Arhiva

Posts Tagged ‘ziarul LUMINA’

Opera lui, expresia integrală a sufletului românesc

 

S-au împlinit 129 de ani de la trecerea în veşnicie a poetului nostru naţional Mihai Eminescu, cel numit de Grigore Vieru „poetul nemuririi noastre”, de Constantin Noica „omul deplin al culturii române”, iar de alţii, pe drept cuvânt, părintele jurnalismului românesc. În Anul Centenarului Marii Uniri, această zi trebuie să fie pentru toţi românii cu atât mai specială, având în vedere că întreaga operă a lui Eminescu, lupta şi jerfta sa sunt ca o ofrandă adusă pentru unitatea neamului.

În pofida tuturor obstacolelor care păreau de nedepăşit, a tuturor oponenţilor săi, a adversităţilor şi zbuciumului prin care a trecut acest „popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele”, Eminescu a avut încredere în nea­mul său, deşi s-a identificat deplin cu drama acestuia. Dar „Dumnezeul geniului” l-a „sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”, pentru a deveni „sumă lirică de voievozi” (Petre Ţuţea) sau „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga). Poetul a crezut în capacitatea neamului său de a răzbi în furtuna istoriei, de a înfăptui idealul unirii nutrit de veacuri, de a-şi făuri un viitor demn („La trecutu-ţi mare, mare viitor!”, dorea el României).

Un căutător de Absolut, cum îl descria Rosa del Conte, însetat de cunoaştere, de „frumuseţi şi adevăruri supreme”, cum spunea Zoe Dumitrescu Buşulenga, el a crezut şi în frumuseţea şi adevărul nea­mului românesc, tocmai fiindcă le-a descoperit în profunzime şi a pătruns în tainele lui sufleteşti. Însă a înţeles, cu o luciditate şi acuitate a minţii neîntrecute, dublate de o cunoaştere (nu numai în planul ideilor, dar şi al realităţilor – sociale, economice, politice etc.) şi o cultură uimitor de vaste, că politicianismul, demagogia şi corupţia „păturii superpuse”, formele „cosmopolite” importate, legile „traduse rău din franţuzeşte”, „stricătorii de limbă”, distrugerea ţăranilor şi lumii ţărăneşti cu rânduielile ei bune, colonizarea economică, subminarea, în provinciile ocupate, a reperelor identitare – limbă, credinţă şi cultură românească -, „materialismul brutal” şi cultura degradantă, care „ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”, toate acestea puteau dizolva cu totul fiinţa naţională şi unitatea dintre români.

A scris într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor

Întreaga sa muncă de gazetar a fost îndeplinită – cum spun Ioan Slavici, Titu Maiorescu şi alţii care l-au cunoscut – cu totală dăruire de sine pentru luminarea, educarea şi ridicarea neamului, pentru afirmarea adevărului, intransigent şi refuzând orice compromis, şi pentru apărarea cauzei drepte a românilor. Totuşi, după şase ani de muncă asiduă la „Timpul”, şi-a mărturisit unui prieten dezamăgirea de a nu fi fost înţeles: „… am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un viitor mai bun ţării mele. Dar nu merge”. Vocea sa fermă, care denunţa nedreptăţile fără ocolişuri, deranja, devenise prea incomodă. Totuşi, Eminescu nu a fost înfrânt, în ciuda suferinţei îndurate şi a adversarilor care îl preferau exclus din viaţa publică. Cel mai mare poet şi gazetar al nostru, „românul absolut”, a avut un rol fundamental în formarea şi consolidarea conştiinţei româneşti, dar şi în edificarea unei culturi naţionale.

Prin inegalabila sa operă artistică, el este făuritor al limbii române literare. Nu degeaba Nichita Stănescu, într-o poezie dedicată poetului naţional, recunoştea locul lui „în sâmburele limbii [române]”. Eminescu a considerat limba al doilea element de unitate, după Biserică, şi a numit-o „tezaurul sufletesc” al unui neam şi „reazem moral”, fiindcă prin ea se transmit istoria şi înţelepciunea strămoşilor, se încheagă identitatea. El a mers prin toate provinciile româneşti, unde a constatat în mod direct unitatea de limbă, atestată înainte de cronicari. În lungile călătorii, a cules folclor şi cuvinte vechi, dedicându-se muncii de valorificare a bijuteriilor din acest tezaur românesc şi făurind apoi limba frumoasă în care le-a integrat. A devenit astfel „cel dintâi scriitor român care scrie cătră toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor”, iar opera sa reprezintă „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român” (Nicolae Iorga). Adrian Păunescu scria aceste versuri inspirate despre Eminescu: „El Moldovei îi e fiul/ Și Munteniei nepot./ L-a-nfiat întreg Ardealul,/ Eminescu-i peste tot (…) Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”.

Eminescu, omul care a trăit mai mult pentru alţii decât pentru sine însuşi

Eminescu a fost primul care a intuit și a pătruns în profunzime unicitatea sufletului românesc, temă pe care o vor dezvolta mai târziu, în interbelic, cercetători ai ființei românești, printre care Noica, Vulcănescu, părintele Stăniloae. În articolele sale vorbește deseori despre acest popor „crescut puternic în umbra Basarabilor și a neamului Mușatin”, fiind men­țio­nate trăsături precum omenia, blândețea, toleranța românilor („Nici un neam de pe fața pământului nu este mai tolerant decât românul”), sau echilibrul, măsura, armonia sufletului românesc (despre care vor scrie Noica, Stăniloae, Papadima), reflectate chiar în limbă: „Limba românească este dintre cele cu dreaptă măsură: ea nu are consoane prea moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte, mai toate sunetele sunt medii și foarte curate”. Putem spune că părintele Stăniloae, care a evidențiat unirea, în spiritualitatea noastră, a lucidității latine și sentimentului de taină al Răsăritului, a fost anticipat chiar de Eminescu: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit; aceasta o simțim noi înșine”, spunea marele gazetar într-un articol („Religie și naționalitate”, Timpul, 20 mai 1883) în care pleda pentru apărarea „legii neamului românesc”, care este credința ortodoxă ca element constitutiv al identității românilor.

Desăvârșitul român era foarte preocupat de realitățile politice, dar, în același timp, rămăsese cu totul neîntinat de politicianism și, cum subliniază eminescologul Dimitrie Varamaniuc, independent față de partidele politice (dovadă că nici conservatorii nu scăpaseră de condeiul său neiertător). Semnificativ este faptul că el face frecvent apel la voievozi și mai ales la epocile lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și, în epocile mai noi, la Adunarea ad-hoc. Aceasta fiindcă, în aceste cazuri invocate de el, toți factorii politici conlucrau la apărarea independenței naționale și la împlinirea idealului de unitate, după cum remarcă Vatamaniuc (în Mihai Eminescu, Opere, vol. XI).

Atenția sa față de trecutul național nu înseamnă defel paseism sau închidere în trecut, ci ea oferă tocmai șansa unei înțelegeri mai bune a prezentului și posibilitatea identificării unor soluții românești viabile la problemele grave ale timpului. O dovadă relevantă în acest sens este nu numai ancorarea sa adâncă în actualitatea timpului său (el studia și cerceta foarte riguros despre tot ceea ce scria), dar și faptul că Eminescu este mereu actual, fiind, cum bine observa cineva, „un contemporan al tuturor timpurilor” (românii din toate timpurile au manifestat o vie adeziune la Eminescu, găsind în scrisul lui un izvor de rezistență spirituală în vremurile zbuciumate ale istoriei noastre). Jurnalistul se călăuzea după principiul sănătos conform căruia „numai în trecut și în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului”.

Despre personalitatea și caracterul cu totul nobil al lui Eminescu au vorbit scriitori care l-au cunoscut, precum Ioan Slavici (care i-a fost prieten apropiat): „Era om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine însuși, … judeca drept, … stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, … era totodată și om de acțiune înzestrat cu bun-simț practic”. Sau I. L. Caragiale, care spunea despre omul de geniu că „nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată”.

Tot Caragiale remarcă genialitatea și spiritul său enciclopedic: „Era un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire”. Despre poezia eminesciană, Edgar Papu nota: „La aceeași scară a perfecțiunii în poezia sa se află totul. Gama sa lirică este imensă. Într-însa coexistă intuiția viitorului, ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria și peisajul românesc, cele mai vaste ingerințe folclorice, asimilarea filosofiei, a științei, a vechilor înțelepciuni. Se găsesc toate dispozițiile lăuntrice”. Iar Noica, studiind Caietele lui Eminescu, remarca uimit că „90% din poeții noștri ar demisiona din calitatea de poet, văzând câtă trudă este în laboratorul unui mare creator”.

Cât despre jurnalistul Eminescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga sub­linia că vocea sa era „unică în concertul politicianismului vremii” și „pentru el nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul nației românești pentru care a trăit și pentru care a fost sacrificat”. Iar Simion Mehedinți adresează poporului român o avertizare: „Cum a purtat Eminescu în sufletul său durerea românilor din toate timpurile și din toate țările românești, n-a mai purtat-o nimeni. Numai urmând învățăturile lui mai pot afla urmașii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci…” (Creștinis­mul românesc, 1941).

 

Reclame

Nicolae Iorga, „apostolul” Marii Uniri

              Nicolae Iorga la Cernauti. Congresul Ligii Culturale, 20 mai 1935

 

Anul Centenar continuă să ne pună în lumină chipuri luminoase din istoria noas­tră națională, care prin cuvânt și faptă au luptat pentru împlinirea dezideratului de secole, Unirea. Astăzi ne vom opri asupra uriașei personalități a istoriei și culturii române, Nicolae Iorga, deoarece într-o zi de 5 iunie a anului 1871, în binecuvântatul ținut al Botoșanilor, venea pe lume cel care prin prodigioasa sa activitate pe tărâm academic, dar și politic a menținut conștiința trează a poporului în lupta pentru libertate, dreptate, independență și unitate românească.

Este cu anevoie ca în câteva rânduri să așterni pe hârtie o viață atât de complexă ca a lui Iorga. De aceea, materialul de față nu se vrea a fi o banală schiță biografică, ci mai cu seamă o eviden­țiere a rolului uriaș pe care l-a avut Nicolae Iorga în lupta pentru înfăptuirea României Mari. Multe și numeroase au fost acțiunile sale puse în slujba Unirii, optând să meargă chiar pe front, nu cu arma în mână, ci ca voluntar, fiind corespondent de război. Este adevărat că nu a simțit fiorul morții atât de aproape precum zecile de mii de bravi oșteni, care s-au adăugat la temelia țării, pentru ca România să fie un stat mare și demn. Dar totuși prin misiunea pe care și-a asumat-o pe front, prin paginile mobilizatoare aduse în tranșee și citite de miile de soldați în puținele și presantele clipe de răgaz, academicianul Iorga a uzitat de o „armă” poate mai puternică decât cele conven­ționale: cea a cuvântului rostit cu simț de răspundere, cu patriotism, cu neclintita convingere că e dator să vorbească, să scrie, pregătindu-i pe frații români pentru marea jertfă din timpul Războiului de întregire, care a făcut posibilă Unirea.

„Scrisul domnului Iorga, menit pentru sufletul românesc de pretutindenea”

Prin scrierile sale Iorga a fost „apostolul” care a pregătit po­porul pentru momentul 1918. Doar dacă-i vom parcurge cartea autobiografică, O viață de om, așa cum a fost, vom remarca că genialul român și-a confundat însăși exis­tența cu împlinirea aspirației către unire din bătrâne veleaturi a poporului român. Anul Marii Uniri l-a găsit pe înflăcăratul patriot Iorga militând prin numeroase conferințe şi luări de poziție pentru victoria poporului român în lupta de reîntregire națională, justificând atitudinea sa pro-unionistă prin lucrări istorice cu privire la apar­tenența Transilvaniei la România. Cât adevăr avea Ion Agârbiceanu când afirma: „Scrisul domnului Iorga era menit pentru sufletul românesc de pretutindenea. Nu voi greși de voi spune că prin scrisul lui Iorga se deș­tepta mai întâi mândria noastră națio­nală”. Atât de mult şi-a dorit unitatea națională, încât şi-a făcut din aceasta un deziderat într-un moment special al vieții sale. Apropiații povesteau că în timpul săvârșirii slujbei cununiei cu Ecaterina Bogdan, oficiată la Șcheii Brașovului, de unde era soția, în Biserica Sfântul Nicolae, când preotul le punea cununiile, Nicolae Iorga a strâns-o de mână pe Catinca, șoptindu-i: „De acum voi lupta toată viața pentru Unirea Transilvaniei cu România”.

În vasta-i operă istorică, Nicolae Iorga a lămurit și a dovedit științific originile neamului nostru, statornicia, continuitatea, unitatea politico-statală, bazată pe identitatea etno-demografică și culturală, fiind preocupat în toată existența sa de ideea unității naționale. Pentru popularizarea cât mai energică a ideilor sale naționale a înființat chiar o pu­blicație numită Neamul Românesc, o revistă bisăptămânală, iar în timpul războiului, chiar cotidiană, difuzată și printre ostașii români din teatrele de război de la Mărășești, Mărăști și Oituz. Mesaje de susținere, de îmbărbătare, de asumare a jertfei pentru binele neamului erau constante ale respectivei foi editate și tipărite de Iorga.

În 1908, la Vălenii de Munte, Iorga a întemeiat o veritabilă școală de patriotism, având drept „cursanți” frați de-un sânge din toate teritoriile locuite de români. Profesorul patriot și-a instruit bine învățăceii. Dovada de netăgăduit o constituie miile de scrisori care i-au fost trimise de militarii aflaţi în tranşeele Primului Război Mondial, foşti participanţi la cursurile de la Vălenii de Munte, ori cititori ai scrierilor sale. Tot din această mișcare de redeșteptare națională au făcut parte numeroasele congrese și întruniri organizate de Iorga în toată țara, dar și acțiuni patriotice privind ctitorirea unor statui cu figurile emblematice din trecutul nostru. Prezența lui Iorga în multe mănăstiri, unde a cercetat documente vechi, a inițiat o serie de slujbe de pomenire sau comemorări ca la Neamț, Putna, Dealu, întregea mișcarea de emancipare a poporului român, adăugând elementul definitoriu acesteia: spiritualitatea.

În ziua de 15 august 1916, atunci când a sunat clopotul de mobilizare pentru Războiul de Reîntregire, se crease o atmosferă pe care nimeni nu o va fi zugrăvit mai bine decât următoarele cuvinte ale lui Nicolae Iorga: „A sosit un ceas pe care-l aștep­tăm de peste două veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit… A sosit ceasul în care cerem și noi lumii, cinstit, cu arma în mână, cu jertfa a tot ce avem, ceea ce alte neamuri mai fericite au de atâta vreme, unele fără să fi vărsat o picătură de sânge pentru aceasta, dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu ne da nimănui, ca robi, rodul ostenelilor noastre”. De la tribuna Parlamentului țării Iorga îndemna: „În colţul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânţa de credinţă, şi vom vedea şi noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine şi vom putea zice ca Petru Rareş, fiul lui Ştefan, că «vom fi iarăşi ce am fost, şi încă mai mult decât atât».”

Mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru acest neprețuit dar făcut neamului românesc în persoana lui Nicolae Iorga, să-L rugăm să ridice din popor asemenea băr­bați de stat, iubitori ai credinței și ai valorilor naționale, pentru ca într-adevăr „să fim iarăși ce am fost, și încă mai mult decât atât”.

 

 

Arhimandritul Mihail DANILIUC

 

Ziarul LUMINA

Sfânta Euharistie, bucuria și ocrotirea pruncilor

 

Sfânta Euharistie, cea mai mare şi mai însemnată Taină a Bisericii noastre drept­măritoare, este vitală nu doar în viața și sporirea duhovnicească a celor maturi, ci și în cea a pruncilor. Dacă în cadrul celorlalte Sfinte Taine Biserica transmite credincioşilor harul sfinţitor, prin Taina Cuminecării ni se dăruieşte însuşi izvorul harului; în celelalte sfinte sacramente, Hristos Se  află de faţă în chip nevăzut, prin lucrarea Sa, dar în Euharistie este nelipsit prin Însuși Trupul și Sângele Său, sub chipul pâinii și al vinului. Impor­tanța capitală a Sfintei Împăr­tășanii în viața noastră ne-o sintetizează Sfântul Nil: el spune că e cu neputinţă să se mântuiască credinciosul, să primească iertarea păcatelor şi să dobândească Împărăţia cerurilor, dacă nu se împărtăşeşte, cu frică, cu credinţă şi cu dragoste, de tainicul şi neprihănitul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru.

Având în vedere toate acestea, creștinii, încă din primii ani ai existenței Bisericii, doreau cu ardoare merindele preasfinte, primindu-le ori de câte ori participau la Dumnezeiasca Liturghie. Cu timpul, s-a produs o nefericită separare între Liturghie și Euharistie, constatată cu amar de Sfântul Ioan Gură de Aur, la începutul secolului al V-lea: „Ah, ce obicei! Ah, ce prejudecată! În zadar se face jertfa zilnică, în zadar stăm zilnic la altar. Nimeni nu se împăr­tășește!”. Remarca tristă a sfântului părinte rămâne valabilă și în zilele noastre, când multă lume se împărtăşeşte doar în cele patru posturi de peste an, ba chiar nici atunci, tradiția fiind respectată doar la Crăciun și de Paști. Din fericire, încă de pe la începutul secolului al XIX-lea au apărut numeroase voci care au reiterat ideea revenirii la tradiția împărtășirii din Biserica primară, susți­nând-o prin solide argumente scripturistice și patristice. Amintim aici pe Sfântul Nicodim Aghioritul, în Biserica Greacă, sau pe Sfântul Ioan din Kronstadt, în Biserica Rusă. Această mișcare se încearcă și la noi, la români, îndeosebi în diasporă, probabil având ca model pe ortodocșii greci și ruși din Occident.

Chemarea la Potir

Însă strădania de reîntoarcere la tradiția liturgică a primelor veacuri creștine se cere însoțită de efortul clericilor de a-i catehiza pe credincioși, de a-i conștientiza asupra impor­tanței Sfintei Euharistii în viața noastră. Chemarea la Potir nu trebuie impusă, căci în atare situație împărtășania va rămâne un act liturgic exterior, neatrăgând după sine schimbarea întregii lor ființe. Împăr­tășania mai deasă se cuvine însoțită de redeș­tep­ta­rea în sufletele dreptslăvitorilor creștini a dorului de Hristos. Doar aşa apropierea și comuniunea deplină cu El vor produce mult-așteptata creștere duhovnicească a membrilor Bisericii.

Mântuitoarea obișnuință a desei împărtășanii trebuie să o deprindem din copilărie. Cu adevărat că pruncii nu înțeleg rostul și taina Dumnezeieștii Cuminecături. De aceea, responsabilitatea împărtășirii lor revine părinților, familiei. În ultimii ani am observat o reînviere a dorinței părinților de a-și împărtăși copiii cât mai des, săptămânal chiar. Cunosc familii care respectă frumoasa rânduială la fiecare Sfântă Liturghie la care participă. Se vor întreba unii: cum vedem rezultatul acestui act liturgic? Hristos, prezent în cei mici, îi zidește sufletește, încât ei sunt sociabili, cu o frumusețe și o liniște aparte. Deși nu înțeleg foarte bine rostul lor acolo, comportamentul micuţilor denotă faptul că învață și chiar știu ce înseamnă să petreci în compania lui Dumnezeu și a sfinților Săi în Biserică.

Pregătire pentru împărtășire

De aceea, împărtășirea pruncilor cred că s-ar cuveni făcută cât mai des, fără nici o pregătire specială. Părinții, însă, se pot pregăti. Chiar dacă nu se îm­păr­tă­șesc ei, o rugăciune stăruitoare, de mulțumire, făcută în numele odorului lor, nu ar strica. În perioada alăptării, nici nu se pune problema ca sugarul să fie înfometat dimineața, ­înainte de împărtășanie. Cu timpul, însă, după ce ajunge la doi, trei ani, copilul trebuie conștientizat și pregătit pentru momentul împăr­tășirii. Dacă nu se poate cu ajunare, deci să nu guste nimic, atunci să ia un mic dejun frugal, precedat numaidecât de o rugăciune scurtă și frumoasă, care l-ar ajuta să înțeleagă că acea zi este una specială, căci se întâlnește cu bunul său Prieten, Hristos.

Chiar și pe cei mărișori, de patru, cinci ani, este greu să-i oprești de la a nu gusta nimic zece, douăsprezece ore înainte de Împărtășanie. Când vor crește, realizând importanța acestui act, o vor face responsabil. De aceea, părinții, bunicii, preoții, profesorii de religie trebuie să le vorbească permanent de rolul Euharistiei în existența noastră pământească, fără a uita nici o clipă de însemnătatea pregătirii pentru emoționantul moment al ospățului mântuirii. Calea către această înțelegere se cade zidită cu răbdare, treptat, deoarece nu toți copiii ascultă, receptează și acceptă în aceeași măsură. Unii pot fi pregătiți să postească dimi­neața de la trei ani, alții de la patru ori chiar de la cinci ani, vârstă de la care capacitatea lor de înțelegere sporeşte. Iar atunci să încercăm să le formăm deprinderea ca, în ajunul duminicii sau sărbătorii când vrem să-i împărtășim, să se pregătească; să le construim o zi specială, fără îmbuibare, cu rugăciune, învățându-i să facă o faptă bună. Esențial este să nu-i obligăm pe micuţi, ci să le oferim o alternativă; ajutorul din partea adulţilor să nu rezide doar în a-i sprijini să biruiască ispita, ci să vizeze educarea voinței lor de a-L căuta pe Dumnezeu de bunăvoie. Astfel, apropierea de Potir nu va reprezenta un moment înfricoșător, ci unul de aleasă bucurie.

 

Arhimandritul Mihail DANILIUC

 

Sursa: Ziarul LUMINA

 

Cahuleanul Andrei Ciurunga: „În timpul schimbului meu a înviat Hristos!”

aprilie 9, 2018 Lasă un comentariu

 

 

La sărbătoarea Învierii din 1952, poetul Andrei Ciurunga se afla în lagărul de muncă Mustaţa de la Canal. A cerut să fie de gardă în acea noapte sfântă pentru a auzi clopotul bisericii din satul vecin.

Când a trecut sergentul pe acolo să vadă cum stau lucrurile, datoria lui Ciurunga era să-i raporteze evenimentele deosebite petrecute. Ciurunga i-a spus: „Domnule sergent, sunt plantonul schimbul doi, în baraca E4. În timpul schimbului meu a înviat Hristos!”. După această neobrăzare, gradatul l-a pedepsit pe loc. „M-a băgat direct în carcera îngustă din curte, unde am stat trei zile încheiate, cât au durat sărbătorile Paştilor”, povesteşte Ciurunga în cartea sa „Memorii optimiste. Evocări şi versuri din închisori”, apărută la Editura Fundaţiei Culturale Române, în 1992.

Andrei Ciurunga s-a născut la Cahul, în 1920, într-o familie de colonişti germani, Eisenbraun. Refugiat la Brăila în 1944, a publicat versuri sub numele de Robert Cahuleanu. În 1945 a scris un articol anticomunist în ziarul „Expresul”, iar în 1947, cu numele de Andrei Ciurunga, a publicat „Poeme de dincoace”, un volum anticomunist. A fost arestat abia după apariţia cărţii „Cântece de dor şi de război”, în 1950, când a fost condamnat la 4 ani de închisoare pentru „crimă de uneltire împotriva păcii”. A suferit în penitenciarele Uranus, Galaţi, Jilava, dar a fost dus şi în lagărele de muncă de la Canal. Aici barăcile erau neîncălzite, deținuții nu aveau parte de asistenţă medicală, hrana era sub limita umanului, iar munca dura între 10 şi 12 ore pe zi. Bătăile şi chinurile erau zilnic administrate de brigadierii morţii, care inventau mereu motive de pedeapsă.

Cu toată suferinţa sau poate tocmai din cauza ei, Andrei Ciurunga a scris poezie şi în detenţie. Poezia era nu numai o alinare personală, ci și un balsam și pentru sufletele colegilor săi. Memorau cu toţii versurile care îi purtau în lumea liberă a spiritului, simţindu-se răzbunaţi. Poetul îşi scria versurile pe săpun până le învăţa pe de rost. Tot în memoriile sale spune că o dată, a ascuns în sân, sub pieptar, niște hârtii cu poeziile sale, aşa încât la un moment dat i s-a ascuns în „biblioteca” improvizată un şoricel.

A fost eliberat în 1954, dar în 1958 a fost din nou arestat pentru vina că poeziile sale circulau încă între deținuții de la Canal. A fost condamnat de data aceasta la 18 ani de muncă silnică. A ispășit 6 ani în Balta Brăilei şi la Gherla. A fost eliberat în 1964.

Andrei Ciurunga a trăit până în anul 2004, gustând din plin liber­tatea, și având timp să-și vadă publicate mai multe volume de poezii și memoriile din închisoare.

Ziarul Lumina

MĂRTURISITORII

„O, pământ înstrăinat și urgisit…”

martie 27, 2018 Lasă un comentariu

 

O, pământ înstrăinat și urgisit, unde ai umblat atâta amar de vreme? Prin ce gubernii și cotloane ale istoriei te-ai ascuns sau ai fost dosit? De ce a trebuit să suferi atâta amar de timp? Soră Basarabie, care pricină a cauzat noua ta răpire, după ce, în 1918, ai împlinit trupul României Mari? După alți 78 de ani de amară înstrăinare, nu ți-e dor de Acasă?” Cu astfel de cugetări se cade să întâmpinăm ziua de 27 martie, amintindu-ne că, acum un secol, Moldova de dincolo de Prut revenea acasă, contribuind la ceea ce la finele anului se va fi împlinit: România Mare.

În istoria zbuciumată a României dintre Prut și Nistru, numită și Basarabia, se observă același constant „pretendent”, ce, prin politica sa de expansiune, a strivit sub tăvălugul indiferenței și al imperialismului un petic de pământ românesc, care nici în zilele noastre nu și-a regăsit drumul croit de vrednicii înaintași și voievozi. S-o fi gândit oare măritul Vodă Ștefan în 1479, când și-a măritat pe una din fiice, domnița Ileana, cu Ivan Ivanovici cel Tânăr, fiul Cneazului Ivan al III-lea al Moscovei, că urmașii ginerelui său îi vor sfârteca țara? Nici Vasile Lupu Vodă, dom­nitor din secolul al XVII-lea, nu avea să cunoască această dramă istorică, de vreme ce și-a căsătorit două fiice cu principi din est, după cum ne spune însuși Dimitrie Cantemir, domnul cărturar al Moldovei de la început de secol XVIII, în cartea Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor. Sau poate că ambii domnitori moldoveni au încercat, prin măsuri luate in extremis, să protejeze pământul ţării cu jertfa propriilor copii, știut fiind că astfel de alianțe maritale constituiau, la acea vreme, girul unei coabitări pașnice între două popoare.

Nu a întrezărit pericolul nici măcar Cantemir, convins de faptul că vecinii de la Răsărit, mărturisind aceeași credință cu poporul său, îi vor rămâne aliați de nădejde și apărători împotriva pericolului otoman ce se vădea tot mai amenințător. De aceea a și încheiat împreună cu țarul Petru cel Mare tratatul de la Luţk – Polonia (azi în Ucraina) din 1711, care avea ca obiect alianţa Moldovei cu Rusia împotriva Imperiului Otoman. Însă, în urma înfrângerii armatelor rusă şi moldovenească la Stănileşti, în vara aceluiaşi an, Dimitrie Cantemir a luat drumul pribegiei, împreună cu familia sa, în Rusia. Intrând sub protecţia lui Petru cel Mare, i-a devenit consilier, primind din partea lui titlul de „prea luminat principe al Rusiei”, precum şi un domeniu în ţinutul Harkovului, unde a temeluit moșia Dimitrievka. Să fi fost acest moment începutul lungului șir de suferințe agonisite de bătrâna Moldovă din partea „binefăcătorilor” de la Est, care, după căderea Constantinopolului, 1453, și-au asumat rolul fostului Bizanț de protecție a popoarelor ortodoxe din regiune? Zbuciumatele evenimente ale secolului al XVIII-lea creionează o perioadă dramatică pentru teritoriile dintre Prut și Nistru, ajunse, din nefericire, sub stăpânire rusească în 1812.

Deși prin convenția de la Luțk rușii recunoșteau că frontiera principatului Moldovei era determinată, după drepturile sale din vechime, de către Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot Bugeacul, Dunărea, Muntenia, Marele Ducat al Transilvaniei şi Polonia (articolul al XI-lea), evenimentele politico-militare petrecute la scurt timp după 1711 au produs o amnezie generală liderilor imperialiști, încât la nici jumătate de veac cereau anexarea nu doar a unor regiuni din Moldova, ci a întregii țări. De exemplu,la 25 septembrie 1768, sultanul Mustafa al III-lea a declarat război Rusiei. În zilele de 17 şi 18 septembrie ale anului 1769, armata otomană suferă o grea înfrângere, Moldova fiind ocupată de către ruşi. Țarina Ecaterina a II-a cerea anexarea nu doar a Moldovei, ci și a Munteniei, sub același pretext de protecție a celor două state creștine de pericolul otoman. Marile puteri europene, îngrijorate de pretențiile hegemoniste și expansioniste ale Rusiei, s-au opus cu vehemență planurilor atotputernicei țarine, prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi. Articolul al XVI-lea, referindu-se la situația Țărilor Române, prevedea ca Imperiul Rus să îna­poieze Sublimei Porţi toată Basarabia, cetatea Benderului, precum și cele două principate ale Munteniei şi Moldovei.

Pericolul recidivează, căci în anul 1787, în urma unui alt război dintre Imperiul Rus și Poarta Otomană, ruşii trec din nou Nistrul. După mai multe lupte dintre cele două puteri, rușii s-au dovedit biruitori, avându-i de partea lor și pe austrieci. În aceste condiții, turcii se văd obligați să accepte încheierea Tratatului de pace de la Iași, din 1792. Documentul prevedea, printre altele, obligativitatea ca Poarta Otomană să cedeze Rusiei ţinutul dintre Bug şi Nistru, cunoscut sub numele de Transnistria. De acum rușii, ajunși vecini pe Nistru cu moldovenii, vor urmări prilejul de a-și împlini „pohta” demult vădită. O nouă tentativă de anexare a teritoriului românesc s-a petrecut prin 1806, eșuată, de altfel, prin intervenția hegemonistă a austriecilor. Însă drama se petrecu la scurt timp, în anul 1812, când s-a desfășurat o nouă confruntare ruso-turcă, terminată cu înfrângerea Imperiului Otoman, căruia i se cerea cedarea Moldovei până la Siret. Doar planul lui Napoleon de a ataca Rusia îi obligă pe aceştia să accepte parafarea păcii cu Înalta Poartă, prin tratatul de la București din 28 mai 1812. Țarul Alexandru I „primește” doar teritoriul dintre Prut și Nistru, numit și Basarabia. Pământul românesc devenise o monedă de schimb sau un zar în mâinile marilor puteri ce îl înconjurau.

După 106 ani de înstrăinare și răstignire, la 27 martie 1918, prin voința poporului român dintre Prut și Nistru, Basarabia se reîntorcea Acasă!

 

27 Martie 2018

Caracteristicile esenţiale ale neamului românesc descrise de părintele Dumitru Stăniloae

octombrie 24, 2014 Lasă un comentariu

parintele-dumitru-staniloaePărintele Dumitru Stăniloaie a fost unul dintre cei mai mari teologi ai seolului XX, supranumit , “Patriarhul teologiei ortodoxe romanesti”.  Filosoful Heidegger spunea  că este   “al doilea”   mare gânditor al secolului trecut (gândindu-se la sine ca fiind primul). A fost deasemena şi profesor universitar, traducător, scriitor şi ziarist.

 

Detenţia politică.  Pe 5 septembrie 1958 , odată cu noul val de arestări, este reţinut de Securitatea comunista alături de membrii mişcării  Rugul Aprins , din care nu făcea parte, dar la ale cărei întâlniri participa. În 1959   este dus la penitenciarul Aiud, unde este ţinut luni întregi în regim de izolare. Este eliberat în 1963.

 

Caracteristicile  esenţiale  ale  poporului român

“Înrădăcinarea în spaţiul propriu”

Prima caracteristică esenţială a poporului român identificată de părintele Dumitru Stăniloae cuprinde această “înrădăcinare în spaţiul propriu”, considerată drept o calitate, dar şi un defect în acelaşi timp.

Astfel, românii sunt foarte ataşaţi de locurile lor natale, mulţi dintre ei alegând să nu-şi părăsească niciodată ţara, chiar şi în detrimentul unui trai mai bun.

Cei care aleg să trăiască în străinătate suferă două alienări fundamentale: fie un dor nemăsurat după locurile natale, fie o înstrăinare. Aşa cum subliniază părintele: “Trecerea la o simplitate conformă fie Orientului, fie Occidentului înseamnă o modificare esenţială a fiinţei românilor.

Orice simplitate este o simplitate etnică originară, dată împreună cu locul în care s-a format. Românii se menţin în complexitatea fiinţei lor numai prin acest spaţiu-punte, aşa cum anumiţi pomi nu se pot menţine decât la răscrucea vânturilor” (op. cit., p. 7).

Cu alte cuvinte, românii îşi pot păstra integral simplitatea caracteristică neamului lor doar în locul în care s-au născut.

Orice înrădăcinare într-un spaţiu străin este imposibilă fără pierderea unei mari părţi din propria moştenire ontologică.

Spiritul de sinteză. Raţiune şi luciditate

Părintele Stăniloae detaliază în continuare alte trăsături fundamentale ale neamului român. Considerând că, în esenţă, pe teritoriul nostru s-au întâlnit două moşteniri cuprinzătoare: cultura latină şi Ortodoxia, părintele Stăniloae precizează că din ele s-a format un spirit de sinteză propriu nouă.

“Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai din persistenţa lui din vremuri imemoriale în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi a creştinismului ortodox” (op. cit., p. 16).

Prin aceste două moşteniri fundamentale îmbinate într-o sinteză eficientă, românii se deosebesc fundamental şi de celelalte popoare occidentale sau răsăritene: “Noi nu suntem nici unilateral raţionalişti ca latinii din Occident sau ca grecii, care au influenţat latinitatea occidentală, nici unilateral mistici ca slavii sau ca popoarele asiatice şi africane – de un panteism şi mai total prin religiile lor impersonaliste -, ci unim luciditatea raţională a latinităţii personaliste cu sentimentul de taină prezentă în toate, dar cu o taină luminoasă, în care se poate înainta la nesfârşit şi care nu ne anulează ca persoane originare în sentimentul unităţii de comuniune pe care îl trăim” (op. cit., p. 17).

Această combinaţie neaşteptată de raţiune şi luciditate este una dintre trăsăturile de bază ale românilor. Gândirea nu este afectată de mister, ea nu se opreşte în faţa tainei, ci se îmbracă în aceasta. Orice gândire care este doar efectul unei lucidităţi lipsite de taină ne poate dezvălui doar valoarea tragediei, nu a bucuriei existenţei.

Cultura română

Sunt suficiente voci ale intelectualilor români crescuţi în Occident care consideră că noi nu am avut niciodată cu adevărat o cultură.

Mergând pe linia lui Mircea Eliade, una dintre puţinele excepţii de la această linie falsă, părintele Stăniloae consideră că: “Eliade accentuează faptul că toată cultura impresionantă a Occidentului din ultimele secole şi-a luat impulsul din Renaştere, ca şi faptul că ea a devenit o cultură a păturii intelectuale, de care poporul nu se împărtăşeşte; câtă vreme cultura românească a păstrat caracterul popular nu numai pentru că ea este opera poporului şi din ea se împărtăşeşte tot poporul, ci şi pentru că toată activitatea culturală scrisă ce s-a desfăşurat în Ţările Române “s-a făcut pentru luminarea şi întărirea sufletească a poporului”.

Câtă vreme în Apus Racine, Montaigne, Goethe, Dante rămân străini de universul spiritual al ţăranului francez sau german, la noi, Creangă este gustat de tot poporul” (p. 19). Această dorinţă inconştientă care există în popor de a forma o cultură accesibilă tuturor este ceva aproape unic. La noi, adevăraţii autori de opere importante au oferit o hrană accesibilă aproape tuturor.

Nu există practic români care să nu fi auzit măcar de Eminescu, Creangă, Coşbuc sau Arghezi şi sunt chiar mulţi cei care au citit măcar câteva din scrierile lor. Nu acelaşi lucru se observă în Occident, unde mulţi scriu doar pentru specialişti, ignorând pătura largă a poporului.

Încă un aspect negativ este că popoarele occidentale nu mai citesc prea mult, ignorându-şi propriile moşteniri culturale, considerate acum prea dificile şi pretenţioase. Simplitatea culturală specifică românilor nu există în Occident.

De altfel, părintele continuă: “Preocuparea aceasta de educare a poporului în spiritul unei înalte spiritualităţi se încadrează în toată mentalitatea Bisericii din Răsărit, a cărei literatură a urmărit în mod principal formarea unui om desăvârşit.

În Occident, nici în Evul Mediu, nici în epoca modernă, inaugurată de Renaştere, nu s-a urmărit formarea unui astfel de om. Literatura Evului Mediu urmărea exclusiv apoteozarea legendară a membrilor clasei feudale, lăudându-le orgoliul dornic de glorie, de onoare şi de stăpânire, celor simpli neoferindu-le decât lauda supunerii” (p. 31).

Echilibrul spiritului românesc

Poporul român a fost criticat adeseori pentru lipsa sa de iniţiativă, pentru faptul că nu a dat dovadă de suficient curaj în anumite momente istorice în care acest lucru părea că trebuie făcut. De la Emil Cioran încoace, s-au încumetat mulţi intelectuali să afirme că poporul român fie nu are o cultură, fie că niciodată nu a jucat un rol important în istorie.

Ceea ce nu au remarcat aceştia este splendidul echilibru al acestui neam, care, în ciuda atâtor nenorociri care au venit peste el în istorie (şi nu au fost puţine!), nu a fost deloc afectat.

“Echilibrul românesc nu e un echilibru al mediocrităţii. Chiar dacă soluţia aleasă pare cea mai simplă, cea mai puţin spectaculoasă, simplitatea aceasta cuprinde în ea cumpăna între luarea în considerare a o mulţime de posibilităţi. (…) Alegerea unor sinteze echilibrate, sănătoase, şi a atitudinilor în care se cumpănesc stări spirituale mai complexe, care prin corespondenţa lor cu sinteza de împrejurări continuu nouă fac posibil un progres şi o creştere spirituală a omului, este superioară lăsării în seama violentelor porniri unilaterale. (…) Românul consideră că echilibrul constituie normalitatea existenţei” (pp. 41-42).

Alegerea unei soluţii de mijloc surprinde poate gândirea complicată a oamenilor culţi care preferă tot felul de variante pretenţioase şi dificile, dar aceasta indică o eficienţă. Românii sunt oameni eficienţi.

Ei ştiu că păstrarea echilibrului înseamnă alegerea unor soluţii care să îl susţină în continuare. De aceea nu sunt persoane înclinate să rişte, să efectueze schimbări bruşte doar de dragul de a observa ceva nou. Simţim în schimbările dese potenţialitatea unei ispite.

Printre trăsăturile poporului român enumerate de părintele Stăniloae se numără: legătura cu spaţiul natal, echilibrul extraordinar al deciziilor şi sinteza magnifică dintre luciditate şi gândire suspendată în faţa misterului. Toate acestea au un efect asupra dezvoltării intelectuale înalte a acestui neam.

Pentru a rezuma cele spuse mai sus ne întoarcem la părintele Stăniloae care sintetizează astfel: “Poporul român a primit prin literatura bizantină o educaţie în acest sens; el a primit o educaţie în vederea unui umanism echilibrat, de stăpânire asupra pornirilor unilaterale, pătimaşe, stăpânire fără de care omul nu poate valorifica toate potenţele naturii sale, adică umanitatea sa integrală.

Poate această capacitate a minţii nepătimaşe de a valorifica toate potenţele naturii umane se numeşte, în spiritualitatea bizantină şi apoi şi în cea românească, “minte întreagă” (p. 44).

 Ziarul Lumina

EMINESCU ŞI CRĂCIUNUL

decembrie 23, 2011 Lasă un comentariu

Despre poetul românilor niciodată nu s-a spus că ar fi credincios în sens pur dogmatic. Ca orice scriitor, fie şi de geniu, el avea libertatea neîngrădită. Tocmai întru această libertate apropierea sa de marile momente sacre ale anului creştin sunt cu atât mai interesante.

Eminescu şi Crăciunul

În apropierea Crăciunului avem astfel datoria să citim pagini care nu sunt încorsetate, ci ne ajută să desluşim fiorul unei mari sărbători care pătrunde universul labirintic al scrisului. Chiar şi Mihai Eminescu face parte dintre acei scriitori pentru care influxul spiritual a intrat în substanţa operei printr-un fenomen delicat de refracţie, şi nicidecum într-un mod simplist, rectiliniu. Sufletul poetului nu acceptă lucruri luate de-a gata, şi cu cât poetul este mai talentat, cu atât şi simbioza dintre el şi sacralitate este mai tensionată. Sau, dimpotrivă, exprimă o seninătate dincolo de orice privire duioasă sau sentimentală. Într-o zi de mare sărbătoare încerc să găsesc în cărţi ceea ce inima nu mai are fiindcă a pierdut sau a obosit. Ceea ce eu nu mai pot să fac altcineva este în măsură să-mi reamintească. Aceasta şi explică aplecarea în aceste zile către poezia lui Eminescu. Eminescu şi Crăciunul, Eminescu şi colindele, Eminescu şi Sfânta Fecioară, Născătoare de Dumnezeu… Poezia adevărată deschide sufletul nostru spre sărbători, şi nu-l îndepărtează. Scria aşadar Eminescu într-o poezie scurtă din anul 1878, e vorba deci de o antumă: „E vremea colindelor căci gheaţa se întinde asemeni oglinzilor, şi tremură brazii mişcând rămurelele, căci noaptea de azi-i când scânteie stelele…” Asupra unei idei vreau să mă opresc. În noaptea de azi scânteie stelele… Ce înseamnă aceasta? Nu cumva e vorba de o mare intuiţie poetică potrivit căreia într-o noapte de o asemenea intensitate a transparenţei TOATE stelele care ard pe cer vestesc Naşterea Domnului şi nu doar una singură? După cum la Bobotează, de care ne despart doar două săptămâni, întreaga apă a creaţiei este sfinţită şi nu doar aceea din recipientele destinate dăruirii celor care aceasta aşteaptă… Eminescu, simţind scânteierea generală a nopţii, a înţeles ce înseamnă liturghia cosmică, specifică lumii răsăritene, în aşa fel încât pereţii bisericilor nu mai separă lumea din interior de cea din afară, ci dimpotrivă, asigură o permeabilitate fertilă şi fericită pentru ca tainele dinăuntru să comunice în exterior şi marea vibraţie a cosmosului să pătrundă în biserică. Aşa citesc un asemenea vers şi nu-l expediez în categoria banalităţilor, cum iconoclaştii noştri de serviciu atât aşteaptă.

Citește mai mult…