Arhiva

Posts Tagged ‘Viena’

DINU C. GIURESCU: „Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre”

noiembrie 18, 2011 Lasă un comentariu

Iniţiativa de a desfiinţa judeţele se înscrie într-un şir de acţiuni care sunt menite, pe de-o parte, să destrame unitatea teritorială a ţării şi, pe de altă parte, să şteargă identitatea noastră naţională. Se anulează, cu o trăsătură de pix, toată această întocmire care are o vechime între 600 şi 700 de ani, intrată în conştiinţa noastră, a mea.

Eu sunt din Vlaşca mai întâi, apoi din Argeş, şi pe urmă, evident, sunt din România, fiindcă Vlaşca şi Argeşul sunt parte din România. Ce facem? Ştergem cu buretele, ştergem cu pixul – tot? Unde voi fi? Din regiunea 1, cetăţeanul cu codul numeric personal cutare, pe care îl înscriu cu două-trei semne acolo, într-o listă şi, în felul acesta, am robotizat întreaga Românie. Eu nu mai aparţin unui judeţ, nu mai aparţin României. Aparţin unor sigle, unor numere înscrise… E trist!

Citește mai mult…

MARIA TĂNASE, „Pasărea Măiastră” a României

septembrie 30, 2011 Lasă un comentariu

Maria TĂNASE (n. 25 septembrie 1913, Bucureşti – d. 22 iunie 1963, Bucureşti), fiică a lui Ion Coandă Tănase şi a Anei Munteanu, a fost interpreta cea mai proeminentă a muzicii fundamentale româneşti, a folclorului.

Şi-a început studiile la Şcoala de fete „Ion Heliade Rădulescu” din Bucureşti, unde a făcut doar cursul inferior, fiind obligată să muncească, alături de fraţii şi părinţii săi, pentru a se putea întreţine. Începând cu 1945, a urmat Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, avându-l ca profesor pe Ion Manolescu împreună cu care juca pe scena Teatrului Municipal.

În 1934 este admisă, prin concurs, la Teatrul „Cărăbuş”, condus de Constantin Tănase, şi distribuită într-un grup vocal în spectacolul de revistă Cărăbuş-Expres, pe al cărui afiş figura cu pseudonimul Mary Atanasiu. Aici a descoperit-o folcloristul Harry Brauner care a i-a pregătit lansarea.

A început să înregistreze la reprezentanţele bucureştene ale studiourilor „Tomis” şi „Columbia” din Viena, iar în 20 februarie 1938 a debutat la Radio. Succesul a fost răsunător, cronicile i-au fost favorabile: „Tânăra cântăreaţă care e una din cele mai izbutite talente ale promoţiilor mai noi aduce pe lângă apreciate însuşiri vocale şi o preocupare de noutate întru totul lăudabilă: studiul temelor folclorice, valorificarea melodiilor populare pe care nu le disează ci le cântă, păstrându-le nealterată frumuseţea originală. Solista creează astfel şi pune în valoare melodia poporană autentică şi cu deosebire cântecul autentic, terenuri încă necunoscute, neînţelese sau degradate de obişnuiţii noştri diseuri” (revista Radio-Adevărul).

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Dr. Jung despre începuturile românilor şi teoria lui Rösler

septembrie 12, 2011 Lasă un comentariu

D. dr. Iulius Jung, docent privat la universitatea Innsbruck, a publicat în ediţie separată opul său, „DIE ANFÄNGE DER ROMÄNEN, KRITISCH-ETNOGRAPHISCHE STUDIE” („Asupra începuturilor românilor, studiu critic – etnografic”), Viena 1876. În antiteză cu cunoscutul Rösler care, luându-se după două şiruri din Flavius Vopiscus, susţinea că toţi colonii romani trecuseră Dunărea în Moesia şi că Dacia Traiană a fost reocupată de români abia în secolul al 12-lea, d-nu[l] Jung raţionează, după analogia mutării altor popoare, şi susţine continuitatea şi stăruirea românilor pe pământul Daciei Traiane.

Fiindcă adevărul e unul, ca şi linia dreaptă între două puncte, pe când părerile neadevărate, ca şi liniile strîmbe, sunt nesfârşit de multe, de aceea găsim cu multă satisfacere că monografia d-lui Jung dezvoltă un şir de idei aproape identic cu scrierea d-lui Xenopol asupra teoriei lui Rösler.

Stăruit-au românii în aşezările lor din Dacia Traiană sau au trecut Dunărea în vremea lu [i] Aurelian şi au reocupat Dacia în sec. al 12-le? Se ştie că amândouă părţile acestei întrebări au avut apărătorii lor. Thunmann, cel întâi care s-a ocupat în mod ştiinţific cu popoarele Europei răsăritene, susţine că românii sunt copiii romanizării Daciei, F. I. Sulzer respinge continuitatea poporului român în aşezările de astăzi, iar I. Chr. Engel e tatăl cunoscutei teorii a lui Rösler, că Dacia, în vremea lui Aurelian, a fost cu totul deşertată de populaţie romană şi reocupată de ea sub regele bulgar Krumus. Teoria lui Şafarik, că resturile romane rămase în Dacia s-a retras la munte, de unde apoi s-a coborât spre a umple şesurile ţărilor, ca cea mai apropiată adevărului, a fost împărtăşită de slaviştii mai noi precum Kopitar, Miklosich şi de învăţaţii germani Hoff, Wietersheim şi Th . Mommsen.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Adio, dulce limbă ungurească!

 

Nu esistă stări de lucruri mai asemănătoare decât acelea ale Ungariei şi României, o dovadă că amândouă ţările acestea sunt jertfele unei esploatări comune. Dar pe când România, prin justă frică de elementele străine şi prin recunoaşterea ranelor sale, are posibilitatea de a ajunge la întremare, îndată ce va înlătura scamatoriile care mistuiesc puterile ei cele mai bune, Ungaria a supt veninul în nobilele sale vine, şi a robit economiceşte popoarele sub dibaciul titirez austro-evreiesc, care-n Buda-Pesta îşi pune pană de cucoş la pălărie, precum bea în Viena bere în sănătatea principelui Bismarck.

Deschisă industriei jidoveşti din Austria şi înmulţindu-şi trebuinţele prin formele goale ale civilizaţiei occidentale, pe care le-a introdus cu aceiaşi pripă ca şi noi, Ungaria îşi istoveşte pămîntul prin cultura estensivă şi barbară, scoate prin acest tratament pături din ce în ce mai adînci ale ţarinei la suprafaţă, aşa încît brazda sa devine din ce în ce mai săracă. Neputînd, se-nţelege, concura cu vecinul său, cu care e legată prin interesul apăsării naţionalităţilor, tot ce nu lucrează pămînt în Ungaria e silit a-şi oferi puterile sale statului sau a trăi din advocatlîc.

Ungaria este, după România, patria funcţionarismului, cîrciocarilor şi negrei speculaţiuni evreieşti. Pustiirea pădurilor au schimbat mediul climatic şi au născut se vede o mulţime de epidemii, iar cu cît legătura economică cu Austria se va prelungi, cu atîta popoarele de sub coroana Sf. Ştefan vor fi reduse la proletariat şi Ungaria condamnată de a rămînea ţară curat agricolă, cu o existenţă mai mult decît îndoielnică. Esportînd lînă pentru Europa întreagă, locuitorul acestei ţări poartă postavul fabricelor din Boemia şi Moravia; esportînd porcii săi, consumă cîrnaţi fabricaţi în Viena. Dar urmările acestui sistem economic vor fi aceleaşi ca şi la noi: mortalitatea şi sărăcirea populaţiei producătoare, a ţăranului, şi într-adevăr, în cei din urmă cinci ani, populaţia autohtonă a Ungariei a scăzut cu 144.000 suflete. Cu aceasta însă se împuţinează puterile ce esploatează pămîntul, prin urmare începe regresul agriculturei şi o esploatare a brazdei din ce în ce mai extensivă şi mai istovitoare. Mai adaogă apoi înmulţirea clasei neproductive a advocaţilor şi scribilor şi burlăcia ei, apăsarea din ce în ce mai mare a ţăranului şi proletarizarea lui, încît nu va mai produce decît copii nesănătoşi sau, producîndu-i, nu va avea cu ce-i ţinea. Şi ce e mai trist decît ca ţările dunărene cele mai binecuvîntate de Dumnezeu să vadă pierind de mizerie copiii lor pe un pămînt bogat, în grînarul Europei?

Şi toate acestea se-ntîmplă deja în Ungaria. Mortalitatea şi sărăcirea ţăranului, cultura prădătoare şi extensivă a pămîntului, înmulţirea preste măsură a funcţionarilor, advocaţilor şi politicilor de meserie, burlăcia claselor superioare, căsătoria neprecugetată şi stîrpitoare a claselor de jos, în fine, prin stîrpirea pădurilor, insalubritatea climei, căci temperatura şi-a pierdut tranziţia gradată de la cald la frig şi vice-versa, şi trecerea e nemijlocită, fără grade intermediare, astfel încît numai plămînii de cal o pot suporta.

Acest preţ pentru autonomia Ungariei e prea mare. Şi, dacă ne întrebăm de ce-şi sacrifică maghiarii patria lor şi cele 5 naţionalităţi conlocuitoare molocului jidovesc, de ce persistă ei în alianţă cu elementul evreo-german, răspunsul va fi simplu: din deşărtăciunea de a stăpîni naţionalităţile. În loc de a se împaca cu ele, de a asigura lor şi sieşi un trai îndemînatic pe pămîntul strămoşesc, maghiarul preferă, în nemărginitul său şovinism, de-a fi neputinciosul mediu prin care fabricatele occidentale îi omoară meseriaş după meseriaş, clasă pozitivă după clasă pozitivă, pînă ce regatul Sf. Ştefan va rămînea o adunătură de ţărani proletari şi de scribi şi mai proletari, puşi la discreţia, ba la îndurarea crîşmarilor evrei, deveniţi pîn-atuncea bancheri vienezi.
Şi ceea ce e mai ciudat e că tocmai populaţia curat maghiară scade la număr, încît rusul Danilevski ar putea face ungurilor o diagnoză asemănătoare cu cea care o face turcilor, că trăiesc pentru a scăpa de curentul pangermanic populaţiile slave.

Dacă cu maghiarii ar fi de vorbit, atunci ar vedea ei înşii că noi, românii, fără ei sîntem slabi şi ei fără noi asemenea; dar văzînd că tocmai pe români îi tratează mai escepţional decît pe toţi, îi vom lăsa cu durere în plata lui Dumnezeu şi în orbirea cu care i-a bătut demonul mîndriei şi al deşertăciunei, căci fără a fi ei înşii un pericol esenţial pentru naţionalităţi, prin complicitatea cu elementul austriecesc se pierd pe ei şi pe toţi împreună.
Sau cred maghiarii că unor populaţii proletarizate nu le-ar conveni umbra ,,protecţionistă” a sfintei Rusii, care să-i mîntuie de robia Occidentului? Sau cred că regimentele de scribi, vînători de funcţii şi advocaţi şmecheri vor rezista unor puteri de o cumplită realitate?
Dar oare trebuie o caracterizare mai bună a simulacrului de stat maghiar decît că, în caz de nerodire a pămîntului, populaţiele mor de-a dreptul de foame?
Dar la ce să mai prelungim espunerea aceasta generală? Noi nu putem sili pe maghiari să vadă clar, precum vedem noi, nu-i putem sili să vadă câtă analogie este între starea noastră şi starea lor şi cum ei sunt jertfa apropiată, iar noi cea probabilă a negrei speculaţiuni dinspre Apus, a vecinicei nopţi naţionale dinspre Răsărit.

Dacă maghiarii, prin spirit de dreptate înlăuntru, prin sistemul protecţionist în afară, nu vor asigura lor şi naţionalităţilor un trai vrednic de fiinţe omeneşti, atunci o vor face aceasta alţii, numai atunci – adio, dulce limbă ungurească! Atunci cuvintele lui Széchenyi: ,,Ungaria n-a fost, ea va fi abia”, vor fi adevărate tocmai în sens invers: „Ungaria a fost abia, şi nu va mai fi”.

CURIERUL DE IAŞI, noiembrie 1876

Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA

MIHAI EMINESCU: TRATAMENTUL ROMÂNILOR DIN AUSTRO-UNGARIA (III). Românii apără de austrieci ceea ce n-au putut smulge turcii şi tătarii: autonomia Bisericii

Sunt în Bucovina două soiuri de slavi: huţulii, cum se vede un trib vechi de munte, care cuprinde şirul de nord al Carpaţilor, şi rutenii, fugiţi din Galiţia, aşezaţi între Nistru şi Prut. Cei dentâi sunt populaţie autohtonă şi duc un fel de viaţă care cu greu se poate descrie, viaţă de pasere pribeagă, originală şi liberă, şi nici autoritatea statului austriac nu prea pătrunde pintre dânşii, căci perceptori, subprefecţi şi a[lţii ] care i-ar prea supăra dispar câteodată fără urmă.

Dar nu aceştia li-s duşmani românilor.Din contra, românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce-i spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia esplicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt ,,daci slavizaţi”, pe când românii cari-i pricep fără să li vorbească limba sunt ,,daci romanizaţi”. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Tratamentul românilor din Imperiul Austro-Maghiar (II)

iunie 14, 2011 Un comentariu

 

,,Ce mi-i Hecuba?” – zice evreul, ce-i pasă lui de seriosul german, de energicul ceh din Boemia, de cavalerescul polon, de melancolicul rus, a sa ţintă una este; succesul, strălucirea, banul. Cumcă aceşti oameni se numesc astăzi ,,germani” e curat întâmplător şi trebuie atribuit puternicei ridicări a vecinului imperiu germanic; tot aceşti oameni se numesc în Ungaria “maghiari noi” de blestemele populaţiilor ruinate de la un capăt al imperiului până la cel[l]alt. Astfel dar, era firesc ca predecesorii lui Hohenwart, care în viaţa lor n-au simţit instinctul respectării proprietăţii, să răspundă într-un rând bucovinenilor că „fondul religionar greco-oriental nu ar fi al bisericei, ci al guvernului”.

Noi nu ne putem nici închipui măcar o asemenea lipsă de orice simţ de pudoare. Într-adevăr, la noi moşiile mănăstireşti s-au prefăcut în avere a statului, dar numai moşiile bisericei statului român, care a luat asupră-şi întreţinerea fără deosebire a tuturor şcolilor, spitalelor, mănăstirilor mai însămnate, puindu-se capăt esploatării prin călugări străini, care se îmbogăţeau aici în ţară şi ridicau cu banii noştri institute greceşti.
Dar guvernul român nici a gândit vrodată să ieie în administrarea sa averea bisericilor catolice, protestante, lipoveneşti etc., care nu sunt biserici ale statului român. Şi nici în Austria n-ar fi cutezat nimeni până la aceşti parveniţi să ridice pretenţii asupra averei unei biserici neatârnate, neconfundabile cu statul austriac.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Niciun neam de pe faţa pământului nu este mai tolerant decât românul

 

Biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor şi, prin aceasta, şi-au cerut păstrarea naţionalităţii şi nimic mai mult. În dejudecarea lucrurilor acestei lumi şi, mai ales, în secolul nostru, ne-am deprins a aplica o singură măsură, aceea a interesului material, a stăpânirei asupra puterei fizice; şi cu toate acestea oamenii, chiar cei mai materialişti, lucrează fără să vreie, ba fără să ştie, pentru un scop mai înalt. Această conştiinţă o are poporul, n-o are câteodată omul cult.

În zadar am căuta în lume poporul care să trăiască numai pentru câştig material ca atare, la toate vom găsi că acest câştig este numai mijloc, niciodată scop; chiar la rasa evreiască, a cărei lege nu admite nemurirea sufletului şi este deci inferioară celorlalte legi ale pământului, chiar la evrei, zic, unde se pare că ochii sunt aţintiţi la câştig material, vedem răsărind o idee mai înaltă. Din acest punct de vedere privită, cestiunea, pentru un popor ca cel românesc, devine simplă. Nu veleităţile unei vieţi de stat mai mult sau mai puţin precare, nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim. Oamenii de care se vorbeşte mai puţin şi popoarele item sunt cele mai fericite. Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.

Citește mai mult…

„Craiul Munţilor” şi „bunul împărat”

Figurile celor două personaje, Avram Iancu şi împăratul de la Viena, coexistă în mentalul colectiv al românilor din Transilvania în anii revoluţiei paşoptiste, precum şi în perioada următoare. Materialul de faţă doreşte să pună în evidenţă reprezentările şi valorizările generate de mediul românesc la adresa „Craiului Munţilor“ şi, respectiv, a împăratului habsburg, dar şi raporturile dintre aceştia la nivelul imaginarului colectiv al românilor.

Viena imperială şi Casa de Habsburg au început să capete contururi mai precise la nivelul ideilor clare precum şi la cel al imaginarului colectiv românesc o dată cu intrarea Transilvaniei în orizontul de interes şi apoi în structurile politico-statale ale Imperiului austriac, la sfârşitul secolului al XVII-lea. Împăraţii vienezi au desfăşurat în această provincie strategii reformatoare pe plan politic, social, ecleziastic şi cultural, care au grăbit instaurarea modernităţii şi au căutat să-şi apropie treptat comunitatea celor „toleraţi“, românii – excluşi din sistem în virtutea legiuirilor medievale –, pentru a contracara opoziţia stărilor privilegiate ale principatului.
Astfel, încă de la începuturile stăpânirii austriece asupra Transilvaniei, la întâlnirea dintre strategiile reformiste promovate de Viena în zonă cu aspiraţiile şi interesele româneşti de emancipare politico-naţională, ia naştere o imagine favorabilă a Imperiului şi a Casei de Habsburg printre români. Convingerea că „dreptatea e la împăratul“ şi că acesta doreşte în mod fundamental binele supuşilor săi români, dar că este obstrucţionat în bunele sale intenţii de aristocraţia maghiară din Transilvania, a alimentat acţiuni politice româneşti de mai mare anvergură, precum răscoala lui Horea (1784), mişcarea petiţionară începând cu Inochentie Micu şi Supplex Libellus Valachorum (1792), precum şi Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: CESTIUNEA ORIENTULUI. Arma la picior!

,,Arma la picior!” e astăzi, în urma unei a doua scrisori a împăratului Alexandru, deviza Austriei. A pierit fără urmă neliniştea asupra procedurei Rusiei, asupra respingerei armistiţiului turcesc şi a zgomotoaselor înarmări; se va fi pronunţat cuvântul magic care-i face pe austriaci moi ca ceara. Ziare germane vor să ştie că Austria nu se va împotrivi intrării ruşilor. România se zice că va avea asemenea permisiunea ca, cu cei 80.000 de oameni ai săi, să ajute la îmbunătăţirea soartei ,,fraţilor creştini”. Grecia, despre care unele telegrame vestesc că e pe cale a încheia alianţă ofenzivă şi defenzivă cu Serbia, va intra asemenea în acţiune, cel puţin regele Georgios, care s-a primblat pân-acuma, au răsuflat cuvinte foarte întreprinzătoare.
Spre caracterizarea situaţiei, reproducem următoarea telegramă din Paris: în urma unei ştiri aduse de biroul Reuter, circulează zgomotul că Rusia ar fi încheiat o convenţie cu societatea căilor ferate române pentru transportarea a 4.000 oameni pe zi. Ştirea nu s-a confirmat încă.
Afară de aceea, ziarele din Bucureşti sosite asară ni mai aduc următoarele depeşi:

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: CESTIUNEA ORIENTULUI. Protectoratul Austriei este ecuivalent cu sărăcirea

Ziarul oficios „Post” conţine un ciudat articol asupra regularisirei Orientului care nu-i lipsit de adică. Posito – zice – că Austria ar anecta Bosnia, că Serbia şi Montenegro ar deveni autonome şi Bulgaria asemenea – poate sub un prinţ rusesc – ar avea poziţia ce-o are azi România; posito că Grecia ar căpăta insulele, mai cu samă Creta, şi câteva districte aproape curat greceşti din nordul său; posito în sfârşit că turcul n-ar rămânea în Europa decât cu Constantinopole şi o parte a Rumeliei, având posesiunile sale principale în Asia.

E evident că greutăţile politice s-ar naşte abia în urma schimbărilor pe cari le-am schiţat şi cari au şi fost de mult propuse. E evident că micele state de pe Peninsula Balcanică, ieşite din letargia în care le ţine domnia turcească, ar forma, prin rivalităţile lor politice, naţionale şi religioase, un pericol mult mai mare pentru liniştea Europei decât letargia acestor provinţii, produsă prin apăsarea semilunei. Contra acestor eventualităţi există un singur mijloc – o Confederaţiune Dunăreană, ca rezultatul cel mai firesc al liberării acestor provinţii. Dar care este puterea ce prezintă destule garanţii civilizaţiei europene, pentru a fi însărcinată cu protectoratul acestor provinţii? Desigur că numai Austria. Să nu ni se răspundă că Rusia s-ar opune. Prin rezistenţa continuă a Europei, Rusia este redusă de a privi chinurile celor de un neam şi de o lege cu ea, fără să poată interveni în favorul lor; ea este silită de a protesta contra tuturor insinuaţiunilor că ar avea planuri ambiţioase.

Să cercăm a o prinde de cuvânt. În schimbul liberării coreligionarilor săi, ea să declare că renunţă la supremaţia asupra unei eventuale Confederaţii Dunărene. Şi, dacă visul politicei militare ruseşti este într-adevăr Constantinopolul, Rusia poate să amâne cucerirea acestui oraş, urmându-şi cuceririle în Asia şi venind dinspre Asia asupra Constantinopolei, precum s-au mai întâmplat aceasta, sub împăraţii greceşti.

Citește mai mult…

Cine este Jan Tomas, autorul celei mai cunoscute fotografii a lui Eminescu?

ianuarie 17, 2011 Un comentariu

Praga l-a refuzat pe poetul nostru naţional, dar un fotograf ceh l-a imortalizat pentru eternitate. Fotografia din 1869 a fost multiplicată în sute de milioane de exemplare.

Dintre cele patru fotografii-portret certificate ca fiind ale lui Eminescu, una singură a făcut „carieră“. Ea a ajuns să se identifice cu efigia poetului naţional, cu întreaga sa poezie, cu poezia romantică în general şi poate chiar cu întregul romantism european. Dacă am face o statistică riguroasă a tuturor multiplicărilor acestei imagini (ţinând cont de toate caietele şi manualele şcolare, de ediţiile populare ale poeziilor, de ediţiile critice si de lux, de afişe, pliante, plicuri, timbre filatelice si postale, bancnote, monede, medalii etc.) am ajunge la peste un miliard de exemplare.

 

„Careul de Aşi“

Eminescu este, fără îndoială, mai mult decât un brand. Este un simbol, oricât ar încerca unii să-l profaneze. Iar fotografia-blazon din 1869 s-a impus de la sine, prin eliminarea naturală a tuturor celorlalte. Cele patru portrete care alcătuiesc „careul de aşi“ al imagologiei Eminescu sunt, în ordine cronologică: cel din 1869, făcut la Praga, în atelierul lui Jan Tomas, cel din 1880, făcut la Bucureşti de Frantz Duschek, cel din 1884, făcut la Iaşi, de Nestor Heck, şi cel făcut de Jean Bieling la Botoşani, în 1887-1888. Încercarea de a consacra o imagine reprezentativă a poetului a făcut-o Maiorescu, ilustrând ediţia princeps „Poesii“ cu portretul din 1880, făcut de Frantz Duschek. După moartea poetului, imaginea „livrată“ publicului a fost cea a lui Jean Bieling de la Botoşani, reprodusă pentru prima oară în volumul „Henriette si M. Eminescu. Scrisori către Cornelia Emilian“ (Iaşi, Editura Şaraga 1893). Fotografia convenea imaginarului unei epoci în care Eminescu era considerat filosoful pesimist, care a murit nebun, în mizerie. Portretul apare pe coperta primelor ediţii Şaraga, pe cărţi postale, însă această „emblemă“ va fi în scurt timp refuzată de contemporaneitate. Fotografia nu-l reprezenta pe poetul de geniu, ci, aşa cum spunea Ion Scurtu în 1903, „este potrivită numai pentru a nedreptăţi pe poet şi a falsifica în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui Eminescu“.

 

Duschek sau Tomas?

Se făcea, aşadar, încă de pe atunci, referire la necesitatea unui chip ideal, model inconfundabil, absolut şi abstract. Cea de-a treia fotografie, realizată de Nestor Heck la Iaşi (1884), a avut o popularitate redusă. Criticii literari şi publicul larg au respins-o, deoarece au recunoscut în ea semnele bolii. Portretul a fost totuşi reprodus pe coperta ediţiei Şaraga a volumului „Versuri si proză“ (1890), pe prima pagină a unor numere consacrate lui Eminescu din reviste ca „Flacăra“ (1912) sau „Gândirea“ (1929), precum şi pe coperta ediţiei Botez din colecţia „Clasicii români comentaţi“.
Portretul executat de Frantz Duschek în 1880 pentru albumul Junimii (al doilea, în ordine cronologică) a fost considerat, de cei care l-au cunoscut pe poet, drept cea mai fidelă reprezentare a lui Eminescu, în sensul realist şi complet al cuvântului: un Eminescu frumos şi puternic, o figură uşor spiritualizată de luptător. Fotografia va fi reprodusă în ediţia princeps din 1883 a poeziilor eminesciene şi pe prima pagină a numărului de doliu al revistei „Familia“ (1889). Dar, contrar acestei accepţiuni teoretice a contemporanilor, privind imaginea „oficială“ a poetului, preferinţa artiştilor plastici şi a publicului s-a îndreptat, încet-încet, către prima fotografie, cea executată la Praga, în 1869, de Jan Tomas.

 

De la Praga la Viena

Cehii nu sunt conştienţi de impactul extraordinar pe care l-a avut una dintre fotografiile făcute de un conaţional de-al lor asupra culturii si constiinţei publice din România: poetul nostru naţional a fost consacrat, ca imagine emblematică, de fotograful praghez Jan Tomas (1841-1912). Un fotograf important al epocii, dar nu reprezentativ pentru istoria şi cultura poporului ceh. Sau, cel puţin, care nu e plasat la nivelul corespunzător prestigiului… Eminescu ajunsese la Praga în septembrie 1869, cu gândul şi dorinţa de a urma cursurile Universităţii Caroline, a doua ca reputaţie în Imperiul Austro-Ungar (după Viena). Ca să se poată înscrie, trebuia să-şi facă o fotografie. Un funcţionar excesiv de scrupulos a respins însă cererea poetului, pe motiv că documentul de absolvire nu era în regulă. După ce a stat o perioadă la fratele său, Şerban, care locuia la Praga, Eminescu a plecat în acelaşi an la Viena. Aici, funcţionarii Universităţii din capitala Imperiului i-au acceptat certificatul de absolvire şi l-au înscris fără probleme ca student auditor. Ca şi Eminescu însuşi, fotografia făcută la Praga a traversat toată Europa înainte de a fi celebră în România.

Pe urmele lui Jan Tomas

Vechiul nostru colaborator Dan Toma Dulciu, pasionat cartofil, a fost nu demult la Praga, cu gândul de a afla mai multe despre Jan Tomas, fotograful despre care nici studiile din ţară, nici cele din Cehia nu ofereau prea multe date. Practic, nu se ştia decât că era ceh, că avea un atelier la Praga, în Piaţa Sf. Venceslas nr. 7, şi că i-a făcut prima fotografie-portret lui Eminescu (6 exemplare) în 1869. „Am poposit în aprilie 2008, la Praga, dorind să aflu mai multe despre locurile prin care a trecut Eminescu în toamna anului 1869, dar mai ales pentru a cunoaşte personalitatea acestui artist fotograf – povesteşte Dan Dulciu. Evident, atelierul lui Jan Tomas nu mai există de mult în Piaţa Sf. Venceslas nr. 7, acolo ridicându-se, de pe la 1910, un hotel impunător. Şansa a făcut să găsesc însă, la colecţionarii cehi, şapte fotografii de epocă purtând semnătura atelierului lui Jan Tomas. Ca şi în cazul celebrei fotografii de tinereţe a poetului, aceleaşi caracteristici tehnice şi artistice mi-au atras atenţia: cartoane fine, provenind de la Viena, cu intenţia de a pune în evidenţă trăsăturile delicate ale chipului reprodus în fotografie… Dar lucrul cel mai important este faptul că pe unul dintre portrete este menţionat numărul de identificare al plăcii fotografice originare, care se păstra în atelierul artistului, astfel încât, peste ani şi ani, să se poată reproduce, eventual, la cererea clientului, o altă serie de fotografii. Deci nu este exclus ca, pe lângă cele şase fotografii ale lui Eminescu, să mai existe una, pentru uz intern, şi cliseul numerotat. Întrebarea este: unde se păstrează, în prezent, arhiva Jan Tomas? Se mai păstrează oare?“.

Fotografii de Jan Tomas „recuperate” la Praga de Dan Toma Dulciu

“Studioul de producţie” al lui Jan Tomas

Dan Toma Dulciu a avut norocul să o cunoască, la Praga, pe Veronica Miclea (nicio legătură cu Veronica Micle!), directorul Centrului Cultural Român, cunoscătoare a limbii şi culturii cehe. Cu ajutorul acesteia, el a reuşit să afle mai multe date despre viaţa şi activitatea fotografului Jan Tomas, inclusiv faptul că acesta a locuit si în România.
Jan Tomas provenea dintr-o familie de agricultori, fiind al patrulea copil din cei cinci fraţi. A studiat chimia alimentară la Praga, iar apoi s-a angajat la fabrica de bere din Sadova. A lucrat în calitate de chimist şi la o fabrică de zahăr din Modrany. Potrivit documentelor de arhivă, Tomas şi-a început activitatea de fotograf în anul 1867, în Piaţa Viaceslav, pe locul unde fusese atelierul unui alt fotograf, Ambroz Stretti. Atelierul s-a transformat rapid într-un veritabil salon artistic, unde veneau celebrităţile vremii pentru a fi fotografiate sau… pentru a-şi imprima vocile pe plăci de gramofon (atelierul lui avea şi ceea ce am numi astăzi “studiou de producţie”).
Din cauza deteriorării construcţiei, atelierul s-a mutat în anul 1894 în grădina Casei Styblo, de lângă Grădinile Franciscane.
Pentru a face faţă concurenţei, Tomas s-a asociat cu alţi artisti fotografi: în 1871 cu Vaclav Donata apoi, în 1880, cu Jan Zamecnik. După încetarea colaborării cu acesta din urmă, firma sa a trecut în posesia lui Vaclav Donata. Jan Tomas este important şi pentru că a îmbunătăţit tehnicile fotografice, ba chiar se spune că a patentat diverse moduri de procesare a fotografiei, ameliorând metodele de prelucrare a acesteia. Jan Tomas a vizitat multe locuri interesante: a fost de două ori în America, a locuit în Italia, în România, a vizitat Balcanii şi alte ţări din Europa. Cercetări ulterioare ne vor arăta când s-a aflat Jan Tomas în România şi cu ce prilej. Pentru bogăţia de întâmplări pe care a trăit-o, el a devenit chiar vi erou al unui roman.

Reprodus din „CERTITUDINEA”

Mihai Eminescu între atac la persoană şi asasinare (I)

decembrie 14, 2010 4 comentarii

Atit in cadrul scolii generale nr. 195 din Bucuresti, cit si in mass-media comunista din Romania anilor copilariei mele, Mihai Eminescu era mereu prezentat ca si “poetul national roman”. De la parinti, insa, mai aflasem ca Mihai Eminescu fusese si ramasese “cel mai mare jurnalist roman”. Cind le-am cerut parintilor sa-mi dea articole de-ale sale, mi-au raspuns: “N-avem! Sint interzise. Mai mult, pina si colectia sa de poezii i-a fost cenzurata, in frunte cu marea sa ?Doina ?. Sint materiale care ii sperie pe comunisti, dupa cum i-a speriat si pe politicienii din timpul sau”. In acest an, cercetatorii Cezarina Barzoi si Ionut Baias (publicatia “Permanente” nr. 1-2/2005) au lansat o investigatie cu privire la circumstantele dinaintea mortii si chiar cu privire la cauza decesului marelui Eminescu, punind sub semnul intrebarii versiunea oficiala, acceptata unilateral pina acum, conform careia Mihai Eminescu ar fi murit atit “accidental”, cit si din cauza “nebuniei”. Mai mult, cei doi autori avanseaza ipoteza conform careia Mihai Eminescu ar fi fost supus unei campanii de calomnieri (atac la persoana) in perioada anterioara mortii sale. Sa revizuim deci aceste analize.

Calomnierea (atac la persoana)

Prezenta ziaristului si a omului politic Mihai Eminescu in climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice romanesti supuse presiunilor oportuniste exterioare si interne de a compromite unitatea si integritatea poporului roman. Eliminarea lui Eminescu parea sa fie o necesitate iminenta pentru acestia, datorita fenomenalei sale popularitati si charisme. Ne aflam in apropierea semnarii unor tratate politice mult negociate de statul roman, care pur si simplu nu mai aveau loc pentru un Mihai Eminescu nobil, patriot, idealist si sincer. Distrugerea sa nu se putea infaptui, insa, printr-un procedeu rapid, direct si evident. Fabricarea “nebuniei” sale reprezenta singura optiune, intrucit se putea invoca ori de cite ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist, iar postum se putea spera, intr-o intrare a acestuia in obliviunea istoriei la romani. Daca Eminescu era nebun, nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat in considerare, deci “nu-i nimic bun de la un nebun”. Procesul de asasinare fizica si morala a lui Mihai Eminescu explodeaza, se pare, in ziua de 28 iunie 1883. Ziarul “Romanul” (sic!), care se afla in polemica acerba cu Eminescu, scrie pe 1 iulie: “Aflam cu sincera parere de rau ca dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul “Timpul”, tinar plin de talent si inzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decit trecatoare si ca in curind vom putea anunta deplina sa insanatosire”. Acesta era semnalul scoaterii din viata publica a marelui ziarist. “Timpul” insusi vine cu o declaratie abia pe 2 iulie 1883, in care spunea: “Cu incepere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului “Timpul” este incredintata d-lui Mihail Paleologu”. Opinia publica presupune astfel ca Eminescu este scos din presa romaneasca. Nicaieri, nimeni nu dadea inca nici un motiv, nici o explicatie asupra imbolnavirii sale subite. “Timpul” revine cu un comunicat a doua zi, pe 3 iulie: “Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a incetat de a mai lua parte in redactie, atins fiind in mod subit de o grava boala. Ne place insa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decit de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pina acum”. Trebuie sa observam faptul ca in textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar daca este evident faptul ca functia pe care o indeplinea in cadrul “Timpului” era cea de jurnalist. Ziua decisiva este, dupa cum am spus deja, 28 iunie 1883, cind se petrec o seama de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica “nebunia” eminesciana. Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugaminte: “Domnul Eminescu a innebunit. Va rog, faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau”. Maiorescu gaseste in acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul sau in aplicare. Pe de alta parte, insa, se stie ca Eminescu era, in acea zi, nu in vizita la doamna Szoke, ci la “Baia Mitrasewschi”, linga strada Stirbei Voda, nu departe de sediul Societatii “Carpatii”, societate interzisa de oficialitati in aceeasi zi. Eminescu fusese dus acolo de catre Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce ii si reuseste, dar numai partial. Eminescu isi “iese din minti”, Ventura il paraseste. Anunta apoi imediat politia ca trebuie sa ridice un “nebun” de la “Baia Mitrasewschi”. Anunta in acelasi timp pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutindu-l pe Eminescu sa isi revina in fire. Ventura era redactorul ziarului ” Independence Roumaine”, ziar al carui director, Emille Galli, fusese expulzat din Romania in aceeasi zi fatidica de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat in acea zi, aceeasi soarta au avut-o si ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului, si cu siguranta multi alti patrioti romani autentici. Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnarii iminente de catre Romania a Tratatului cu “Tripla Alianta” (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre “Junimisti”, condusi de Carp, tratat si sustinut in totalitate de Titu Maiorescu. Sarbatorile nationaliste de la Iasi, insa, de la inceputul lunii iunie 1883, cind s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si cind Eminescu, perfect sanatos, a citit la “Junimea” poemul sau, “Doina”, au iritat puterile centrale. Alaturi de Eminescu s-a aflat si Petre Gradisteanu, care a avut un discurs la fel de inflacarat. Von Bismarck este gata sa declare razboi Romaniei, daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme ca se va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei (adica, de-a se supune noilor stapini). Se cere ferm desfiintarea Societatii “Carpatii”, un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata si in ascuns pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tara. Rolul central in aceasta Societate il avea Eminescu. Iata ca Romania se supune exigentelor straine, interzice Societatea “Carpatii”, elimina din scena pe multi simpatizanti francofoni. Petre Gradisteanu, impreuna cu D.A. Sturdza, pleaca la Viena sa ii ceara personal “scuze” imparatului pentru discursul de la Iasi. Dar cu Eminescu “ce te faci?”. Toate astea se intimplau pe 28 iunie 1883, ziua caderii lui Eminescu. Revenind la “boala” lui Eminescu, nimeni nu lamureste insa opinia publica asupra “bolii” lui, despre care se afirma numai ca este o “boala grava”. In luna iulie, Titu Maiorescu initiaza o lista de subscriptie pentru a stringe banii necesari internarii lui Eminescu la Viena, lista pe care o publica in facsimil. In numarul din luna august al revistei “Literatorul”, Alexandru Macedonski publica o epigrama prin care va arunca in aer linistea asternuta asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este urmatorul: “Un X… pretins poet acum,/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-as plinge daca-n balamuc,/ Destinul sau n-ar fi mai bun,/ Caci pina ieri a fost nauc,/ Si azi nu e decit nebun”. Este momentul mult-asteptat de Ventura, care incercase, inca din 28 iunie, sa convinga publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci insa cei doi prieteni sositi in graba la “Baia Mitrasewschi” reusisera sa-i dejoace planul si sa-l salveze pe Eminescu, dindu-l de gol pe Ventura pentru aceasta calomnie. Ventura nu mai voia de unul singur sa fie el cel care declara deschis “nebunia” lui Eminescu, intrucit fusese deja implicat in evenimentul mai sus-mentionat. Asadar, epigrama a fost pretextul perfect, ca sa se re-erijeze in protector al lui Mihai Eminescu, imediat dupa aparitia ei Ventura atacindu-l grav pe Macedonski. “Nu este nici o indoiala, prin aceasta epigrama este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu”. Iata ca Ventura, cel care anuntase politia de existenta “nebunului”, se retrage acum in ipostaza “prietenului indignat” aratind spre Macedonscki cu degetul acuzator: “Iata cine il face ?nebun ? pe bietul Eminescu, eu m-am spalat pe miini”. Macedonski, la rindul sau, incearca sa se apere si el, spunind ca ” …este o epigrama veche care a fost publicata fara stirea mea, epigrama care in plus nici nu il vizeaza pe Eminescu” (sic!). Au urmat manifestatii publice cu torte si geamuri sparte, la casa lui Macedonski, de catre suporterii indignati de calomniile contra lui Mihai Eminescu. Bastonat prin cafenele pe biata lui spinare, oprobriul public a atras multa lume in aceste evenimente, a fost un spectacol bucurestean demn de faima de “duri” a bucurestenilor din toate timpurile. Ventura si Macedonski intra intr-o polemica puternica, insa raul era deja facut, Eminescu era in ochii tuturor un (posibil) nebun tolerat de societate. In codul de moravuri publice si politice ale epocii, “boala grava” a nebuniei il indeparta definitiv de la viata publica pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva insemna, implicit, si destituirea lui din functie. Iata, asadar, ce realizeaza Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opozitie. Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa incepe sa discute deschis problema ”
nebuniei” lui Eminescu. “Telegraful” este primul care anunta: “Mai multi prieteni din capitala, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru intretinerea amicului lor in casa de sanatate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare in aceasta frumoasa si nobila actiune” (sic!). Maiorescu reuseste sa dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfirsitul anului 1883, cind publica un volum de 64 de poezii eminesciene, intre care “Mai am un singur dor”, “Se bate miezul noptii” etc. Abilitatea sa a fost extrema, aceste poezii erau menite sa distruga imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician genial al problemelor societatii romanesti, patriot complet. Astfel, Maiorescu reuseste sa scindeze opera eminesciana, limitind-o la poezie. Din acel moment si pina in zilele noastre, Eminescu este cunoscut de toata lumea drept “marele poet”, “poetul national al Romaniei”, stergindu-se aproape complet opera sa ziaristico-politica, la fel de valoroasa si bogata ca si cea poetica. (Va urma)

Gabriel Teodor Gherasim, New-York

Nae Georgescu pe urmele luminarii si lumanarii din odaia lui Eminescu (I). In partea a doua a studiului sau, eminescologul se va referi si la casa cu cerdac de la Varatec – FOTO

iulie 3, 2010 Un comentariu
I. Sursa luminii.

Eminescu  descrie odaia sa în câteva poezii şi scrisori care, puse cap la cap, pot da o imagine a spaţiului ideal de lucru şi odihnă. Zicem spaţiu ideal, pentru că pare acelaşi, deşi adresele sunt diferite – şi chiar oraşele sunt diferite: Iaşi ori Bucureşti, poate chiar Viena pentru „Noaptea” (1871). Atmosfera este, însă, aceeaşi peste tot: un „înăuntru” nocturn. Odaia ca spaţiu pare a intra în atenţia poetului în  momentul când „Sătul de lucru caut noaptea patul”. Chiar dacă momentul în sine al ruperii de muncă este important, ne va interesa, mai întâi, ceva de dinaintea lui, şi anume lumina din odaie: de vreme ce-şi caută patul, înseamnă că cel muncit a stins-o. Ca în Scrisoarea I : „Când cu gene ostenite sara suflu-n luminare”.

Pentru versul acesta am îmbinat câteva tradiţii editoriale, şi, în căutarea obiectului propriu-zis, a sursei luminii, ele trebuie desluşite filologic. Prima tipărire a Scrisorii I, din Convorbiri literare, 1 februarie 1881, are termenul luminare, ca în manuscrise. Aşa se păstrează cuvântul în toate cele 11 ediţii ale lui Titu Maiorescu (1883-1911) şi în ediţia lui G.Bogdan-Duică (1924). I. Scurtu (1909) schimbă însă: lumânare şi după el păstrează G.Ibrăileanu (1933Ş cu î) şi Perpessicius  (1939, cu â; 1964, cu î). Astăzi s-a generalizat lumânarea, mai ales prin desenele şi gravurile care însoţesc textul eminescian (cel mai cunoscut este desenul Ligiei Macovei) – deşi G. Bulgăr (1999) şi, după dânsul, noi înşine (2002) am restituit termenul originar. Trebuie să înţelegem că una este a sufla în lumânare, cum mai facem azi de ziua cuiva ori prin biserici – şi a sufla în luminare este alta, adică poate să se refere la  sursa luminii în general: flacără de lampă, felinar, lemn, gaz aerian, lumânare etc. În Scrisoarea I este vorba despre lampă, şi vom arăta de ce.

Mai întâi, însă, să ne aducem aminte de atmosfera din poezia „Noaptea” (1871, cu 10 ani înainte). Ediţiile curente, de astăzi, au: „Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin”, termenul lumânare fiind pus prima dată în text de Titu Maiorescu în ediţia a şasea (1894) – şi păstrat apoi în lanţ de toţi editorii (mai puţin G.Bogdan-Duică, pentru că respectă textul Convorbirilor literare). Tot G. Bulgăr a restituit termenul originar, dar aceste ediţii restitutive trec neobservate  de manuale, antologii, ediţii de editură etc. Să stăm, însă, şi să cugetăm: cum poate să se vadă noaptea, într-o odaie, o lumânare… stinsă?! În acest paradox îl lasă editorii pe Eminescu schimbând un biet semn dintr-un singur cuvânt, pe i cu â/î. Este limpede că avem de-a face cu o expresie de limbă, luminarea-i stinsă înseamnă exact ce înseamnă astăzi lumina-i stinsă. Expresia are alt sens decât cuvintele din care este compusă.

Daţi-vă seama, stimaţi cititori, ce ar însemna – ce înseamnă, de fapt – modernizarea în serie, mecanică, a cuvintelor, câte expresii de limbă se desfiinţează, câte paradoxuri citim, gândim şi trăim. Din păcate, trebuie urmărite pas cu pas toate aceste situaţii de limbă. Am făcut acest lucru în ediţia noastră sinoptică, dar reiau mai explicit, mai pe înţeles, demonstraţiile „încifrate” acolo în chip de note pentru a se înţelege – pe de o parte posibilităţile foarte largi pe care le are limba română pentru exprimare, şi pe de altă parte modul cum noi înşine îngustăm, de-a lungul timpului, aceste posibilităţi, cum le epuizăm prin standardizare şi reguli normative… Odaia lui Eminescu are, desigur, şi lumânare ca sursă a luminii – vezi „Cugetările sărmanului Dionis” unde „carafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună” – dar dominantă, pentru creaţie, pentru lucru în general, este lampa, cum o vedem în „Singurătate” (1879): „ A târziu când arde lampa”.

Pentru imaginea din „Noaptea” importantă este, din punct de vedere filologic, poziţia apostrofului şi punctuaţia. Dacă facem un mic efort, fie şi rebusistic, putem să ne dăm seama cum înţelege fiecare editor în parte imaginea, metafora, cuvintele. În Convorbiri literare avem apostroful strâns, acela care indică forme legate, iar după expresie urmează trei puncte ( e suspensie), exact aşa: „ Luminarea-i stinsă’n casă…somnu-i cald, molatic, lin”. Titu Maiorescu  păstrează în prima ediţie termenul, dar măreşte pragul apostrofului, ca pentru forme dusjuncte, şi pune virgulă în loc de trei puncte, adică aşa (sunt redundant pentru că-mi este  teamă de tipografi şi de computerul care şi-a „implementat” ortografia actuală): „Luminarea-i stinsă  ’n casă, somnu-i cald, molatic, lin”. Celelalte ediţii păstrează, în serie, apostroful larg  maiorescian dar revin la punctele de suspensie din revistă. Se vede clar: Titu Maiorescu face o descriere, enumără ce este „în casă”, adică luminarea/lumânarea, somnul cald, molatic şi lin sunt înşiruite strict în aceeaşi serie gramaticală. Şi ce înşiruire strâmbă: ceva concret, un obiect, alături de abstracţiuni sensibile…Vreau să spun că chestiunile acestea nu ţin de gramatică ori de lingvistică, nu se supun regulilor sau normelor care standardizează: este vorba doar de simţul limbii ca atare, o expresie sinonimică la ceea ce se cheamă îndeobşte „filologie”.  Când autorul strânge expresia şi pune puncte de suspensie după ea – este de la sine înţeles că o izolează, deci construieşte mai întâi atmosfera, lumina stinsă dinăuntru, iar apoi somnul şi visul, se păstrează, aşadar, constant în zona abstracţiunilor, nu le amestecă în concret.

Revenind la Scrisoarea I, şi acolo e chestiune de apostrof. Maiorescu preia la fel, apostroful larg, creând forme disjuncte: „ sara suflu ’n  luminare” – şi instituie la toţi editorii acest fel de apostrof. În Convorbiri literare Eminescu are un apostrof care poate fi considerat mediu, adică ceva mai mic decât cel larg dar mai mare decât cel strâns. Sunt, în toată poezia sa tipărită la Convorbiri, trei sau patru forme ale acestui apostrof mediu, cea mai uşor de înţeles fiind aceea din Scrisoarea IV : „Povestesc ele ’n de ele” , unde avem de-a face cu un calup de cuvinte, cu o rostire egală. În imaginea luminării, însă, acest apostrof trebuie considerat strâns. Eminescu are multe locuri unde cere lectură imitativă, adică aşa cum se desfăşoară acţiunea, şi vom reveni asupra lor. Când ai, însă, scrierea legată: „sara suflu’n luminare”, şi vezi formele aliterante sa-/su- ;  a- u-u-u-a – sugestia suflatului încet şi continuu vine de la sine. Dimpotrivă, pauza după suflu sugerează acţiune rapidă. Consideraţi cele două obiecte în discuţie, lampa sau lumânarea, şi vedeţi cum se stinge fiecare în parte prin suflat asupra lor.

Pentru o şi mai bună înţelegere a diferenţei dintre sensul cuvintelor şi cel al expresiilor, iată încă două locuri din aceleaşi poezii. Eminescu are aşa: „Căci perdelele’ntr’o parte când le dai” – şi „De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele’ntr-o parte”. Să se observe: în Noaptea (1871) are cratimă – în Scrisoarea I (1881) are apostrof pentru într’o/într-o. Dar  ediţiile preiau, toate, după Maiorescu, primul apostrof larg: perdelele  ’ntr’o parte, şi viţele  ’ntr’o parte. Aşadar, cum e cu perdelele: le dă pe amândouă într-o (singură) parte ? Dar cu viţele de păr: le dă pe toate într-o singură parte, ca şi cum i-ar face o cărare marginală? Este clar că aici apostroful strâns cere citirea împreună iar în intenţia poetului avem de-a face cu o expresie de limbă: într-o parte = la o parte. Poate că odaia nici nu are fereastră cu două perdele, poate că pluralul perdele se referă, aici,  la o singură perdea cu franjuri  ori foarte bogată, din mai multe pânzeturi adăugate una peste alta – oricum, sensul este acela al descoperirii spaţiului interior, întunecat, pentru a pătrunde lumina lunii înăuntru. Iar acest sens – numai apostroful îl stabileşte.

Nae Georgescu

Vezi si Civic Media: APEL pentru salvarea casei memoriale Mihai Eminescu de la Varatec, adresat PF Patriarh Daniel, IPS Teofan, IPS Pimen, Academiei Romane, Ministerului Culturii

www.roncea.ro

»

ASASINAREA JURNALISTULUI MIHAI EMINESCU

martie 16, 2010 Un comentariu

 

Fiecare dintre noi a fost învăţat la şcoală că Mihai Eminescu este cel mai mare poet pe care l-a avut ţara noastră şi că nu mai e nimeni ca el. Printre epitetele şi comparaţiile absolute prin care este descris, am învăţat pe de rost zeci de poezii şi am reţinut că nimeni nu a mai folosit limba română ca el. Ziare.com te provoacă la dezbatere: ţi-ai dori ca România de astăzi să aibă un jurnalist asa cum a fost Mihai Eminescu? Crezi că un jurnalist ar trebui să fie echidistant sau doar să îşi afirme clar opţiunile? A fost Mihai Eminescu redus la tăcere din cauza faptului că era incomod pentru clasa politică? Citeşte şi episodul al doilea al dezbaterii ”Eminescu, asasinat pentru că era un jurnalist incomod? Află cu ce a deranjat Mihai Eminescu pe toată lumea şi dacă asta i-a adus prematur dispariţia” şi cum au reacţionat Marile Puteri la campaniile de presă ale lui Mihai Eminescu. Mai află cine şi de ce l-a declarat nebun, ce conţinea ultimul articol scris de Mihai Eminescu şi ce i s-a întâmplat după ce a fost publicat. Ucis când cânta “Deşteaptă-te, Române!”.

Cu două minute înainte de pauză, profesorii apropiaţi de elevi mai spuneau şi câte o picanterie. Am aflat astfel de relaţia cu Veronica Micle, de sifilis şi că nu era în toate minţile atunci când a murit.

Sătui de poezii şi de obligaţia de a învăţa zeci de pagini de comentarii, unii au rămas doar cu ce li s-a spus atunci. Că Citește mai mult…

PARINTELE GALERIU: „Biografia Fiului lui Dumnezeu“, în conştiinţa lui Eminescu

martie 14, 2010 Lasă un comentariu

Atâta foc, atâta aur
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste întunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte!

Aceste numiri sacre: „Biografia Fiului lui Dumnezeu“, „Blândul Nazarinean răstignit“ îi aparţin poetului. Odată cu frumuseţea expresiei, ele sunt mărturii de fond cuprinse în articolul „Şi iarăşi bat la poartă“, publicat în ziarul „Timpul“ din 12 aprilie 1881, în ajunul Sfintelor Paşti.
În eseul nostru dorim să punem în lumină mai ales ideile esenţiale din acest articol pascal, care dezvăluie, pe de o parte, adânca înţelegere a Evangheliei la care a ajuns poetul nostru naţional la vârsta maturităţii lui creatoare şi, pe de altă parte, originalitatea lui genială, afirmată de această dată din unghiul spiritualităţii creştin-ortodoxe.
Mesajul cardinal pe care Eminescu ni-l adresează aici e cuprins în această vizionară formulă: „Iată, 2000 de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea“. Şi precizează: „Ea a ridicat popoare din întuneric…, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui“. Într-o Europă care de la Renaştere se îndepărtase de actul central al istoriei – Întruparea Fiului lui Dumnezeu – şi orientase conştiinţele către modele din antichitate, Eminescu restaurează sensul istoriei, autentic şi profund, în Evanghelie, în Hristos. El observă adânc: „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile Stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-O-Tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a Blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi Citește mai mult…