Arhiva

Posts Tagged ‘Ziarul ŢARA’

Frontul „kaghebiștilor”

Fostul meu coleg de la Frontul Popular din Moldova, Mihai Roșcovan, nu poate rămâne indiferent față de mărturisirile mele legate de o anumită dispută iscată între doi foști miniștri din Guvernul Druc – Constantin Tampiza și Ion Costaș.
Așa este, Mihai, în ajunul oricăror alegeri mai toată lumea este cuprinsă de un spirit mobilizator, chiar dacă în toată treaba asta s-ar ascunde, câteodată, și interese obscure, mai ales în clipa în care, în această campanie de mobilizare, în vremurile de când există internetul și Facebook-ul, este inclusă, la comandă, și armata de troli ai unei sau ai altei grupări interesate!
Cât privește dl Constantin Tampiza și mulți alții ca el, care ar fi lucrat pentru o companie rusească sau alta sau care ar fi fost membri ai PCUS și ar fi activat în organele acestuia, ar trebui să observăm câteva lucruri:
Procesul mult așteptat de readucere a teritoriilor românești înstrăinate la sânul României ne va cuprinde pe toți cei născuți în aceste teritorii – fie că am fost sau nu membri ai PCUS, fie că, după dezmembrarea imperiului, am fi lucrat sau nu pentru firmele rusești apărute după dezmembrare!
Ne vom uni cu Țara toți – și cei care au fost comuniști și cei care nu au fost comuniști, și securiștii și nesecuriștii, și pro-românii și anti-românii, și ocupanții chiar vor rămâne să se unească și ei cu Țara noastră România având cetățenia Republicii Moldova!
Nu cred că un fost membru al PCUS, inclusiv cel care a activat în Comitetul Central sau în alte organe comuniste, nu are dreptul să mobilizeze lumea în vederea constituirii unei forțe consolidate a basarabenilor care-și doresc reunirea cu Țara!
Adu-ți aminte, Mihai, cât de puternic era Frontul Popular după ce miile de foști comuniști își depuneau, public, carnetele de membru al PCUS în chiar sala Congresului II al FPM din 29-30 iunie 1990!
Numește-mi un ministru din fostul Guvern Druc care nu ar fi fost membru al PCUS!
Numește-mi pe unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai noștri care nu ar fi fost membri ai PCUS – Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Liviu Damian etc., etc., dar care au fost cei mai viguroși promotori ai valorilor noastre naționale!
În calitatea mea de redactor-șef al publicației noastre ȚARA, numit în această funcție inclusiv cu votul tău, Mihai, la Congresul II al Frontului, îi voi ține minte pe toți cei care mi-au întins o mână de ajutor pentru a asigura apariția publicației noastre de suflet (Congresul și organele de conducere ale Frontului nu au decis niciodată din ce mijloace urma să apară ȚARA, din păcate! Și nici nu mi-au acordat vreodată bani pentru asta! Numai eu știu cum găseam banii necesari pentru ca să scot la timp ȚARA!)!
Trebuie să-ți mărturisesc acum, peste ani, că cei care m-au ajutat în acest sens nu au fost președintele Frontului de atunci, I. Hadârcă, sau cel care se zbătea să-i ia locul, I. Roșca!
Cei care m-au sprijinit atunci absolut dezinteresat au fost oameni ca Constantin Tampiza sau ca Constantin Iavorschi, să zicem, iertată să-mi fie cacofonia, și el membru în Guvernul Druc (Constantin Iavorschi care m-a ajutat să procur chiar și primul mijloc de transport pentru redacție și care nu uita, stabilit fiind la București deja, după demiterea Guvernului Druc, să mă invite pentru a-mi înmâna „niște bani” pentru ȚARA, bani pe care Roșca, după ce îi raportam, ca șef ce era, de unde-i am, insista să-i scot din contul redacției pentru a-i da lui cu împrumut, împrumut pe care nu l-a mai întors niciodată!).
De aceea, zic, este creștinește să nu judecăm pe nimeni atunci când aceștia vor să-și pună osul, în condițiile vitrege de azi, la relansarea Frontului sau a unei largi Mișcări a Basarabenilor (fie ei foști comuniști sau necomuniști, „kaghebiști” sau nekaghebiști), Mișcare menită să lucreze pentru reunificarea teritoriilor românești înstrăinate!
Nu Tampiza, și nici Iavorschi, și nici alții dintre miniștrii de bună-credință din Guvernul Druc lucrează azi pentru Rusia lui Putin!
Pentru Rusia lucrează azi I. Roșca și „jurnaliștii lui de la SPUTNIK”, rețea propagandistică a Kremlinului menită să asigure „înaintarea Rusiei”, cum spunea Eminescu, adică expansiunea rusească asupra Republicii Moldova și asupra întregii Românii.
Pentru Rusia lucrează, conștient sau inconștient, cei care au făcut concubinajul politic cu Kozak și Dodon, sculele lui Putin cu misiunea de a ține sub control Republica Moldova prin realizarea planului rusesc de federalizare și de legalizare cu orice preț a prezenței trupelor rusești în stânga Nistrului, precum și de zădărnicire pe toate căile a procesului firesc de afirmare a identității noastre românești!
Pentru Rusia lucrează toate natașele, lorenele, teveopturile, proteveurile marxiste, neomarxiste, progresiste, lucinschiste, platoniste sau renatousatiste!
Pentru Rusia lucrează Procurorul general al Republicii Moldova, Alexandr Stoianoglo, care a reușit în câteva luni de zile de când este în funcție să blocheze toate dosarele deschise împotriva lui Dodon și să-l elibereze din închisoare pe una dintre cele mai perfide unelte rusești, Platon!
Pentru Rusia lucrează Serviciul de Informații și Securitate al Republicii Moldova și celelalte instituții strategice ale statului ajunse pe mâna Rusiei după concubinajul Maiei Sandu și al lui Andrei Năstase cu Kozak și Dodon!
Pentru Rusia lucrează toți cei care mențin cu bună știință fragmentat și dezunit segmentul românesc din stânga Prutului!
Pentru Rusia lucrează toți cei care își neagă apartenența la marea și viguroasa noastră națiune română!

Jurnalismul moral!

august 6, 2020 Un comentariu
Pe marginea postării mele de acum câteva zile referitoare la promovarea lui Șor de către Protv Chișinău prin difuzarea spoturilor publicitare ale acestuia, Mihaela Bîtcă observă, pe bună dreptate:
 
 
De regulă, nu urmăresc postul public de televiziune, pentru că acesta, în loc să fie al societății, slujește puterii, indiferent de culoarea politică a acesteia.
 
Nu încape îndoială că, în regimul de astăzi, postul public de televiziune se află sub controlul total al lui Dodon, deci slujește celor care au furat împreună cu Șor banii de la BEM (Numai milioanele luate drept credit, dar nereturnate, de către familia Zinaidei Greceanâi, Președintele Parlamentului, ajunsă în această funcție inclusiv cu votul deputaților blocului ACUM, în urma târgului dintre Maia Sandu, Andrei Năstase și trimisul Moscovei, Dmitri Kozak, cât prejudiciu au adus basarabenilor!).
 
Nu exclud că materialul publicitar al lui Șor a fost plasat și la alte instituții de presă, pe care nu am cum să le urmăresc.
 
La banii pe care îi deține Șor după jefuirea sistemului bancar, este posibil ca spoturile publicitare ale pușcăriabilului ascuns în Israel să fi fost și să fie difuzate încă, în condiții absolut legale, de majoritatea posturilor de radio și TV din Republica Moldova. Toate aceste instituții au nevoie de „surse de finanțare”, nu am nimic împotrivă!
 
Pe mine mă interesează însă „principiul moralității”, cum spune fidela mea prietenă de pe Facebook, Mihaela Bîtcă, principiu pe care ar trebui să-l pună în față instituțiile de presă atunci când acestea își caută „sursele de finanțare”!
 
Și întâi de toate mă interesează cum este respectat acest „principiu al moralității” de către posturile TV care pretind a fi independente și preocupate „profund” de scoaterea adevărului la suprafață, mai ales când vine vorba de furtul miliardului din sistemul bancar al moldovenilor!
 
Ca meseriaș în ale jurnalismului, nu pot să accept ca un jurnalist să fie remunerat pentru munca prestată din banii furați de la oameni!
 
Când stai și urmărești zilnic spotul publicitar al lui Șor difuzat de Protv, fără să vrei te întrebi: cum poți s-o faci pe profunda, să zicem, în emisiunea care se numește „În profunzime” și în același timp sa accepți să fii plătită, la salariu, din banii obținuți în urma publicității celui care a furat miliardul?!
 
Da, sunt adeptul moralității în jurnalism!
 
Pentru că jurnalismul fără acest principiu este unul imoral!
 
Îmi amintesc bine zilele din anul 1997, când la Chișinău apărea Protv Chișinău.
 
Împreună cu echipa mea de la ziarul ȚARA ne bucuram sincer că în spațiul basarabean apărea, în sfârșit, și un post de televiziune de respirație românească!
 
Am și publicat atunci pe paginile publicației noastre un material cu titlul: „Mai la deal de PFD a venit un Protv!”, PFD fiind Partidul Forțelor Democratice, sediul acestuia aflându-se în apropierea noii instituții de presă.
 
Mare mi-a fost însă surprinderea ca, după câteva luni de zile, în primăvara anului 1998, când dețineam și mandatul de deputat, obținut pe lista Convenției Democrate din Moldova (entitate electorală formată din Partidul Renașterii și Concilierii Naționale și PPCD), să fiu invitat de șeful proaspătului Protv Chișinău la o cafea pentru a mi se propune o ciudată „tranzacție”: eu, în calitate de redactor-șef al ziarului ȚARA, să public materiale critice la adresa Protv Chișinău astfel încât Protv Chișinău să aibă motive indubitabile pentru a critica ziarul ȚARA!
 
Evident, am respins propunerea „fratelui meu de peste Prut”, crezând sincer că omul este dezinformat asupra evoluțiilor mediatice și politice din stânga Prutului ori, și mai rău, ar fi având accese de instabilitate emoțională în urma impactului cu realitatea basarabeană.
 
Mai târziu însă mi-am dat seama că prietenul nostru din fruntea Protv Chișinău era foarte bine informat asupra felului în care decurg lucrurile dincoace de Prut și era foarte stabil emoțional în tot ceea ce făcea: în emisiunile informative ale postului său de televiziune predomina, cu regularitate, tonul persiflant, batjocoritor, la adresa Mitropoliei Basarabiei, instituție românească pe care ziarul ȚARA, alături de echipa frontistă, a susținut-o și promovat-o constant și plenar de la reactivare, în 1992, până la reintroducerea în legalitate, în 2002; în 2005, alături de consilierii Președintelui României, Traian Băsescu, ne îndemna suspect de insistent, căutând a ne convinge pe noi, deputații PPCD, să votăm în favoarea realegerii lui V. Voronin în funcția de Președinte al RM; în toamna lui 2008, difuza o profundă emisiune de lansare a Nataliei Morari, ca mare jurnalistă occidentală prigonită de FSB-ul lui Putin, și punea la cale, cu câteva luni înainte de tragicele evenimente din aprilie 2009, o amplă campanie de dezinformare și manipulare a opiniei publice în legătură cu o presupusă maltratare a unui cameraman Protv în incinta Comisariatului de poliție Buiucani, campanie menită să trezească și să cultive ura populației asupra reprezentanților organelor de ordine.
 
Mai mult decât atât: în luna octombrie a aceluiași an 2008, după ce, în calitatea mea de jurnalist, dar și de deputat și președinte al Comisiei parlamentare pentru Drepturile Omului, am luat atitudine de la tribuna Parlamentului în legătură cu abuzurile și imoralitatea actelor relatate mai sus, am fost taxat, stigmatizat și, culmea, eliminat, public și arbitrar, din Uniunea Jurnaliștilor din Moldova de către un autointitulat președinte al acestei organizații – V. Saharneanu!
 
În definitiv, „principiul moralității”, adus azi în discuție de Mihaela Bîtcă, este unul indispensabil și definitoriu în actul de jurnalism! Mai ales în actul de jurnalism legat de corupția și jaful bancar din Republica Moldova în care au fost implicate persoane publice precum Șor și toți cei ce i-au ținut hangul din sânul puterii!
 
Doar punând în față un asemenea principiu, vom fi capabili să construim o presă morală, presă a „caracterelor tari”, asemeni celui mai convingător reprezentant al jurnalismului moral românesc, Mihai Eminescu, care scria în ultimul său articol publicat la TIMPUL în ziua de 28 iunie 1883:
 

Cum să-l înlăturăm pe Dodon de la guvernare

Azi s-au găsit unii care au încercat a mă convinge că în spatele veteranilor războiului cu rușii din 1992, ieșiți în Piața Marii Adunări Naționale, ar sta anumite forțe ori persoane cu interese.
 
Mi s-au pomenit întâi de toate numele răsunătoare ale unora dintre cei implicați în „furtul miliardului”.
 
Mi s-a spus chiar că Shor ar fi plătit transportatea veteranilor din raioane la Chișinău.
 
Mi s-a mai șoptit la ureche că grupul Candu, Pro Moldova, și-ar fi pus osul și el la organizarea protestelor.
 
Nu am dovezi și nu pot să afirm că luptătorii noștri în războiul împotriva invaziei rusești din 1992, divizați și ei în fel de fel de grupulețe (unul dintre ei, legendarul apărător al Comisariatului de poliție din Tighina, Anton Gămurari, a ajuns chiar consilier al prim-ministrului Chicu), s-ar lăsa manipulați atât de ușor de către cei cu interese obscure.
 
I-am văzut azi cu ochii mei (Din cauza că transportul public nu circula prin centrul Chișinăului, am făcut pe jos drumul de la policlinică până acasă trecând chiar prin PMAN, acolo unde m-am întâlnit cu foarte mulți veterani, cunoscuți și necunoscuți, unii dintre ei – vechi frontiști și cititori ai ziarului nostru „Țara”, participanți activi ai istoricelor proteste anticomuniste din 2002!):
 
Le-a ajuns cuțitul la os!
 
Mai ales după ce s-au văzut batjocoriți și lezați în demnitatea lor de onoarea pe care le-o poartă Dodon ocupanților ruși și separatiștilor de la Tiraspol, care au tras în ei acum 28 de ani, de declarațiile năucitoare a doi miniștri de Externe la rând, N. Popescu de la fostul guvern Sandu și A. Ciocoi de la actualul guvern Dodon, potrivit cărora conflictul de la Nistru ar fi fost un banal „război civil” sau că armata rusă nu ar fi una care a atacat Republica Moldova, ci una care ar fi intervenit „să pună capăt vărsărilor de sânge”!
 
Dar chiar dacă s-ar întâmpla cumva ca anumite persoane sau grupări cu interese ascunse să caute a profita de pe urma revoltei veteranilor din 1992, protestul de astăzi al acestora se constituie într-un act de curaj și un semnal de luptă!
 
Este semnalul că un președinte corupt și trădător ca Dodon, cu tot cu guvernul lui susținut de PD, care a închinat țara rușilor și a izolat-o pe plan extern, nu mai poate fi tolerat și că acesta trebuie dat jos cu efortul conjugat al întregii societăți!
 
Înlăturarea lui Dodon trebuie să fie înfăptuită cât mai urgent posibil, în lunile următoare, până ca acesta să-i pregătească lui Putin pista de aterizare la Chișinău cu ocazia „celor 75 de ani de la victorie”, adică de la reocuparea Basarabiei de către armata rusă, prezentă și azi la Tiraspol!
 
La acțiunea comună de înlăturare a trădătorilor de la cârma statului trebuie să participe toți de la mic la mare: cei cu interese, cei fără interese, cei de la partide, cei apolitici, cei unioniști, cei neunioniști, cei săraci, cei bogați, cei bolnavi, cei sănătoși, cei tineri, cei în vârstă, cei cu loc de muncă, cei fără loc de muncă, cei mulțumiți, cei nemulțumiți, cei cu bani, cei fără bani, cei fericiți, cei amărâți, cei care ne plac, cei care nu ne plac, cei care au furat, cei care nu au furat, foști și actuali polițiști, foști și actuali securiști, foști și actuali nomenklaturiști, foști și actuali procurori, foști și actuali judecători etc, etc, toată lumea cinstită și necinstită care dorește sincer să pună capăt mizeriei și umilinței la care am fost supuși de o guvernare ce vrea să ne ducă cu tot dinadinsul sub ciubota rusească!

De ce purtai și eu „chistol”

august 15, 2019 Lasă un comentariu
Fostul meu coleg de la ziarul „Țara”, Ion Preasca, îmi trimite o replică la postarea mea despre „chistoalele” Ministerului Apărării pe care și le-au „cadonat” lor înșiși foștii miniștri ai Apărării, A. Șalaru și E. Sturza (informație făcută publică de actualul ministru al Apărării, din Guvernul Sandu).
„Țin minte că și Ștefan Secăreanu purta pistol. Acum 20 de ani”, scrie Ion Preașcă.
Da, am avut și eu un pistol, pe care l-am purtat legal, dar nu în Parlament și Guvern, așa cum făcea Iu. Roșca!
L-am procurat, în conformitate cu prevederile legale (nu l-am luat de la Ministerul Apărării), după ce, în 1998, am fost amenințat cu moartea în urma investigațiilor pe care le-am făcut (în calitate de deputat, dar și în cea de ziarist) pe marginea crimelor săvârșite de fostul viceministru al Justiției și șef al Departamentului Penitenciare, Evgheni Sokolov, (pus în această funcție de rețeaua rusească din anturajul lui M. Snegur) și demersurilor mele insistente privind demiterea acestuia din funcție și tragerea lui la răspundere penală.
Amănuntele în acest sens au fost publicate în ziarul nostru ȚARA, unde ai lucrat și tu, Ioane!
Pentru cei care nu cunosc, precizez că individul în cauză, Sokolov, în timpul războiului de la Nistru din 1992, a dispus mutarea unui număr important de deținuți (născuți în restul spațiului URSS și condamnați pentru crime foarte grave) din penitenciarele de pe malul drept al Nistrului în penitenciarele de pe malul stâng al Nistrului, aceștia fiind apoi eliberați, înarmați și puși să lupte împreună cu bandele separatiște și armata rusă de la Tiraspol împotriva apărătorilor integrității teritoriale a R. Moldova!
Am reușit atunci să obțin demiterea lui Sokolov, dar nu și pedepsirea lui!
Între timp, acesta a dovedit să spele putina și să fie instalat de guvernul Federației Ruse în funcția de șef al penitenciarelor în regiunea Moscova.

Opoziția cu aceleași rădăcini ca și ale puterii

decembrie 9, 2018 Lasă un comentariu
Un rătăcit frustrat, Viorel Chivriga, s-arată supărat rău pe postările mele despre sfârșitul tragic al artizanilor Marii Uniri de la 1918 în închisorile regimului bolșevic de pe cele două maluri ale Prutului.
 
„Lasă într-o parte oamenii, care nu sunt murdari ca voi. Frustrați sunteți, voi, cei care ați deturnat și ați terfelit mișcarea de eliberare națională și doriți cu orice preț să reveniți în politică. Te supraestimezi, Ștefane. Numai bine!”, scrie acesta.
 
Nu înțeleg ce pot avea postările despre chinurile la care au fost supuși de regimul bolșevic înaintașii noștri de la 1918 cu persoana subsemnatului sau cu formatiunea din care am facut parte si eu? De ce umbli cu insinuări? Multe din amănuntele din aceste postări au fost publicate de mine, de-a lungul anilor, în paginile ziarului ȚARA.
 
Ori poate îmi interzici să plasez în spațiul virtual ceea ce cred eu că trebuie să cunoască și alți utiizatori Fb?
 
De când te-ai angajat și ca cenzor?
 
Un lucru însă îl înțeleg: iti este frica de revenirea mea in politică! Sau, mai bine zis, îți este frică de revenirea PPCD-ului în întregime, din care, îmi dau seama acum, nu ai făcut parte și pe care l-ai disprețuit tot timpul?
 
PPCD-ul nostru, cel românesc, în care eram si eu, nu mai există de vreo 10-12 ani!
 
A fost explodat!
 
Denumirea lui și ce-a mai rămas din el au fost confiscate de Roșca, agent vechi al Moscovei, și un mic grup din jurul lui. Mi-am expus punctul de vedere public asupra acestui subiect. Nu am de gând să revin.
 
Te enervează prezența mea pe Fb ori faptul că am rămas încă viu, nu am fost încă strivit de rețelele criminale de proveniență rusească, dirijate de „bărbos”, așa cum s-a întâmplat cu atâția coechipieri de-ai mei?
 
Cât privește „supraestimarea” pe care mi-o incriminezi, îți pot spune doar atât:
 
Sunt un om cu frică de Dumnezeu!
 
Tu, Viorel, confunzi „supraestimarea”, adică „mândria de sine”, unul dintre cele mai mari păcate omenești, cu mândria, exprimată neîncetat de mine, de a fi fost membru al unei organizații politice românești și creștine, PPCD-ul nostru drag! Mândria de a fi fost fericit alături de miile de frontiști cărora nu le-a fost frică să-și afirme și să-și apere identitatea românească, unii dintre ei uciși de KGB-ul de la Chișinău în războiul sângeros de la Nistru. Uciși pentru simplul motiv că au fost frontiști!
 
Anume de spiritul acestei forțe, viguroase și curate, PPCD-ul nostru, cel românesc, se teme cel mai mult tot sistemul de proveniență securistă care stă neclintit la Chișinău și astăzi la aproape trei decenii de la destrămarea imperiului sovietic!
 
Și încă ceva, extrem de important pentru tine, Viorel:
 
Anume de aceeași frică este cuprinsă astăzi și „opoziția” căcăcioasă, neomarxistă, de la Chișinău, care-și ascunde identitatea românească și-i respinge pe unioniști, dar se simte foarte bine lângă idolii ei, Usatâi și Dodon, pe care-i întâmpina cu flori în PMAN acum doi sau trei ani – frica de PPCD!
 
O opoziție cu aceleași rădăcini ca și ale puterii – rusești – este tot atât de mafiotă și antiromânească!

PPCD și actul respirației sale (III): 7 APRILIE DIN CABINETUL LUI VORONIN

ianuarie 12, 2014 2 comentarii

Stefan Secareanu Cahul

 În  timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 v-am văzut printre mulțimea din spatele clădirii Parlamentului. Erați protestatar ca în 2002? Ce a însemnat pentru Ștefan Secăreanu și colegii lui din PPCD ziua de 7 aprilie 2009?

– Bineînțeles, e o diferență mare între acțiunile de protest ale PPCD-ului din iarna-primăvara anului 2002 și ce am văzut la 7 aprilie 2009. Un protest își atinge scopul prin mesajul clar și bine articulat, prin organizatori și lideri responsabili, fermi și disciplinați. Numai în asemenea condiții participanții la acțiune, indiferent de numărul lor, te urmează în mod exemplar și te susțin, iar provocatorii, din afara sau din interiorul echipei,  nu mai au șanse și posibilități de a se manifesta.

La 7 aprilie 2009 nu am văzut așa ceva. La 7 aprilie 2009 a avut loc o acțiune murdară împotriva Republicii Moldova, cu ”organizatori” și ”provocatori”. În acea zi ”organizatorii” au fost ”provocatori” și ”provocatorii” au fost ”organizatori”. Nu conta cine și de ce culoare politică era. În stradă toți aveau pe față aceeași mască – cele trei culori ale drapelului nostru național, și scandau aceleași lozinci: ale PPCD-ului de la protestele din 2002. Una părea cunoscută și apăsată: ”Moldova fără Voronin, Moldova fără comuniști!”.  Scopurile acestei acțiuni au fost două: pe de o parte, acapararea Puterii, iar pe de altă parte, înfierarea României și a românismului din stânga Prutului! Liantul intereselor acestora a fost unul singur și suprem: banul! În rest, zecile, sutele și miile de protestatari, sinceri și romantici, au fost transformați în ”masă de manevră” sau victime ale unei înscenări sinistre. Nu degeaba până astăzi nu s-a ales nimic din ”investigațiile” Procuraturii sau din cele ale comisiei parlamentare instituită în acest sens. Nimeni nu a fost și nu va fi tras la răspundere pentru crimele comise. ”Organizatorii” și ”provocatorii” nu vor admite așa ceva.

PPCD-ul a fost una dintre victimele acțiunilor murdare din 7 aprilie 2009. Dacă în 2005, sub paravanul pericolului rusesc, PPCD-ul a fost atras în jocul dezgustător de atunci cu scopul compromiterii noastre și a idealurilor îmbrățișate de noi, în 2009, aceiași autori, aceiași ”organizatori” și ”provocatori” puneau la cale scoaterea definitivă din scenă a PPCD-ului, trecerea lui la gunoi, extirparea și aruncarea lui ca pe o măsea stricată. Și acest lucru le-a reușit de minune. Cu toate mijloacele posibile pe care le-au avut în dotare (cele mai mârșave dintre toate acestea au fost unele surse media, democratice, flămânde, libere, docile și manipulatoare, luptătoare, naționale, atoateștiutoare, investigatoare și alergătoare cu capul printre nori, care, sub orice regim, pot deveni, cu cea mai mare ușurință, unelte periculoase în mâinile ”atotputernicilor” din umbră), inclusiv, cu ajutorul liderului PPCD. Trist, dar adevărat…

În 2009, Voronin, dar mai ales anturajul său, ardeau de dorința să scape de PPCD și să se aleagă, după scrutinul din 5 aprilie, cu o majoritate parlamentară confortabilă, fără ”partidul lui Roșca”. Tânjeau mult după situația de până la 2005, când dețineau 71 de mandate în Parlament și când ar fi putut întoarce și cursul apelor, nu-i încurca nimeni, dacă ar fi fost ceva mai sprinteni la minte și dacă nu le-ar fi pus bețe în roate protestele anticomuniste organizate de PPCD în 2002, dar și cele din fața Ambasadei de la Moscova împotriva prezenței militare ruse pe teritoriul național al Republicii Moldova, din toamna lui 2003, finalizate cu respingerea Memorandumului Kozak. Mai mult decât atât. Apropierea, voită sau nevoită, a lui Voronin de PPCD după votul din 4 aprilie 2005 al creștin-democraților i-a știrbit, într-o anume măsură, imaginea PCRM-ului în fața electoratului său, dar și în fața Moscovei. Să nu uităm că, imediat după 4 aprilie 2005, sub presiunea PPCD-ului, majoritatea parlamentară comunistă a fost ”obligată” de Voronin să voteze un șir de hotărâri ale Parlamentului privitor la integrarea europeană a Republicii Moldova și la retragerea trupelor ruse din țara noastră.  Ceva mai târziu, PPCD-ul i-a impus lui Voronin adoptarea legii din 22 iulie 2005,  prin care Chișinăul își determina poziția univocă în problema conflictului transnistrean: orice statut poate fi acordat localităților din stânga Nistrului doar după retragerea definitivă a trupelor ruse din Moldova. Iată de ce PCRM-ul se zbătea din răsputeri pentru a drege cumva busuiocul și a se pune bine din nou pe lângă Putin…

Dar, nu a fost să fie. Comuniștii au obținut doar 60 de mandate și asta le-a stricat toate planurile. Ei nu au fost în stare să își ”aleagă” de unii singuri șeful statului, în cele din urmă, fiind nevoiți să cedeze puterea ”revoluționarilor” de altă sau de alte culori. Un singur mandat nu le-a ajuns pentru a fi fericiți pe deplin.

Un singur mandat al comuniștilor l-ar fi salvat, poate, și pe liderul PPCD, Iurie Roșca, care, în acea perioadă critică era preocupat mai mult de soarta lui Voronin decât de soarta propriului partid. Deși obținuse cu câteva mandate mai mult decât la alegerile din 2005, chipul lui Voronin trăda în acele zile nesiguranță și îngrijorare. Nu-l putea liniști nici chiar textul discursului său legat de evenimentele din 7 aprilie, scris de Iurie Roșca,  înregistrat din timp de el și transmis de Televiziunea Națională. Avea emoții și i se împleticea limba în gură mai ales la pronunțarea neologismelor și sofismelor lui Roșca îndreptate împotriva României. Nu l-au salvat pe Voronin nici eforturile și combinațiile propuse de Roșca pentru găsirea sau ”cumpărarea” cu orice preț a celui de-al 61-lea mandat din sânul deputaților necomuniști.

”Camaradul” nostru avea motive și mai serioase pentru a cădea în depresie. Toate planurile lui cu Voronin și Tkaciuk sau cu Voronin împotriva lui Tkaciuk, sau cu Tkaciuk împotriva lui Voronin au prins, pare-se, a se nărui. Arăta nervos și neliniștit. Așa l-am găsit în dimineața zilei de luni, 6 aprilie.

Toată lumea cunoștea deja rezultatele preliminare ale alegerilor parlamentare din 5 aprilie. Eram obosit. Nu închisesei un ochi, pentru că toată noaptea am fost pe drum, la volan. Trecusem pe la colegii noștri de la Cahul. Acolo am aflat primele rezultate ale scrutinului. Era clar că formațiunea noastră, pentru prima dată după aproape douăzeci de ani de prezență parlamentară, pierde bătălia electorală rămânând în afara Parlamentului. Am căutat să-i susțin și să-i încurajez pe coechipierii mei din orașul și zona unde îmi petrecusem copilăria și adolescența. După asta am trecut pe la  echipele noastre de la Cantemir, Leova și Hâncești. Îmbrățișându-mi colegii, încercam să-mi stăpânesc lacrimile care mi-au dat năvală. Am avut acest sentiment apăsător tot drumul până la Chișinău. Mă luminasei la chip când îl întâlnii, în fața blocului nostru, pe Vlad Cubreacov. După ce ne-am salutat, am zis că nu ne mai este somn și am mers spre Parlament cu gândul să prindem a ne aduna lucrurile din birourile noastre în care nu mai călcasem de la începutul campaniei electorale. Deși mai aveam timp berechet până la confirmarea noii componențe a Parlamentului, eram hotărâți să începem ”evacuarea” anume atunci, în dimineața zilei de 6 aprilie.

După ce am intrat în clădirea Parlamentului, ne-am zis să-i facem o vizită lui Roșca. L-am găsit în biroul său de vicepreședinte al Parlamentului. Am băut câte o cafea și am mai vorbit câte ceva despre situația din teritoriu, despre rezultatele alegerilor. Era abătut și obosit. Nu am stat mult timp pe capul lui, pe care și-l netezea nervos cu degetele, spunându-i că vrem să mergem în birourile noastre pentru a ne strânge lucrurile, că vom avea nevoie de mai multe zile pentru asta, că arhiva adunată de atâția ani este voluminoasă și că vom avea nevoie de mai mult timp pentru selectarea ori trierea ei etc.  La auzul planurilor noastre, Roșca a tresărit puțin, după care ne-a sfătuit să mergem mai bine acasă pentru a ne odihni după o noapte nedormită și să lăsăm strânsul lucrurilor pentru a doua zi, marți, 7 aprilie.

L-am ascultat ca pe un președinte înțelept și i-am urmat sfatul, luându-ne rămas bun și îndreptându-ne spre casă. La ieșirea din biroul colegului nostru, am observat, însă, un lucru: tablourile de pe pereții biroului lui Roșca, lungi și înalți, cu care ne obișnuisem  ani la rând, lipseau cu desăvârșire. Ca un împătimit de pictură își împodobea pereții cu tablouri ale mai multor pictori. (Așa făcea și la sediul partidului din strada Nicolae Iorga. Pereții de aici îi îmbrăca în fotografii multe-multe, cu chipul său mai ales, imagini cu colegii din Parlament sau cu tinerii din ”Noua Generație” de la diferite întâlniri, acțiuni, manifestări și manifestații. El numea toată galeria asta de fotografii cu un cuvânt nefolosit în limbajul politic: iconostas. Până la un timp, cele mai multe erau imaginile de la protestele noastre din 2002. După 2005, însă,  acestea au prins a se împuțina, iar până în 2009 aproape că dispăruseră. Locul lor l-au ocupat, ca prin minune, alte imagini, cu chipuri ciudate ale unor inși nu mai puțin ciudați, care prinseră a da târcoale pe la sediul nostru. Unul dintre aceștia era chiar Boris Marian, în fața căruia eu, în calitate de redactor-șef al publicației ”Țara”,  câștigasei un proces în instanță încă în 1994 în urma  insultei aduse de acesta echipei mele într-un articol publicat de el în ziarul guvernamental ”Nezavisimaia Moldova”. Ce avea Boris Marian cu Partidul Popular Creștin Democrat încât imaginea cu chipul lui de ”disident politic” să fie pusă la loc de cinste în sediul nostru istoric, nu puteam înțelege nici în ruptul capului!) Ne-am uitat întrebător unul la altul, pe urmă ne-am împăcat cu gândul că președintele nostru este băiat de treabă, mult mai harnic decât noi, încât a reușit să ne-o ia înainte cu ”evacuarea” din sediul Parlamentului. Probabil că există și întâmplări întâmplătoare. Nici prin minte să ne treacă ce va urma a doua zi, 7 aprilie…

A doua zi, însă, nu am mai reușit să ne salvăm arhiva din Parlament! Nici eu, nici Vlad! Am venit la Parlament în jurul orei 09.00. Am prins a-mi răscoli arhiva… Dar, pe la 10.00 am auzit coloanele de demonstranți. Mai întâi nu le acordasem prea multă atenție. Mă obișnuisem cu acțiunile de protest din fața Parlamentului. Pe urmă am văzut că lucrurile iau o întorsătură urâtă. De la etajul 5 al clădirii Parlamentului, unde se afla biroul meu, ”mișcările de trupe” se vedeau ca în palmă. Mai întâi au prins a zbura pietrele în geamurile Președinției. Era un zgomot infernal. Am zis că-i doar un exces de zel al unor protestatari. Nici să-mi treacă prin minte să ies din clădire. Mi-am continuat liniștit de lucru. Peste puțin timp, însă, mi-am dat seama că sunt blocat, nu mai pot părăsi clădirea, pentru că, jos, parterul era în flăcări. Am prins a mă îngrijora…

Mai trecuseră câteva minute și o piatră ateriză în geamul de la biroul meu care se făcu țăndări… În câteva clipe în birou apăru, brusc și alarmat, viceministrul de Interne, Zubic. Aproape că îmi ordonă să părăsesc de urgență clădirea pe o ieșire de rezervă din subsol. L-am urmat. Era mai multă lume care mergea grăbită spre subsol. Nici nu dovedii să trec bine peste pragul ușii de rezervă că în față îmi apăru un tip zdravăn cu fața acoperită de culorile Tricolorului. ”Domnu Secăreanu! Asta dumneata iești de vină!”, – a țipat el la mine. Vorbea stâlcit, cu un puternic accent rusesc. Nu m-am speriat, protestele prin care am trecut de-a lungul anilor m-au învățat să fiu stăpân pe situație. În acea clipă am prins a mă gândi la copii și la soție. Tot atunci mi-am dat seama că Vlad Cubreacov, colegul meu, lipsește. Îl sun, nu răspunde. După câteva clipe apare și el, dar nu pe ușa de rezervă, ci sărind pe o fereastră de la parter care era în flăcări. Mai întâi le ajutase pe niște angajate ale Parlamentului să sară peste geam. După asta sări și el. Ne-am întâlnit și am schimbat câteva vorbe! Vlad era profund marcat de ce se întâmplă.

În acel moment trebuia să mai rezolv o problemă: să îmi salvez mașina, un Opel Astra Universal, anul 1994, care era parcată în capătul străzii Sfatul Țării, intersecția cu bulevardul Ștefan cel Mare, și era practic înconjurată de demonstranți. Îmi dădeam seama de pericolul care mă păștea în situația în care ași fi mers s-o scot de acolo. Ca prin minune apăru în fața mea Sergiu, șoferul lui Iurie Roșca. Îl rugai pe el să îmi aducă mașina până în fața garajului Parlamentului, unde mă aflam. În acea clipă, mă sună Roșca. Mă întreabă ce caut acolo, după care mă somă să plec. Îmi mai spuse, fără să îl întreb, că dezordinile sunt o acțiune murdară împotriva lui Voronin dirijată de Moscova.

Din câte înțelesei mai târziu, în acele clipe el se afla în biroul lui Voronin, birou care, spun martorii, avea multe draperii…

După ceva timp, fiind de acum acasă, mai primesc un apel de la Iurie Roșca. Îmi ordonă să nu reacționez la apelurile telefonice venite de peste hotarele Republicii Moldova și să nu răspund la întrebările ziariștilor. Mă străduiam să înțeleg ce se întâmplă și de ce nu trebuia să răspund apelurilor telefonice…

Mai trecu ceva timp și mă sună din nou Iurie Roșca. De data asta îmi ordonă să îmi iau familia și să plec pe noapte din oraș. M-am îngrijorat de-a binelea. Nu știam ce să cred… De ce eu trebuia să părăsesc urbea? Era un pericol real sau o înscenare?

Între timp, apelurile telefonice se țineau lanț. Printre ele era și unul de la un vechi cunoscut din anturajul președintelui Băsescu. Mai întâi am ezitat, după care, luându-mi inima-n dinți, i-am răspuns. Mă întrebă dacă știu ceva despre faptul că la noapte se va trage cu gloanțe…

Cu gândul la securitatea familiei, mi-am încărcat pistolul, pe care îl dețin legal, ne-am luat lucrurile de strictă necesitate, ne-am îmbarcat și am părăsit capitala în amurgul zilei. Am mers la nașii mei din Cojușna. Mare mi-a fost mirarea să constat că tot drumul, de acasă până la Cojușna, sunt urmărit de o altă mașină, un jeep…

Era aceeași mașină care mă ținea sub urmărire permanentă câteva luni până la 7 aprilie…

Cu aceeași situație se confrunta și Vlad Cubreacov. Mai mult decât atât. În preajma zilei de 7 aprilie, eram asaltați de nenumărate telefoane de la niște tipi anonimi care solicitau insistent să mergem la nu știu ce fel de întâlniri cu ei ca să intrăm în nu știu ce fel de afaceri.

După câteva zile, când lucrurile se mai liniștiseră, am mers la Parlament să vedem poate mai găsim ceva din ceea ce voiam să salvăm cu orice preț. Ajuns acolo, mi-am pus mâinile în cap. Biroul meu, ars! Și cu scabrozități scrise pe pereți. În teancul de hârtii arse, se întrezăreau și paginile din Biblia făcută cadou de o înaltă față bisericească…

Plus de asta, mai eram anunțați că ne-au fost mistuite și carnetele noastre de muncă. După ceva timp, însă, mi se aduce la cunoștință că documentul meu a scăpat ca prin minune. M-am bucurat că,  după atâția ani de  deputăție și după evenimentele din 7 aprilie 2009, mă alesesem barem cu carnetul de muncă neatins de flăcările democrației noastre. Mai rămânea să îmi găsesc un nou loc de muncă…

(Va urma)

ŢARA PĂPUŞARILOR ŞI A GANGSTERILOR

iunie 27, 2011 4 comentarii

 

 

Iată că peste două luni de zile se vor împlini exact 20 de ani de la declararea Independenţei.

Nici nu îţi vine a crede că a trecut atâta timp din zbuciumata vară a lui 1991. Afară era încă URSS,  valul putciului grupării Ianaev era cât pe ce să ne înece cu tot cu speranţele noastre de libertate şi adevăr. Era zi de luni şi, împreună cu colegii de redacţie, pregăteam ediţia din 20 august a publicaţiei ŢARA. După ştirea despre putci, fusesem nevoiţi să evacuăm de urgenţă redacţia din sediul Frontului Popular din Moldova, situat în str. Nicolae Iorga nr. 5. Am încărcat şi am cărat cu Jiguli-ul în „locuri sigure” toată arhiva acumulată până la acea vreme şi „tehnica” pe care reuşisem să o avem de la prietenii de peste hotare (câteva calculatoare la care abia deprinsesem să culegem şi să „machetăm” textele de ziar), iar varianta gata pentru tipar a ziarului am finalizat-o în condiţii de clandestinitate. Ţin minte că fusesei pus în situaţia de a-mi amâna pentru moment şi deplasarea la Bucureşti din noaptea de luni spre marţi (transportam săptămânal cu maşina redacţiei tirajul pentru România al publicaţiei ŢARA, care era difuzat marţea potrivit unui contract încheiat cu RODIPET). Sentimentul de frică şi alarmă care ne cuprinsese în acele clipe era aşijderi sentimentului de frică şi alarmă pe care l-au îndurat zecile de mii de familii de români basarabeni ridicaţi de regimul sovietic de ocupaţie în puterea nopţilor de 13 iunie 1941 şi 6 iulie 1949. Cu toate acestea, nimeni dintre noi nu dăduse bir cu fugiţii! Toată echipa, mică, dar viguroasă, a ŢĂRII a rămas la locul de muncă!  Târziu, în cursul nopţii, lucrurile prinseră a se limpezi, valul putcist apucase a se retrage, iar noi reuşiserăm să tipărim ziarul la Tipografia „Universul” în termenii graficului stabilit, ajungând până a doua zi la ora 08.00 şi la Bucureşti cu tirajul pentru România!

După asta, la o săptămână, a fost 27 august! Toată făptura noastră era în clocot! Gangsterii şi păpuşarii de atunci au suferit eşec! Împreună cu bunii şi frumoşii mei colegi de la ŢARA hotărâsem să scoatem o ediţie specială a publicaţiei Frontului Popular din Moldova, unde inserasem cu majuscule şi cu bold textul DECLARAŢIEI DE INDEPENDENŢĂ A REPUBLICII MOLDOVA.

Astăzi e luni, 27 iunie 2011. Mai sunt exact două luni de zile până la ZIUA INDEPENDENŢEI! Gangsterii şi păpuşarii sunt pe loc. Ei au rămas aceiaşi. Doar că azi ei sunt ceva mai spilcuiţi. Cravata le bate în violet şi au nodul la ea mai bombat. Fruntea le este mai lucioasă – nu de mirul de la slujba de Duminică în Biserica Neamului, ci de balsamul procurat expres la un magazin specializat din Europa. Ceasurile le sunt cu cadranul aurit şi sunt purtate neapărat  pe mâna stângă. Muchia pantalonului le este mai pronunţată, asemeni tăişului de sabie, iar pielea pantofului mai proaspată şi mai netedă, ca oglinda!

Ah, da! Era să uit! Şi mâinile! Mâinile lor azi nu mai tremură ca mâinile lui Ianaev în 1991! Mâinile lor au degetele scurte şi late! Le freacă apăsat când se privesc în oglinda pantofilor!

Ce păcat că de aproape opt ani de zile nu am mai scos măcar un număr al ziarului nostru de Inimă ŢARA! Să pot reproduce DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ a ţării acesteia. Dar şi discursurile pe care şi le pregătesc să le rostească de ziua ei gangsterii şi păpuşarii care o conduc.

Ştefan Secăreanu

27 iunie 2011

VALENTIN MÂNDÂCANU: “Eu m-am născut în Frontul Popular”

Ştefan SECĂREANU: – Motivele pentru care aţi părăsit Basarabia în 1944 sunt clare: aţi fugit de „ciuma roşie” care venea asupra noastră dinspre răsărit. Nu-i la fel de clar de ce aţi revenit în împărăţia aceleiaşi „ciume”…

Valentin MÂNDÂCANU: – „Ciuma” asta a potopit şi a infectat cu „bacili roşii” întreaga Românie. Marionetele româneşti ale Kremlinului porneau din când în când la vânătoare după basarabenii şi bucovinenii refugiaţi. În timp ce mă aflam la Facultate, tata umbla fugar prin ţară. Mie mi se luase bursa, nu aveam nici un sprijin, eram disperat. Între timp, în ziare apărea sistematic un anunţ „În atenţia cetăţenilor sovietici aflaţi pe teritoriul României”, în care se promitea marea cu sarea celor care vor accepta să se reîntoarcă în Uniunea Sovietică. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am „repatriat”.

– Şi nu vă pare rău?

– Nu. M-am încadrat rapid în viaţa basarabenilor mei, mi-am continuat studiile, m-am însurat cât se poate de reuşit, am lucrat cum am lucrat, am făcut mult–puţinul pe care l-am putut face pentru salvarea limbii române de la pieire… De ce să-mi pară rău?

– Dar cum rămâne cu concedierile Dvs. forţate sau neforţate? Nu v-au produs necazuri?

– Cum să nu!? Dar prin astfel de necazuri au trecut mii şi mii de intelectuali basarabeni, toţi fiind bănuiţi de naţionalism, de spirit românesc. Concedierile mele au fost trei, şi toate „po sobstvennomu jelaniu”. Înţelegi cum venea treaba? Omul, adică, îl implora pe şef: „Vă rog frumos să mă daţi afară din serviciu”… Prima mea concediere a fost de la Ministerul Culturii. Ministrul de pe atunci, poet de limbă română, nu voia să vorbească cu mine româneşte, nici când eram în doi. Eu îl întrebam româneşte, el îmi răspundea ruseşte, şi viceversa. Într-o zi i-a plesnit răbdarea şi mi-a strigat tot ruseşte: „N-am nevoie de naţionalişti români! Afară!” Am depus cererea şi am plecat… A doua concediere a fost de la Enciclopedie, sub învinuirea absurdă de „românizare a limbii moldoveneşti”… Cea de a treia concediere, tot forţată, a fost de la ATeM. După ce am publicat articolul „Veşmântul fiinţei noastre” se crease acolo în jurul meu o atmosferă atât de duşmănoasă, încât m-am văzut silit să-mi iau lumea în cap. Era în 1989, încă nu împlinisem vârsta de pensionare.

– Ce-aţi putea să ne spuneţi despre ilustrul Dvs. consătean, Eugen Coşeriu?

– Despre poliglotul care vorbeşte în treizeci de limbi şi scrie în zece? Despre savantul care s-a înălţat pe culmile Olimpului şi a fost tradus până şi în japoneză? Despre el vă pot spune că este o mândrie pentru satul nostru, Mihăileni, pentru toată Basarabie şi pentru întreaga Românie.

– Cum se explică faptul că aţi fost şi sunteţi un frontist consecvent?

– Păi cum să se explice?! Eu m-am născut în Frontul Popular, această formaţiune a luat fiinţă şi datorită modestei mele contribuţii… S-o părăsesc? Niciodată! În privinţa consecvenţei de opinii mi l-am luat ca model pe acelaşi Eugen Coşeriu, mare prieten FPCD.

– Ştim că sunteţi adept al unirii tuturor forţelor naţionale şi democratice într-un singur bloc. Cum priviţi această unire?

– Aşa cum o privesc toţi oamenii de bună-credinţă: pozitiv. Şi dacă, Doamne fereşte, unirea nu se va produce, lumea va înţelege din cauza cui nu s-a produs.

Ştefan Secăreanu

[“Ţara”, 10 iunie 1997. Nr. 44]

OAMENI DE INIMĂ. Valentin MÂNDÂCANU nu are nevoie de „Ordinul Republicii”

iulie 23, 2010 Un comentariu
Săptămâna trecută, împreună cu  o echipă a „FLUX”-ului, l-am vizitat la domiciliu pe colegul nostru de luptă politică de peste 20 de ani, Valentin Mândâcanu, autorul articolului „Veşmântul fiinţei noastre”, care a declanşat, practic, mişcarea de eliberare naţională din Republica Moldova. Mi-am dat seama de ce nici actuala guvernare, Alianţa pentru Integrare Europeană, ajunsă la putere în urma exacerbării lozincilor şi stărilor noastre fireşti de la 1989 şi declarată cu ostentaţie drept democratică, europeană şi chiar românească, nu i-a acordat încă distinsului lingvist şi patriot, măcar la împlinirea onorabilei vârste de 80 de ani, cea mai înaltă distincţie a statului. Aşa cum s-a procedat, să zicem, cu un şir de ziarişti de duzină, cărora generosul nostru interimar le-a conferit, la 24 decembrie 2009, de-a valma şi ca la comandă, „Ordinul Republicii” „în semn de înaltă apreciere a meritelor deosebite în afirmarea libertăţii de exprimare, pentru contribuţie substanţială la procesul de renaştere naţională şi la promovarea democraţiei şi a valorilor general umane”, adică, mai pe înţelesul tuturor, pentru meritul de a-i fi adus la putere pe actualii potentaţi.

Nu îl voi nominaliza pe nici unul dintre aceştia, care sunt 12 la număr, iar unii dintre ei nu au şi nici nu au avut nimic cu acţiunile patriotice de atunci şi de acum, din contră au fost şi au rămas promotorii antiromânismului şi interfrontismului. Am fi aşteptat un asemenea gest de respect şi pentru Valentin Mândâcanu, şi pentru zecile de mii de cititori ai revistei „Nistru”, condusă, atunci, la 1988, de înflăcăratul poet şi patriot Dumitru Matcovschi, unde apăruse, în pofida tuturor interdicţiilor, celebrul articol „Veşmântul fiinţei noastre”, cititori care, însufleţiţi fiind de curajul şi verticalitatea manifestată de cei doi bărbaţi ai neamului, au participat mai apoi la istoricele mitinguri şi demonstraţii ale Frontului Popular, pentru limba română şi alfabetul latin, încununate cu Marea Adunare Naţională de la 27 august 1989 şi cu actul de oficializare de către Parlament, la 31 august acelaşi an, a limbii române şi a grafiei latine.

Am înţeles perfect că oameni ca Valentin Mândâcanu nu vor fi pe placul nici unei puteri de sorginte nomenklaturistă şi securistică din simplul motiv că aceştia nu pot trăda! Că sunt verticali şi consecvenţi, că ţin la familia politică în care s-au născut, că sunt, pur şi simplu, OAMENI MORALI sau, îmi place mie să le spun, OAMENI DE INIMĂ.

Dacă în timpul regimului sovietic domnul Valentin Mândâcanu a fost dat afară de la ATEM (agenţia oficială de ştiri a puterii de atunci), unde îşi câştiga bucăţica de pâine în calitate de translator şi îngrijitor al limbii române, pentru vina de a fi scris articolul „Veşmântul fiinţei noastre”, aşa cum spune Domnia Sa în interviul pe care mi l-a acordat acum 13 ani, publicat în numărul din 10 iunie 1997 al ziarului „ŢARA”, adică pentru vina de a fi OM AL FRONTULUI POPULAR, astăzi Valentin Mândâcanu este ignorat cu bună ştiinţă de puterea în frunte cu Mihai Ghimpu din acelaşi motiv – că este OM AL FRONTULUI POPULAR, adică al PARTIDULUI POPULAR CREŞTIN DEMOCRAT!

Tot din acelaşi motiv, Primăria municipiului Chişinău, în frunte cu nepotul lui Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă, refuză să îi înmâneze lui Valentin Mândâcanu certificatul de cetăţean de onoare al municipiului Chişinău, calitate atribuită de câteva luni de zile prin votul Consiliului municipal, la insistenţa consilierilor creştin-democraţi.

Sunt fericit că fac parte dintr-o echipă cu nea Valentin Mândâcanu, echipa Partidului Popular Creştin Democrat.

La mulţi ani, nea Valentine!

La mulţi ani, OMULE DE INIMĂ!

Ştefan SECĂREANU

FLUX, 23 iulie 2010

Oameni de inimă. Petrică Poiată şi-a uitat telefonul deschis

iulie 9, 2010 2 comentarii
 
Poiata PetruÎn agenda telefonică mai găsesc numele şi numărul de mobil ale lui Petru Poiată. Aşa se face că nu mă îndur să şterg din memoria telefonului meu numele şi numerele de telefon ale apropiaţilor, colegilor şi prietenilor mei care au plecat la Domnul.

Fie că e vorba de frate-meu Ion, care ne-a lăsat acum două luni şi ceva, fie că e vorba de coechipierii de la ziarul ŢARA, Virgil Bohanţov, Vicu Tomencu sau Stela şi Ion Butnaru, fie că e vorba de frumoşii colegi de la Radio Chişinău, Tudor Cojocaru, Tudor Hodorogea, Vasile Neagu, Emil Nicula sau Grigore Cheptănaru, fie că e vorba de prietenii şi colegii de studenţie Anatol Ciobanu, Sergiu Cucuietu sau Petru Poiată. În tumultul vieţii pe care ne e dat să o trăim, câteodată uiţi, pur şi simplu, că omul a murit, scoţi telefonul din buzunar şi dai să îl suni, că vrei să-i spui ceva ori vrei să-l întrebi de sănătate, ori vrei să-l anunţi că eşti de acord cu el, că îţi pare rău pentru că ne supărasem ieri, alaltăieri sau chiar azi.

Tot apăs pe butonul mobilului încercând să-l contactez pe Petrică Poiată. Uitasem, nesimţitul de mine, că el a murit! Şi că el nu poate nicidecum să-mi răspundă la jucăria asta de telefon. Voiam să-i amintesc că nu am uitat de materialul pe care i-l promisesem pentru pagina de care era responsabil la FLUX. Eram ditamai deputat la Parlament, şef de Comisie, iar Petrică îmi trimitea prin poşta electronică gândurile lui despre un fenomen sau altul din viaţa politică mohorâtă de la noi, rugându-mă să-i zic un comentariu. Era responsabil şi nu admitea niciodată să întârzie cu materialul promis. Îl înţelegeam atât de bine, dar, nu ştiu cum, se făcea că totuna întârziam cu răspunsul. Treburile de deputat îmi afectaseră într-un fel capacitatea de a simţi şi a reacţiona prompt la o faptă sau alta aşa cum îşi doreau ori aşteptau colegii mei ziarişti cu care lucrasem împreună la ziar şi cu care făcusem cei cinci ani de zile facultatea de jurnalistică, cum se numea aceasta în anii regimului sovietic.

Uite că zilele acestea s-a împlinit un an de când Petrică, pur şi simplu, nu mai este la FLUX! Şi nu mai este la FRONT!

A plecat într-o zi de Duminică din campania electorală pentru 29 iulie anul trecut. Şi, cine ştie, poate Duminica şi Inima noastră vrea să se mai hodinească. Se satură şi ea, nu mai poate ţine tot necazul care ni se adună.

Petrică a plecat şi nu ştiu ce a făcut cu telefonul…

Eu sun şi sun, dar nu mi se răspunde o dată! Mi se dă că e ocupat ori că Petrică nu se află în zonă!

Ei, voi cei de la telefoane! Moldcell-ul, acolo, la Chetroşica Nouă, în mormânt, nu prinde?!

Spuneţi-mi, în ce zonă se află Petrică Poiată, inimosul meu prieten şi coleg?

Vreau doar să-i aud vocea şi să-i amintesc că afară iarăşi e campanie electorală şi, dacă poate, să-şi ducă cei patru copilaşi pe vară la Edineţ, că avem mult-mult de lucru!

Nebunii au băgat din nou ţara în alegeri!

Ştefan Secăreanu
FLUX, 9 iulie 2010

AFACEREA PALANCA. Sergiu CUCUIETU, 2001: APROPO, DESPRE PATRIOTISM ÎN LEGĂTURĂ CU CAZUL PALANCA

Sergiu CUCUIETU: Alte ceruri

 Dintre toate vietăţile, numai omul poate admira cerul. Imensitatea lui însă, înspăimântă, cerul rămânând pentru noi absolut neînţeles, după cum tot neînţelese până la capăt vor rămâne pentru noi conceptul de veşnicie sau cel de divinitate. Poate de aceea omul caută ceva mai pe înţeles pentru a-şi găsi liniştea şi împăcarea. Ochiul şi mintea sa nu se pot odihni pe lucruri necuprinse, stări şi fenomene neinteligibile, de aceea Dumnezeu a făurit pentru om o mulţime de jucării şi tinichele, zornăitoare şi strălucitoare, şi omul se ia cu ele într-atât, încât uită că deasupra sa e cerul. Cerul pe care-l admiră, îl ignoră sau chiar e obsedat de el, dar de care până la urmă totuna se teme.

    Pentru că, oricât înaintăm în albăstrimea lui, el devine din ce în ce mai nepătruns, mai tainic, mai rece şi mai ameninţător. Şi nu poţi să cucereşti ceea ce nu înţelegi. Iar noi de mult ne-am obişnuit să fim stăpânii naturii. Însă faptul că am zăgăzuit un râu, am traversat un ocean sau cineva dintre noi s-a urcat pe Everest încă nu înseamnă nimic, căci totuna lucrarea cea dumnezeiască – care este şi Pământul, şi cerul, şi Carpaţii, şi apele – ne rămâne străină şi neînţeleasă.

    De acestea şi de întreaga iconimie divină ne putem apropia numai prin dragoste. E unica soluţie de a ne împăca cu necuprinsul fără a pierde demnitatea. Nu ochiul sfredelitor, nu mâna rapace şi nici unealta adusă la perfecţiune ne vor ajuta să pătrundem tainele lumii, ci inima. Căci şi Dumnezeu l-a zidit pe om din dragoste. De aceea, doar iubirea ne va ajuta să-l înţelegem pe cel de alături, dar şi să pătrundem cele văzute şi nevăzute, situate la depărtări neînchipuit de mari, despre care s-ar putea spune că sunt alte ceruri, în care am fost şi noi odată, dar de unde am fost izgoniţi, fiindcă nu le-am înţeles şi, în consecinţă, nu le-am meritat.

„Ţara”, 4 mai 1999”

ÎNTR-UN GÂND CU SERGIU CUCUIETU

cucuietuAstăzi se împlinesc şase ani de când a plecat la Domnul prietenul meu Sergiu CUCUIETU.

Suntem dintr-un an, am fost colegi de studenţie şi am învăţat împreună cum să citim pe ascunselea cărţi cu alfabet latin, adică în limba română, am muncit mai mulţi ani la redacţia ziarului ŢARA.

Facem parte din aceeaşi familie politică, Partidul Popular Creştin Democrat.

Sergiu îmi este mai mult decât un prieten.

Sergiu îmi este un frate pe care l-am iubit, dar pe care nu am fost în stare să îl apăr de neprieteni şi de toţi cei care îi apăsau sufletul lui bun şi deschis pentru toţi cei care cautau alinare, adăpost şi îndurare.

Sunt trist în această zi când preţul sufletului e cât cel al lalelelor de 8 martie.

Sunt trist câ nu am reuşit să îi fiu sprijin lui Sergiu atâta cât mi-aş fi dorit ca grijile lui pentru cei trei copii să nu îl chinuie atât de dureros şi ca bucuriile să îi deschidă mai des uşa casei lui de la Durleşti.

Sunt trist că nu i-am ţinut pasul lui mereu grăbit şi pulsul inimii pe care niciun doctor nu a fost în stare să i-l ia!

Dumnezeu să îl ierte şi să îl aibă în rând cu drepţii.

Ştefan SECĂREANU

7 martie 2010