã: era Viata.
De aceea mijlocea între noi si noi însine, de aceea ne tãlmãcea Sensul românesc, de aceea ne învãta. Dincolo de Viatã. totul îi va fi pãrut pãcat. Chiar atunci când era virtute.
Unul din gândurile cele mai revelatoare despre sine era interpretarea pe care o dãdea crestinismului. “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Si Nae Ionescu adãuga: “numai ca pe tine însuti”. Pe Dumnezeu îl iubesti “din toatã inima ta”. Pe celãlãlt îl iubesti numai ca pe tine.
Când se iubea pe sine, Nae Ionescu era printre oameni, în mijlocul luxului si tuturor inconformismelor. Când iubea pe Dumnezeu era singur. Era singur, cu Dumnezeu si Viata.
Asa va fi stat singur, în temnitã. Iar – om liber cum era – nimic, nici mãcar întelegerea lui fãrã seamãn fatã de fenomenul românesc, nu l-ar fi restituit pe deplin comunitãtii noastre, dacã n’ar fi venit temnita. Dumnezeu e al tuturor popoarelor si Viata e a tuturor oamenilor vii.
Dar a venit temnita. Sfârsitul vietii sale i-a adus temnita. Dumnezeu si Viata sunt pentru neamul nostru. Nae Ionescu a plãtit, pentru ca Durnnezeu si Viata sã coboare peste neamul nostru.

Constantin NOICA

Buna Vestire, An IV, Seria II, Nr. 12, 21 Sept. 1940

DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

Ştim cã prin moartea martirilor Ţara câştigã o transcendenţã, o verticalã, o demnitate şi o aureolã mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastrã cea de toate zilele rãmâne pustiitã, viaţa celor rãmaşi, în veci sãrãcitã. Ştefan Fay

Mircea Vulcãnescu este unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admiraţia faţã de el s-a concretizat în scrierea, dupã moartea fostului sãu profesor, a unui întreg volum de amintiri. Dar încã din luna decembrie a anului 1926, dupã terminarea la Bucureşti a studiilor sale universitare, dateazã nişte însemnãri ale lui Mircea Vulcãnescu intitulate “Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar“, pãstrate în arhiva familiei.

Gândirea filosoficã a lui Nae Ionescu îi pãrea cu atât mai incitantã proaspãtului licenţiat în filosofie cu cât el remarcase deja existenţa unui “lung şir de reacţiuni şi influenţe asupra mai multor generaţii de studenţi”. Materialul bibliografic la care se gândise atunci era alcãtuit din articolele pe teme filosofice publicate de Profesor prin reviste, din cursul de istoria logicei ţinut în 1924-1925, precum şi din cursul de filosofie a religiei (1924-1925), la care se mai adãugau însemnãri de la alte cursuri şi de la seminarii, deoarece abia din anul universitar 1924-1925 începuse stenografierea cursurilor ţinute de Nae Ionescu.

În marginea cursului de Teoria cunoştinţei din 1925-1926-, tânãrul Vulcãnescu mai creionase în grabã un plan al unei lucrãri asupra “existenţei”. Dupã rezumarea celor citite din cursul lui Nae Ionescu, respectiv dupã trecerea în revistã a distincţiei dintre real şi existent, a distincţiei dintre “a fi” şi “a fi cunoscut”, a distincţiei dintre “ceea ce poate fi cunoscut” şi “ceea ce este cunoscut”, etc., el încercase sã îmbine diferitele concepţii asupra existenţei.

Era, ca sã spunem aşa, o tentativã de globalizare prin gãsirea unor repere comune pentru trei discipline (logica, estetica şi etica), având în comun ca obiect de studiu “existenţa”. În acest scop el subsumase logica, estetica şi etica urmãtoarelor repere, dupã care fiecare disciplinã se putea concretiza în modul ei specific: mijlocul lor de abordare a existenţei, dupã perspectiva de abordare, dupã principiul aflat la baza fiecãreia dintre cele trei discipline, dupã metodã, scop, normã, temã.

Tentativa aceasta destul de modestã de “sintetizare a concepţiilor omeneşti asupra existenţei” (1) va fi abandonatã, ca infructuoasã, devenind însã un bun cîştigat.

Dupã mai bine de un deceniu, în urmãtoarea cercetare pe care o va întreprinde asupra “existenţei”, Mircea Vulcãnescu va şti sã se fereascã de ispita reducţiei, a sintezei diferitelor discipline ca efort de filosofare. Rezultatul, de-a dreptul spectaculos, a fost Dimensiunea româneascã a existenţei, dedicatã lui Emil Cioran (2). La reuşita acestei lucrãri a contribuit, şi nu într-o micã mãsurã, experienţa cumulatã în verile în care, prin satele româneşti, el devenise “filosoful” rãtãcit în echipele de sociologi interesaţi de viaţa şi de spiritualitatea ţãranului român.

Desigur, şi atunci cînd – în marginea cursului despre Teoria cunoştinţei (1924-1926) – Mircea Vulcãnescu scria despre existenţa privitã din plan logic, estetic şi etic, şi atunci cînd îşi scria însemnãrile despre “Gîndirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu“, şi cînd va scrie monografia sa despre Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu va fi conştient cã rãsfrîngerea gîndirii profesorului în tot ce-ar scrie un discipol, va fi o rãsfrîngere “printr-o prismã cu rezonanţe proprii” ale discipolului.

Constantin Floru, dupã ce citise manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, i-a transmis lui Mircea Vulcãnescu – într-o scrisoare -, cîteva impresii de lecturã. Floru remarcase treptata interiorizare a perspectivei de la un capitol la altul dar şi acea “prismã cu rezonanţe proprii”, semnalatã încã din 1926 de Mircea Vulcãnescu în fişele sale pentru un comentariu al gândirii lui Nae Ionescu. “Vorbeşti de Nae privind mai mult în tine”, îi scria Constantin Floru. “Îţi cercetezi trecutul şi îţi meditezi temele vieţii. Povestea face loc interpretãrii unei lumi care ne cuprinde în definitiv pe toţi” (3).

În decembrie 1926, pentru a aborda “gîndirea” lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu era deja perfect conştient de dificultãţile unei asemenea tentative. Şi nu numai pentru cã Profesorul era în viaţã, iar fizionomia sa de gînditor aflat la 36 de ani nu putea fi statornicitã atîta vreme cît ea cãpãta noi şi noi forme, rod al unei mereu reînoite meditaţii.

La Nae Ionescu stabil rãmînea doar un lucru. Şi Vulcãnescu nu putea sã nu-l remarce. Fiindcã prea stãtea în caracterul filosofului sã ia “pieptiş” poziţie în cele mai multe probleme. Prin aceastã trãsãturã definitorie modului sãu Citește mai mult…