“Mă plimbam prin celula strâmtă și friguroasă când, deodată, a țâșnit din mine cântecul” Mărturisitori – Traian Popescu

Într-un imaginar talger al suferinţei, fostul deţinut politic Traian Popescu a pus mai mult decât poate duce o viaţă de om: 16 ani de închisoare, anchete şi bătăi fără număr. Pe celălalt talger, într-un incredibil echilibru, acelaşi Traian Popescu va aşeza duios îndârjit cele 20 de piese muzicale compuse la Aiud, cantate şi oratorii prezentate după ’90 pe scenele filarmonice din Bucureşti şi Galaţi, cu tot fastul cuvenit marilor evenimente muzicale.

Unul dintre puţinii supravieţuitori ai reeducării de la Piteşti – Gherla, aflat în câteva rânduri la un pas de moarte şi chiar de nebunie, Traian Popescu şi-a găsit mântuirea în armonia celestă a sunetelor. Pentru asta a plătit cumplit, cu propria sa tinereţe. E un preţ pe care nu l-a regretat niciodată. Fără suferinţă n-ar fi descoperit muzica, iar fără muzică, viaţa lui ar fi fost lipsită de sens. E cea mai aspră şi mai superbă răzbunare a frumosului asupra mizeriei şi bestialităţii umane. E, în definitiv, o mare lecţie de optimism şi demnitate, pe lângă care trecem adeseori indiferenţi şi cu o amăgitoare grijă a zilei de mâine.

Între trădători şi sfinţi nu e decât un pas

Ne imaginăm închisoarea în fel şi chip. Rareori atingem fibra ascunsă a adevărului. În locul viului punem propriile noastre proiecţii, mici şi scuzabile prejudecăţi. E ca şi cum ţi-ai propune să trăieşti foamea, sătul fiind. În 16 ani de recluziune, Traian Popescu a avut timp să se gândească la toate. Aproape nimic nu seamănă cu ceea ce ar putea gândi unul sau altul. Puşcăria modifica totul: simţuri, senzaţii, percepţii. Devii atent, mereu la pândă. Un mecanism cu resorturile întinse la maximum. Totul se schimbă – viaţa, lumina, durerea. Imaginea despre sine, în primul rând.

“Am fost arestat în 1948″, îşi aminteşte Traian Popescu. “Terminasem Politehnica şi tocmai trebuia să-mi susţin ultimele proiecte. Eram tânăr şi mă simţeam în stare să mă iau de piept cu lumea întreagă. Câţiva ani mai târziu, în “57, la Jilava, m-a abordat un student, spunându-mi cu cel mai profund respect: “Nene Traian”. În clipa aceea, am încremenit. Brusc, mi-am dat seama că îmbătrânisem, că cei mai frumoşi ani din viaţa mea se scurseseră nevăzut, ca apa într-un pământ arid şi lacom. Mi-am revenit cu greu şi atunci mi-am jurat să fiu tânăr toată viaţa, să fiu contemporan cu vremurile mele, ca într-o răzbunare abstractă, lipsită de obiect. Şi acum, când am 76 de ani, refuz încăpăţânat să pronunţ banala propoziţie: “Pe vremea mea”. Vremea mea este astăzi. Acum şi aici. Viaţa merge înainte dimpreună cu mine. Nimeni nu stă pe loc – în închisoare, mai ales. Abia acolo te cunoşti cu adevărat. Omul e foarte adaptabil. E fragil şi tare în acelaşi timp. Te miri şi tu de ce eşti în stare. Şi în bine, şi în rău. E un păcat cumplit să judeci pe altul. Ce ştii tu despre viaţă, despre suferinţă, despre limite? În închisoare, cumulările lente duc la salturi de neimaginat. Prin adunare, adâncul fiecăruia se modifică. E un punct de fierbere pe care, dacă îl atingi, eşti pierdut. Abia în puşcărie îţi dai seama că între trădători şi sfinţi nu e decât un singur pas despărţitor. Nimeni nu ştie când va ceda, nici măcar anchetatorii. În “56, după un an şi şapte luni de anchetă, de bătăi crâncene cu ţeava de locomotivă, care mi-a zdrobit un picior, nu am mai rezistat şi am recunoscut o întreagă poveste dementă, cu un cifru şi mai mulţi spioni englezi. Şi acum îmi reproşez. De ce nu am fost în stare să rezist? De ce nu am murit, în loc să fac jocul unor fiinţe abjecte? Nimeni nu a reuşit să mă umilească aşa cum am făcut-o eu. În viaţă, ca şi în celulă, trebuie să fii singurul tău judecător. De ceilalţi are grijă Dumnezeu. La Piteşti şi Gherla, în “demascări” au murit şi s-au sinucis 30 de colegi de suferinţă. E un păcat cumplit să-ţi iei viaţa, dar nu judec pe nimeni. Puteam fi şi eu în aceeaşi situaţie. De altfel, cunoşteam prea bine disperarea. Nemairezistând anchetei, am cedat, încercând să-mi iau viaţa în celulă de la Interne. Mi-am tăiat venele şi am luat 80 de pastile de Hidrazida. Doar Dumnezeu m-a salvat. Avea alte planuri cu mine.”

Discursul lui Mihail Kogălniceanu la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

 

 

„Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii ceea ce ţara toată doreşte: la legi nouă, om nou… Fii dar omul epocei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare; iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun şi blând. Fii bun mai ales pentru aceia, pentru cari mai toţii Domnii trecuţi au fost nepăsători şi răi…”

 

 

Sursa: Biblioteca Sfântului Sinod al Patriarhiei

Preluat din CERTITUDINEA

MIHAI EMINESCU: Gunoaiele societăţilor din toate unghiurile lumii s-au aşezat la noi

 

Dorinţe de progres şi de libertate nechibzuite au introdus prea ades în mecanismul nostru politic fraza goală în locul realităţii. Nu credem ca cititorul să mai ceară probe pentru evidenţă. Înecarea cu străini a tuturor ramurilor vieţii noastre economice, reducerea românului în ţara sa proprie la rolul de simplu salahor agricol, căderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice şi înlocuirea ei prin producte industriale străine, lipsa absolută a unei legi de incolat, ceea ce permite ca gunoaiele societăţilor vecine din cîteşi patru unghiurile lumii să s-aşeze la noi, prefacerea, în fine, a acestor elemente în elemente politice care au umplut funcţiile statului şi se strecoară în reprezentaţiunea naţională, toate acestea dovedesc că ţara noastră nu mai e vechea Românie, ci e o Americă orientală deschisă tuturor imigraţiunilor, al căror principiu e Ubi bene ibi patria şi teoria de om şi om?

Pe de altă parte dorinţa de progres şi de libertate a introdus fraza goală în locul realităţii, în mecanismul nostru politic.
Dreptul de-a ne mira l-am pierdut de mult în România. Într-o ţară în care un om cu patru clase primare şi peste aceasta din fire mărginit e redactor de ziar, deputat, director de Bancă Naţională, specialist într-ale drumului de fier şi curînd ministru de finanţe, într-o ţară în care [...] procurele false ca şi falsele cărţi de alegător joacă rolul de căpetenie pentru înaintarea oamenilor, unde merit, ştiinţă, caracter nu sînt nimic, tripotajul, pişicherlîcul şi hatîrul tot, în o asemenea ţară omul e redus a constata istoriceşte ceea ce se-ntîmplă, a se indigna din cînd în cînd, a rîde mai adeseori, dar a se mira de ceva nu mai are dreptul.

Puţine avem de zis ca concluziune la o polemică cu mult prea lungă pentru obiectul ei. Ţara care, prin aplicarea instituţiilor ei, încurajază ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină. Dovadă despre această descompunere este imigrarea continuă de elemente străine, care n-a fost nicicînd mai mare decît sub sistemul actual de guvernămînt. Deşi aceste imigraţiuni reprezintă prisosul, nu tocmai clasic în virtuţi şi inteligenţă, al popoarelor învecinate, totuşi acest prisos, oricum ar fi el, e superior plebei superioare indigene.

Pe spatele nefericitului popor românesc, apatic de suferinţe şi ameţit de fraze, se formează un popor nou de venetici, de-o naţionalitate nehotărîtă încă, o nouă rasă americană, în ochii căreia vechiul popor al lui Mircea Basarab dispare şi emigrează.
[TIMPUL, 22 iulie 188]

Sursa: CERTITUDINEA

MIHAI EMINESCU: CINE CONDUCE OPINIA PUBLICĂ

 

Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.

Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.

MIHAI EMINESCU: Nemulţumirea D-lui Goldner şi Tipografia Naţională

În nr. 39 al „Apărătorului Legei” un ,,contribuabil comunal”, voind a da o idee cum s-au risipit şi se risipesc banii contribuabililor, spune că fostul primar d. Gane, patronând Tipografia Naţională, la care este asociat, i-a dat toate imprimatele câte emanau de la autoritate fără formă legală de licitaţiune şi cu preţuri binecuvântate de D-zeu, şi că un tipograf evreu, d. Goldner – revoltat desigur de această precedare a primăriei – şi-au permis a o ruga ca să nu mai patroneze esclusiv Tipografia Naţională.

Inesactităţile de detaliu ale ,,contribuabilului” le vom reflecta una câte una, dar mai întâi premitem oarecari date istorice, spre a caracteriza interesul ce poate să-l aibă numitul tipograf pentru averea publică.

D-l Goldner este acela care, pe calea protegiuirei personale şi fără licitaţie, a răpit, pe la anul 1862, publicitatea oficială din mână bătrînului Gheorghi Asachi, o publicicitate care a fost creaţia acestui om venerabil. Sub teascurile tipografiei sale au trecut cărţile scolastice şi literatura aproape întreagă a unei însemnate epoce de dezvoltare naţională. De-atunci şi până astăzi stă închis institutul tipo-litografic în care a apărut cea dentâi foaie românească; încât cu drept cuvânt esclamă biograful: “Sic annorum labor quinquaginta remuneratur”.

Mihai EMINESCU: FRIEDERICH DIEZ, un german pentru latinitatea limbei române

Deşi cam târziu, totuşi ne îndeplinim datoria de a înştiinţa pe cetitorii noştri despre moartea renumitului filolog al limbilor romanice, Friedrich Christian Diez. Născut la Giessen la 15 mart 1794, şi-au făcut studiile sale de literatură clasică în oraşul său natal. La 1813 a luat parte ca voluntariu în războiul împrotiva francezilor, iar la 1816 îl vedem studiând în Göttingen limbele moderne. În urma îndemnărilor lui Gothe să fi studiat limba provensală. La 1830 deveni profesor la Bonn, la care catedră rămasă până la moartea sa, întâmplată la 29 mai 1876.
El a scris în limba germană. Opere mai însemnate are: „Romanţe spaniole” (Berlin, 1821); „Studii contribuind la cunoaşterea poeziei romanice” (Berlin, 1825) şi „Poezia trubadurilor” (Zwieckau, 1826), pe cari d. Roisin le-a tradus şi publicat în franţuzeşte; apoi “Viaţa şi influenţa trubadurilor”, “Monumente vechi de limbă romanică” şi altele, în fine “Dicţionariul etimologic al limbelor romanice” (Bonn, 1862) şi “Gramatica limbelor romanice” (edit. III, 1872). Francezii şi englezii au tradus această carte. În privirea limbei româneşti pare să se fi servit de Dicţionarul de Buda.
În privinţa limbei româneşti Diez are meritul de a fi nimicit pe cale ştiinţifică toate basmele despre originea slavă a limbei româneşti, precum acele erau susţinute cu patimă de filologi de şcoală veche, slavoni, şi combătute în acelaş mod nedibaci de şcoala veche a filologiei româneşti.

[CURIERUL DE IAŞI, 20 iunie 1876]

Sursa: publicaţia online CERTITUDINEA

Rădăcinile naziste ale Uniunii Europene

În lucrare se arată că fondatorul Uniunii Europene, nu este altul decît Walter Hallstein, fost membru al organizaţiilor oficiale naziste în timpul celui de-al doilea război mondial, apărător al legilor naziste, scăpat prin minciuni ordinare de procesul pentru crime de război de la Nürnberg. De asemenea este documentat modul în care IG Farben – Cartelul German al Chimiei, Petrolului şi Medicamentelor şi-a continuat chiar şi după înfrângerea din al doilea război mondial, tentativa de creare a unui imperiu economic german, al IV-lea Reich. Pentru a atinge aceste scopuri au fost promovate la nivelul UE, printre altele, măsuri legislative care duc la eliminarea de pe piaţă a celui mai temut concurent al concernelor farmaceutico-chimice: terapiile naturiste.

Fericitul martir Mircea Vulcănescu: Dupa toate cate s-au pierdut — Colind

 

Colind sarac,

suflet sarac.

Sa pot, m-as fi facut colac.

Si-n miez de nuca as fi vrut sa ma

prefac,

dar n-am putut,

caci nu-i pe plac.

 

Colind sarac,

Suflet sarac.

 

Si totusi n-am putut sa tac

ci iti trimet un gand,

flamand,

ca dorul unui vechi pastor,

colindator,

ce sta veghind

si asteptand,

sa vada cerul coborand.

 

Colind sarac,

Suflet sarac.

 

Colind al sufletului meu

eşti gol de sârg, de drag eşti greu;

gol cum e bunul Dumnezeu

născut în staul, printre oi,

nu în palate, ci-n nevoi,

ca să ne fie nouă Frate

şi să ne scoată din nevoi

şi din păcate.

 

 

Colind sărac,

suflet sărac.

 

 

Prunc de o zi

Domn nefăcut

S-a întrupat Cel Nevăzut

şi din Fecioară S-a născut.

Din slavă plină, din tărie,

ni S-a născut în sărăcie,

Sol coborât din vecinicie,

Vis împlinit,

Hristos în cuie răstignit,

în ieslea rece ne-nvelit,

un bou suflând

îngeri în jurul Lui veghind,

păstori cântând,

amurg pe cerul ruginit…

şi… «trei crai de la răsărit»

ce «spre stea au călătorit»…

 

 

Colind sărac,

suflet sărac.

 

 

Vin la-nchinat

Şi, dar din sufletul curat

I-au adus aur, să domnească,

Smirnă ca să tămăduiască,

Tămâie, ca să-nvioreze,

Rugă, ca să se-nduioşeze.

Tot ce-nfloreşte, să rodească.

Tot ce-i pierdut, să se-mplinească

Ce este strâmb, să se-ndrepteze.

Săracii să se-ndestuleze.

Furtuna să se liniştească.

Duşmanul să se biruiască.

Toată ispita să-nceteze.

Doar bucuria să cuteze.

Şi robi suntem, ca şi regi,

să ne găsim din nou întregi

prin Taina Lui de căpătâi

în slava noastră cea dintâi.

 

 

Colind sărac,

suflet sărac.

 

O stea azi ni s-a arătat.

E steaua lor? E steaua cui?

A tuturor? A nimănui?

Argat, fecior de împărat,

e steaua Lui…

 

I-al nostru! Atât L-am aşteptat

şi-L aşteptăm neîncetat

în fiecare an odată

să se nască

să ne pască

şi să ne mântuiască

pe noi, — robii Lui

pierduţi hai hui —

ce-I ducem lipsa greu, când nu-I

că de răsare câte-o stea

pornim grămadă după ea.

 

Iar de-L găsim,

Îl răstignim,

în cruci,

pe la răscruci.

 

Sursa: Război întru Cuvânt

Mihai Eminescu: Colinde, colinde…

Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheaţa se-ntinde
Asemeni oglinzilor
Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.

Se bucură copiii,
Copiii şi fetele,
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele.
De dragul Mariei
Ş-a Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

Sursa: CERTITUDINEA

EMINESCU ŞI CRĂCIUNUL

Despre poetul românilor niciodată nu s-a spus că ar fi credincios în sens pur dogmatic. Ca orice scriitor, fie şi de geniu, el avea libertatea neîngrădită. Tocmai întru această libertate apropierea sa de marile momente sacre ale anului creştin sunt cu atât mai interesante.

În apropierea Crăciunului avem astfel datoria să citim pagini care nu sunt încorsetate, ci ne ajută să desluşim fiorul unei mari sărbători care pătrunde universul labirintic al scrisului. Chiar şi Mihai Eminescu face parte dintre acei scriitori pentru care influxul spiritual a intrat în substanţa operei printr-un fenomen delicat de refracţie, şi nicidecum într-un mod simplist, rectiliniu. Sufletul poetului nu acceptă lucruri luate de-a gata, şi cu cât poetul este mai talentat, cu atât şi simbioza dintre el şi sacralitate este mai tensionată. Sau, dimpotrivă, exprimă o seninătate dincolo de orice privire duioasă sau sentimentală. Într-o zi de mare sărbătoare încerc să găsesc în cărţi ceea ce inima nu mai are fiindcă a pierdut sau a obosit. Ceea ce eu nu mai pot să fac altcineva este în măsură să-mi reamintească. Aceasta şi explică aplecarea în aceste zile către poezia lui Eminescu. Eminescu şi Crăciunul, Eminescu şi colindele, Eminescu şi Sfânta Fecioară, Născătoare de Dumnezeu… Poezia adevărată deschide sufletul nostru spre sărbători, şi nu-l îndepărtează. Scria aşadar Eminescu într-o poezie scurtă din anul 1878, e vorba deci de o antumă: “E vremea colindelor căci gheaţa se întinde asemeni oglinzilor, şi tremură brazii mişcând rămurelele, căci noaptea de azi-i când scânteie stelele…” Asupra unei idei vreau să mă opresc. În noaptea de azi scânteie stelele… Ce înseamnă aceasta? Nu cumva e vorba de o mare intuiţie poetică potrivit căreia într-o noapte de o asemenea intensitate a transparenţei TOATE stelele care ard pe cer vestesc Naşterea Domnului şi nu doar una singură? După cum la Bobotează, de care ne despart doar două săptămâni, întreaga apă a creaţiei este sfinţită şi nu doar aceea din recipientele destinate dăruirii celor care aceasta aşteaptă… Eminescu, simţind scânteierea generală a nopţii, a înţeles ce înseamnă liturghia cosmică, specifică lumii răsăritene, în aşa fel încât pereţii bisericilor nu mai separă lumea din interior de cea din afară, ci dimpotrivă, asigură o permeabilitate fertilă şi fericită pentru ca tainele dinăuntru să comunice în exterior şi marea vibraţie a cosmosului să pătrundă în biserică. Aşa citesc un asemenea vers şi nu-l expediez în categoria banalităţilor, cum iconoclaştii noştri de serviciu atât aşteaptă.

Greşala fatală a lui Ceauşescu

În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care, cu atâtea sacrificii, le-a înfruntat în anii ’80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor.

Mi-aduc bine aminte de tonul cu care “Europa liberă” a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că, paralel cu plata datoriilor, se continuau giganticele investiţii – canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!

Prin anii ’87 – ’88, tonul “Europei Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile.

Originea cuvantului Ler

Despre originea cuvantului “ler” s-au formulat pana acum mai multe ipoteze, unele dintre ele lasand deoparte cercetarea lingvistica si indreptandu-se mai mult spre sensuri fantastice. Astfel, in vreme ce unii sustin ca originea cuvantului “ler” sta in cuvantul slav “lel”, numire data zeului dragostei, altii sunt de parere ca acesta se trage din numele roman “Aurelian”. Cuvantul a fost pus in legatura si cu “larii”, personaje intalnite in saturnaliile romane din ziua de 23 decembrie.

In anul 1901, parintele profesor Dimitrie Dan face o noua analiza asupra originii cuvantului “ler”, ajungand la concluzia ca acesta se trage din lauda cultica ebraica “Halleluiah!”, care inseamna “Laudati pe Domnul!”

In anul 1920, academicianul Alexandru Rosetti considera ca varianta propusa de preotul Dimitrie Dan privind originea cuvantului “ler” este cea mai potrivita. Rosetti sustine ca, in limba romana, cuvantul “ler” deriva din latinescu “aleluia”, al doilea “l” fiind inlocuit de “r”. Acest fenomen fonetic, numit “rotacizare”, des intalnit in epoca daco-romana, s-a pastrat, pe alocuri, pana in zilele noastre.

Cuvantul ebraic “halleluiah”, folosit in mod special ca refren de lauda, in psalmi si in cantari liturgice, a fost transcris mai intai in limba greaca, putand fi intalnit in Septuaginta inca din secolul al III-lea i.Hr., sub forma de “alliluia”. In scrierile nou-testamentare, cuvantul apare amintit astfel: “Am auzit, in cer, ca un glas puternic de multime multa, zicand: Aliluia! Mantuirea si slava si puterea sunt ale Dumnezeului nostru!” (Apocalipsa 19, 1).

In traducerile latine, incepand cu “Itala” si cu “Vulgata” lui Ieronim, aceasta din urma devenita normativa in Biserica Apuseana, cuvantul a fost transcris sub forma “alleluia”. Ajungand pe teritoriul tarii noastre, prin intermediul soldatilor romani, in perioada daco-romana (secolele II-VI), cuvantul este transformat in “aleruia”. Mai apoi, prin prescurtare, el este intalnit ca “aler” si “ler”.

Aceasta transformare, petrecuta prin rotacizarea literei “l” poate fi observata si in cazul altor cuvinte, precum: “solem” (soare) si “molam” (moara). Anularea literei incipiente “a” este iarasi o caracteristica a limbii romane de inceput, precum se vede si in alte cuvinte preluate: “raie”, din “aranea”; “toamna”, din “autumnus”; “prier”, din “aprilis”.

Fiind intalnit pe toata aria daco-romana din stanga Dunarii, cuvantul “ler” dovedeste vechimea colindelor noastre religioase din secolele II-VII. Precum cuvantul “aleluia” este intalnit in aceeasi forma, atat in cantecele religioase slave, cat si in colindele romanesti, tot asa este intalnit si cuvantul “ler”. De asemenea, aceste doua cuvinte pot fi intalnite si in mai multe regiuni din Franta.

In limba romana, cuvantul “ler” poate fi intalnit mai ales sub forma consemnata de Dimitrie Cantemir, si anume: “Ler, aler Domnul.” De comun acord, cu sau fara a comunica intre ei, autorii colindelor religioase au compus in mod asemanator, pastrand forma de inceput a cuvantului, si anume “Ler, Doamne”.

Teodor Danalache

Sursa: CrestinOrtodox.ro

MIHAI EMINESCU: TESTAMENTUL LUI IOAN OTETELIŞANU

 

Otetelişenii sunt cunoscuţi ca patrioţi ai Ţărei Româneşti şi de-aceea nu ne prinde mirarea de-a vedea la ce frumoase scopuri au destinat acest boier bătrân averea sa. Încă pe la anul 1830 vedem figurând un Otetelişanu în Societatea filarmonică, vedem cum începătorul teatru românesc tipăreşte repertoriul său, nepretenţios şi cu toate acestea ales, dintr-un fond al căminarului Otetelişanu.

 

Uzufructul averei răposatului Ioan Otetelişanu, reprezentând o rentă de 150 până la 200 de mii de lei noi, rămâne după testament la dispoziţia soţiei sale. Iar după moartea acesteia, averea aceasta va forma un fond pentru crearea unui institut de fete cărora — zice testamentul — li se va da învăţătura şi creşterea ce se cuvine unor mame de familie fără pretenţii şi fără lux. Escedentul eventual al averei se va capitaliza şi va constitui pentru elevele acelui institut un fond de zestri, cari însă nu vor putea fi nici mai mari nici mai mici decât de două sute de galbeni.
D-nii Ioan Cîmpineanu şi Ioan Calinder sunt numiţi prin testament administratorii bunurilor lui Otetelişanu. Ei vor avea a stabili programul de studii al institutului, repartiţia veniturilor, constituirea zestrilor. Vor putea să delege din parte-li persoane care să perpetueze dreptul de administraţie şi să mănţie unitatea de direcţie a fondaţiunei Otetelişanului.

 

În acest bărbat recunoaştem generaţia trecută a Ţărei Româneşti; binevoitoarea, patriotica generaţie care forma floarea Ţărei Româneşti înainte de 1848. De la anul acesta începând, românii au pierdut simţul istoric. Cuvinte nouă fără cuprins, oameni noi fără trecut şi fără valoare, o limbă păsărească în locul vrednicei limbe a strămoşilor, instituţii nepotrivite cu trebuinţele modeste ale ţăranului dunărean au înăbuşit frumoasele şi spornicele începuturi ale unei literaturi într-adevăr româneşti, ale unui naţionalism nu de fraze banale, ci d-un cuprins real. Nu-i minune dacă în mijlocul unei dezvoltări care, cu suflarea sa nelegiuită, au rupt fir cu fir toate tradiţiile istorice, au risipit piatră cu piatră vechea comoară a averei sufleteşti şi materiale a poporului românesc, oamenii mai vechi s-au dat uitării, încât abia se mai auzea de ei, şi că vin a reîmprospăta numele lor în memoria unor urmaşi nedemni prin tristul şi ultimul act de iubire către neamul lor, prin testament.

Fie-i ţărâna uşoară şi amintirea neuitată.

[CURIERUL DE IAŞI, 16 iunie 1876]

Sursa:  CERTITUDINEA

FABULA CRIZEI FINANCIARE

A fost odata ca niciodata un biet lustragiu care isi castiga existenta, da, ati ghicit, lustruind pantofii domnilor care intrau si ieseau dintr-o cladire impozanta din centru.

Niciodata nu stiuse exact ce cladire este aceea in fata careia lucra de ani de zile, poate ere o banca, poate era o bursa, poate vreun minister important insa domnii bine imbracati care intrau acolo opreau adeseori la el pentru a-si lustrui pantofii.

Lustragiul nostru era priceput in ceea ce facea, folosea numai crema de pantofi de cea mai buna calitate si era vesel si optimist.

Intr-un cuvant era multumit cu munca lui iar clientii lui la fel asteptandu-si rabdatori randul la lustruit.

Intr-o zi insa s-a oprit la el un client nou, mai deosebit de ceilalti care l-a intrebat prietenos: “Ce faci aici? Ce-i cu tine asa de vesel? Nu ti-a spus nimeni de criza financiara?”

Ce-i drept nu-i spusese nimeni, nici unul dintre domnii aceia bine imbracati care intrau in banca sau ce-o fi fost acolo, probabil toti la curent cu criza.

“Poate nu le pasa de tine sau poate n-au avut suflet sa iti spuna insa criza financiara e pe drum si ne va afecta absolut pe toti, nu va scapa nimeni, nici macar tu un biet lustragiu. Asa ca daca ai un dram de minte iti iei masuri din timp, ca sa nu fi luat pe nepregatite. Aceasta e meseria mea, sunt expert, stiu ce vorbesc.”

Dupa plecarea domnului binevoitor lustragiul nostru ramase pe ganduri. Poate ca intradevar nici unul dintre clientii lui nu il considerase demn sa il puna la curent cu criza financiara. Noroc cu domnul cel prietenos care ii voia binele.

Asa ca lustragiul a inceput sa ia masuri incat sa nu fie luat pe nepregatite de criza financiara. Pentru inceput folosea mai putina crema de pantofi si mai de proasta calitate.

Apoi a inceput sa aloce mai putin timp fiecarui client, dupa cum se spune time is money. A inceput sa socializeze mai putin cu acestia, criza e criza, nu mai e timp de smalltalk.

Preocupat de criza financiara devenise ingandurat, tacut si isi facea treaba de mantuiala.

Asa ca incetul cu incetul clientii fideli carora le placeau veselia si calitatea muncii lustragiului au inceput sa se rareasca.
Iar lustragiul nostru cu fiecare client pierdut era multumit intr-un fel ciudat ca domnul cel binevoitor a avut dreptate.

“Ce m-as fi facut daca expertul nu m-ar fi prevenit la timp? Acum as fi fost probabil luat pe nepregatite de criza financiara.”

Morala o trageti singuri! Nu avem nevoie de asemenea “binevoitori”, de la FMI, Banca Mondiala sau de unde mama lor mai sunt! Criza nu exista. Criza este doar o inventie ca sa fim distrusi, ca sa fim spoliati de tot ce mai avem.

După portalul CELE MAI BUNE ARTICOLE

DECEMBRIE 1925. Moartea lui Serghei Esenin

 

 

Între Serghei Esenin şi Nicolae Labiş există multe asemănări. Ambii au fost consideraţi mari talente ale literaturii, iar acum sunt printre cei mai mari poeţi ai ţărilor pe care le reprezintă şi nu numai. Atât Labiş, cât şi Esenin au murit în luna decembrie, de tineri, în condiţii suspecte. Moartea lui Labiş a fost clasată ca accident, iar cea a poetului rus ca sinucidere. Însă, după căderea “cortinei roşii” au apărut mai multe mărturii care arată că cei doi au fost asasinaţi.
O moarte stranie

Serghei Esenin s-a născut în 1895, iar 30 de ani mai târziu, pe data de 27 decembrie 1925 a fost găsit spânzurat într-o cameră de hotel din Leningrad, actual Sankt Petersburg. Moartea sa a fost clasată drept sinucidere, însă asupra acestui aspect au existat din totdeauna mari îndoieli.

DECEMBRIE 1956. Moartea lui Nicolae Labiş

Nicolae Labiş a fost iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în România. De aici avea să i se tragă moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la cale de Securitate şi executat la ordin. Poetul a supravieţuit până pe 21 decembrie, la Spitalul de Urgenţă Floreasca…

Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, această crimă nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare “de interes naţional”. Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea.

Mă număr printre puţinii martori care se mai află în viaţă, colegă de grupă, prietenă şi părtaşă la aceleaşi frământări ale poetului în ultimul lui an de existenţă – tumultuosul şi sângerosul 1956, când doar pentru o clipă am trăit iluzia libertăţii. Această fericire m-a transformat în martor incomod şi “nociv”. În realitate, nu aveam nici pe departe carisma şi puterea lui de luptător. Am fost aleasă însă ca exemplu, arestată şi condamnată, pentru că am organizat şedinţe “conspirative”, “contrarevoluţionare”, la care a participat şi poetul Nicolae Labiş. Aceeaşi soartă a avut-o şi colegul şi prietenul nostru comun Aurel Covaci, care-l adăpostea pe poetul fără locuinţă şi bani Nicolae Labiş.

MIHAI EMINESCU: “Ale tale dintru ale tale, frate Brătiene!”

Există, se vede, între radicalii din România un fel de dicţionar secret de locuţiuni, de parole ce au valoarea unor ordine de zi, cari ne rămîn necunoscute nouă profanilor precum: „Vegheaţi! Ora a sosit” şi altele de acestea.

O foaie din Focşani, „Luptătorul”, dînd seamă despre atentatul încercat asupra d-lui Brătianu, încheie cu cuvintele: „Ale tale dintru ale tale, frate Brătiene!”. Fost-or-fi potrivite cu ceea ce se petrecuse, avut-or-fi aceste cuvinte alt farmec asupră-ne nu ştim, destul că, la încheiarea unui articol în care condamnam fapta, cercam însă a explica cum instinctele rele, înclinările criminale ale oamenilor găsesc în precedentele create de principiile şi apucăturile roşiilor o atmosferă ce le prieşte, pusesem şi noi cuvintele, rămase în minte-ne la citirea ziarului din provincie, „Ale tale dintru ale tale”.
Nici prin vis nu ne trecea că, din întîmplare, puseserăm mîna pe una din acele locuţiuni mistice, din acele devize ale partidului roşu de cari ascultă orbeşte toată suflarea patriotică, că noi, neconsacraţii în misterele organizaţiei internaţionale ale societăţii de exploatare, atinsesem cu vîrful condeiului un triangul cabalistic din marea carte secretă a partidului.

PUTEREA CREATOARE A CUVÂNTULUI

La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu este Cuvantul. Cuvantul este creator. Dumnezeu a creat lumea si lucrurile din ea prin rostirea numelor. Si omul a fost creat cu aceasta putere.

Noi am uitat de mult acest lucru, dar stramosii nostri stiau. De aceea, numele spiritelor rele nu erau rostite: pentru ca spiritele puteau sa se materializeze prin simpla pronuntare a numelui lor. Si tot de aceea rugaciunea vindeca, aduce lumina. Dar mai mult decat atat, orice cuvant rostit poate crea o realitate, depinde insa ce se afla in spatele cuvantului: cata credinta si cata iubire. O simpla urare de drum bun adresata cuiva cu tot sufletul il poate feri pe calator de rele precum un talisman. Aceleasi cuvinte rostite la repezeala, cu gandul in alta parte, ori din politete, fara ca in realitate sa-i dorim tot binele celui de care ne despartim, sunt o mica insulta. O urare sincera de succes la examen sau pur si simplul salutul zilnic de “o zi buna” sau de “Doamne-ajuta” pot face minuni. O soapta dulce poate aduce un ocean de fericire. O vorba buna spusa din inima poate aduce echilibrul in sufletul unui om sau in jurul lui. Ce ne costa sa o rostim? Ea poate aduce chiar vindecare, poate aduce bucurie, poate stinge conflicte si lega prietenii. Vorba buna intotdeauna este ziditoare.

Dar nu e de-ajuns sa stim cum sa vorbim. Trebuie sa stim si cand. Sa stim sa-l ascultam pe celalalt valoreaza adesea mai mult decat o vorba buna. Tacerea da valoare cuvintelor. Sa nu incercam binele cu de-a sila, cand celalalt nu are nevoie de vorbe, ci doar de cineva care sa-l asculte. Tacerea si ascultarea ii dau celuilalt incredere, curaj si linistire. Adesea oamenii vin la noi pentru a ne aduce informatii, chiar daca nici ei si nici noi nu stim acest lucru. Daca nu-i ascultam cu atentie, ei nu ne vor putea transmite mesajul pe care il au si putem pierde o ocazie sau un sprijin important. Ascultand, ii ajutam pe ceilalti sa ne aduca cuvantul cel bun, ascultandu-i ne vine inspiratia sau o idee salvatoare.

Traim intr-o lume ce s-a departat mult de radacinile ei spirituale, in care fie vorbim foarte mult fara sa spunem nimic, mai mult din teama de a tacea – caci tacerea ne obliga sa ne intalnim cu noi insine – fie stam in fata televizorului ori a calculatorului si nu mai deschidem gura ore sau zile in sir. Cuvantul este privit doar ca un instrument de comunicare, o insiruire de sunete produse de corzile vocale, asociate cu un sens. Am uitat ca cuvantul vindeca sau ucide, creeaza ori distruge si am uitat ca noi suntem cei ce purtam asupra noastra in fiece clipa aceasta teribila arma, acest minunat talisman. Ne lasam coplesiti de depresie, stres, suparari si atatea boli care provin din acestea, cand vindecarea este la indemana noastra: doar prin puterea cuvantului, rostind zilnic vorbe frumoase, pline de iubire si adevar.

După Formula AS

Criza globală a fost generată artificial pentru a putea fi creat un guvern mondial

Un stat totalitar îşi va face apariţia pe teritoriul Uniunii Europene în urma crizei, ce se va putea compara cu dictatura Uniunii Sovietice, în timp ce actualii membri ai UE îşi vor ceda independenţa în contul datoriilor, consideră economistul leton de origine rusă Dmitri Smirnov, lector la Şcoala Superioară de Studii Economice Ventspils din Letonia.

În aproape 20 de ani, potrivit acestuia, odată cu trecerea crizei, un guvern mondial va conduce întreagă lume, relatează miercuri (16 noiembrie 2011) agenţia de presă rusă Novîi Reghion.

“Criza va duce la faliment statele zonei euro, iar pentru datorii li se va lua independenţa. Euro nu este în pericol. Dimpotrivă, pentru a salva euro, toţi trebuie să adere la zona euro şi să-şi piardă independenţa. Se va spune că putem supravieţui doar împreună. Avem nevoie de a crea un stat totalitar, de a-i aduna pe toţi în aceeaşi oală, pentru a-i subjuga” – a declarat Smirnov într-un interviu acordat marţi seara, în cadrul emisiunii “Razvoroť la postul de radio Baltkom 93,9.

MIHAI EMINESCU: Evreii şi Legea Avocaţilor

„Curierul intereselor generale”, în unul din numerele sale, insinuă foii noastre voinţa de a apăra pe evrei. Abstrăgând cu totul de la confuzia de idei şi de la reua credinţă, dezvoltate în notiţa respectivă, declarăm că nici apărăm, nici am apărat vreodată direct sau indirect pe evrei, ţinta noastră este de a spune adevărul, pe care iată-l.

La întrebarea dacă evreii pot pleda sau nu înaintea judecătorilor de pace, criteriul discuţiunei nu e nici legea advocaţilor, nici art. 7 din constituţie, ci art. 18 din pr. civilă.

Legea avocaţilor e promulgată la 64, procedura la 75. Dacă autorul procedurei ar fi voit ca şi înaintea judecătorilor de pace să pledeze numai avocaţi, ar fi zis: „Părţile se vor înfăţoşa în persoană sau prin avocat”. Însă în realitate zice: ,,Părţile se vor înfăţoşa în persoana sau prin vechil”. El evitează terminul de avocat, pe care-l cunoaşte şi pe care-l înscrie mai jos la art. 94, unde cere ca înaintea tribunalelor părţile să se înfăţoşeze sau înşile sau prin avocaţi.