Prima pagină > Fără categorie > „Prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”

„Prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”

Oameni de stat şi militari de elită, scriitori şi diplomaţi, istorici şi geopoliticieni, ziarişti de imens prestigiu şi autoritate morală, dintre care-i reţinem în prima ordine pe M. Eminescu sau N. Iorga, pe M. Kogălniceanu, I. I. C. Brătianu sau N. Titulescu, pe S. Mehedinţi, Pamfil Şeicaru sau Emil Cioran, s-au exprimat adeseori şi în mod categoric în sensul că, pentru ultimele trei veacuri ale istoriei naţionale, a funcţionat cu putere de lege acest blestem neiertător în privinţa poziţiei noastre geopolitice: Românii şi România s-au aflat „prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”.

Sub acest aspect, câteva date s-au impus ca puncte de referinţă, nu numaidecât pentru evoluţia/involuţia raporturilor româno-ruse ori sovietice, ci şi pe planul istoriei Europei de Sus-Est sau continentale, chiar universale. Să reţinem, în context, anul 1711, când ruşii şi Petru cel Mare, au depăşit graniţa de apus despărţind Imperiul de Moldova pe Nistru, angajând, avându-l alături pe Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, bătălia cu turcii de la Stănileşti (iulie 1711), pierdută în câteva zile. În consecinţă, Cantemir fu silit să se retragă în Rusia, dar nu putem neglija că, anterior confruntării de la Stănileşti, domnul Moldovei a fost acela care a redactat integral textul Tratatului de alianţă cu Petru cel Mare, ce avea să fie semnat la Luţk în 13/24 aprilie 1711.

Fapt cardinal în desfăşurările istorice, Cantemir, în spiritul „străvechilor legi” ale Ţării Moldovei dar prevăzător la maximum, a inclus în Tratat respectul integrităţii teritoriului Moldovei, ale cărei fruntarii au fost stabilite cu precizie în toate direcţiile, inclusiv, dacă nu cumva în rândul întâi, spre Est, pe Nistru. Drept care, articolul 11 prevedea fără rezerve că: „Pământurile Principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele ţări”.

Este lipsit de orice îndoială că, având în seamă evoluţiile ulterioare, linia româno-rusă pe Nistru impusă de Cantemir la 1711 prezintă din toate punctele de vedere o relevanţă cu adevărat istorică. Cu atât mai mult cu cât, după exact un secol, mai precis în anul 1812, Rusia Imperială reuşeşte, în urma unui război epuizant de şase ani cu Turcia, să-i impună acesteia în ultimul moment, atunci când se afla chiar în preajma campaniei lui Napoleon până la Moscova, Tratatul de Pace de la Bucureşti (16/28 mai). Şi în raport cu care graniţa apuseană a Imperiului de la Răsărit a fost împinsă mai departe spre Vest, în detrimentul Moldovei, din trupul căreia a rupt teritoriul dintre Nistru şi Prut, denumit integral, în cursul dar mai ales în urma faptelor survenite, Basarabia.

Imperiul Otoman, ca putere suzerană, nu era nicicum îndreptăţit să cedeze ceva din teritoriile Moldovei şi Ţării Româneşti, care, nefiind provincii turceşti, nu puteau fi – integral sau parţial – transmise şi pe care, totuşi, le negociase anterior anului 1812 cu Rusia, care le pretinsese pe ambele provincii. Numai iminenta campanie a lui Napoleon a determinat Petersburgul să-şi modereze cererile, astfel că Imperiul Rus, prin mijlocirea Marii Britanii la Poartă, prin trădarea diplomatului turc care a condus tratativele, ulterior executat, prin cumpărarea boierilor localnici şi a domnului Moldovei, deja deposedată la 1774 de Bucovina, a ocupat întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru. Basarabia a devenit gubernie, fiind supusă unui intens proces de rusificare, înfăptuit metodic în răstimp de mai mult de un secol.

Pentru Rusia, Tratatul de la Bucureşti a marcat un mare succes, în vreme ce pentru Moldova – un dezastru, soldat cu pierderea unui teritoriu de peste 45.600 km2 şi a 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi aproximativ 700 de sate. După o sută de ani de la consumarea tragicului eveniment, care a divizat şi o naţiune în plin proces de constituire, incomparabilul nostru istoric care a fost Nicolae Iorga a consemnat: „Am ştiut noi toţi, cel de sus ca şi cel de jos – afară de câteva uscături trândave, care se laudă cu stearpa lor mărire, – cel bogat ca şi cel sărac, cel cu învăţătură din carte şi cel cu înţelepciune din viaţă, am ştiut să ni arătăm, cuviincios şi liniştit, dar hotărât şi puternic, jalea pentru că, acuma o sută de ani, rusul, biruitor asupra turcului, a rupt şi a tras la dânsul jumătate din vechea noastră Moldovă”.

Şi, tot atunci, acelaşi Nicolae Iorga, într-un alt studiu remarcabil, înregistra cu tristeţe dar şi cu încredere în viitorul ce avea să survină la 27 martie/9 aprilie 1918 atunci când Sfatul Ţării de la Chişinău avea să voteze Unirea Basarabiei cu Ţara-Mamă: „…La Pacea din Bucureşti, deci, Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării ostaşi fuseseră primiţi totdeauna bine la noi, în ţară ospitalieră, primiţi cu crucea şi Evanghelia de clerici, poate şi pentru a se aminti astfel acestor vânători de pământ străin dreptatea şi cruţarea creştinească, ni-a luat Basarabia pentru că avuse o socoteală cu Turcia. Crezuse că poate opri amândouă ţările româneşti întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care numai Dumnezeu ştie de câte ori ne-a dat şi unora şi altora: au fost câţiva ani când numele Împăratului Alexandru Pavlovici, şi nu al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie şi scris deasupra uşii bisericilor ce se ridicau. Francezii pătrunseră însă în Rusia, şi atunci vecinii se mulţămiră şi cu o pradă mai mică. Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a ajutat la aceasta. Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi învins, nici cucerit”. Pentru ca, în cuvântarea ţinută la Bucureşti în 16 mai 1912, cel care avea să fie proclamat Apostolul Unirii tuturor Românilor se socotea îndreptăţit să dea asigurări în privinţa „secolului pierdut” în urma raptului Basarabiei:
„Ne-am simţit un popor, un singur popor. Şi furia urgiei din urmă ne mână pe toţi iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptăţii săvârşite”.

Marea Unire din 1918 a reprezentat incontestabil cel mai seamă act din întreaga existenţă a poporului român. S-au pronunţat în această privinţă Nicolae Iorga, Gh. I. Brătianu, David Prodan, Ştefan Pascu sau Constantin C. Giurescu. Din nefericire, România Mare, datorită unor condiţii interne şi internaţionale adverse, n-a depăşit condiţiile unei existenţe de 22 de ani.

S-a prăbuşit, mai ales, în urma acţiunilor imperialismelor mari şi mici, vecine ori nevecine. Nefiind defel straniu ca faptele să se fi declanşat, în situaţia în care locul Rusiei Ţarilor a fost preluat de URSS, tot pentru chestiunea Basarabiei, marcată de câteva momente decisive intervenite în istoria celui de-al doilea război mondial, aşa precum: 23 august 1939, 26-28 iunie 1940, 22 iunie 1940 şi 23 august 1944.

A constituit şi rămâne o problemă cardinală atitudinea liderilor politici şi militari care, în 1940, au optat pentru/împotriva cedărilor teritoriale. În privinţa Consiliilor de Coroană din 27 iunie 1940, detaliile au fost comunicate şi examinate mai demult, stabilindu-se că, la prima reuniune (imediat după ora 12,00), voturile au fost astfel repartizate: pentru – 10, rezervat – 1, pentru discuţii – 5, împotrivă – 11, în vreme ce la şedinţa următoare (după ora 21,00) opţiunile au reprezentat: pentru – 19, expectativ – 1, neexprimate – 2 voturi, împotriva – 6. Despre aceştia din urmă, regele Carol al II-lea a exprimat, în Jurnalul său, cele mai măgulitoare aprecieri: „… Numai şase voturi din cei 28 prezenţi au fost pentru rezistenţă. Numele lor (N. Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu şi Ernest Urdăreanu) merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti …”.

Numai atât, de vreme ce suveranul însuşi şi colaboratorii săi apropiaţi au acţionat pentru a forţa acceptarea ultimatumului şi cedarea provinciilor istorice! Trebuie reţinut că, în zilele şi săptămânile ulterioare (chiar peste ani!), au survenit clarificări, mai cu seamă din partea politicienilor care, prin forţa lucrurilor, la 27 iunie 1940 nu erau ori n-au ajuns la Bucureşti. Astfel, în prima ordine, reţinem din însemnările premierului în exerciţiu Gheorghe Tătărescu: „Consiliul de Coroană (din 27 iunie 1940, ora 12,20) se deschide sub preşedinţia Regelui într-o atmosferă copleşitoare. Consilierii Regelui, membrii Guvernului şi şefii armatei sunt prezenţi. Suveranul expune scopul convocării Consiliului şi îmi dă cuvântul. Expun pe larg istoricul raporturilor noastre cu Sovietele, precum şi toate negocierile duse de Guvern pentru a înlătura agresiunea rusă. Într-o linişte grea citesc textul ultimatumului primit în cursul nopţii şi sfârşesc prin a enumera primele măsuri militare şi administrative luate, cerând apoi voie Guvernului să-mi spun părerea după ce vor fi vorbit toţi membrii Consiliului…”.

După 23 august 1944, acelaşi Gheorghe Tătărescu, dispus să coopereze cu comuniştii, se va destăinui, într-un interviu acordat ziarului „Drapelul” din 17-18 ianuarie 1945, asupra faptelor din iunie 1940, denaturându-le grosolan, căci interpreta cedarea ca o dovadă… de prietenie faţă de U.R.S.S. şi, totodată, lansa atacuri contra lui Iuliu Maniu, atacuri convenabile cercurilor comuniste şi comunizante cu care avea să pactizeze curând la formarea guvernului dr. Petru Groza: „Declar că voi putea dovedi cu acte şi cu relatări de fapte, răzimate pe documentări purtând garanţiile oficialităţii, că un guvern Iuliu Maniu nu ar fi putut întru nimic împiedica desfăşurarea implacabilă a evenimentelor istorice din 1940. În schimb, însă, este sigur că dl. Maniu ar fi adoptat nu soluţia guvernului meu, adică soluţia păcii (sic!), ci, aşa cum rezultă din toate declaraţiile şi manifestările sale, soluţia rezistenţei armate, adică soluţia războiului, care ar fi atras nimicirea vremelnică a Statului român […]. Drama României din 1940 – se disculpa politicianul traseist – a fost nu consecinţa politicii noastre, ci rezultatul inevitabil al războiului european, provocat de Germania hitleristă”.

De partea cealaltă, adică a adversarilor evacuării Basarabiei şi Nordului Bucovinei, vocile ce s-au făcut auzite au fost redutabile, mai relevante şi mai vehemente. Au fost angrenate personalităţi de excepţie, care au dat – se înţelege – greutate poziţiilor prezentate. Câteva exemple le considerăm memorabile, fapt pentru care şi insistăm asupra lor.

În şedinţa Consiliului de Coroană din zorii zilei de 30 august 1940 şi care a luat în dezbatere problema Transilvaniei în legătură cu „arbitrajul” la care îndemnau Hitler şi Mussolini prin delegaţii lor la Viena, Victor Iamandi a revenit la un moment dat la întâmplările survenite anterior à propos de pretenţiile Kremlinului asupra Basarabiei şi Nordului Bucovinei. El s-a adresat Regelui: „Sire, consecvent cu cele ce am susţinut în Consiliul de Coroană de la 27 iunie, consecvent cu ce am susţinut în al doilea Consiliu de Coroană (din aceeaşi zi), când mi-am exprimat nedumerirea că suntem pe drumul concesiunilor permanente şi nu se poate prevedea un sfârşit favorabil pentru ţara noastră, pentru toate aceste argumente şi motive, care fac parte integrantă din conştiinţa mea de român, şi astăzi sunt împotriva primirii arbitrajului. Nu cred în garanţiile care se dau şi socot că politica noastră de astăzi n-a dus la nici un rezultat pozitiv. Pentru aceste consideraţiuni, nu trebuie să primim arbitrajul. Trebuie să rezistăm, pentru că războiul nu s-a terminat”.

Tot în acelaşi cadru, dar în Consiliul de Coroană din 31 august 1940, cu prilejul luării în dezbatere a „arbitrajului” impus României la Viena în ceasurile imediat precedente, liderul P.N.Ţ., Iuliu Maniu, nu s-a abţinut să trimită la consultările iniţiate de suveran în luna iunie şi la care vorbitorul nu participase: „Cred că cedarea Basarabiei, fără nici un fel de rezistenţă, a fost o profundă greşeală, ale cărei urmări le suferim astăzi. Trebuia, cu orice preţ şi cu orice sacrificiu, chiar cu sacrificiul de a suferi o înfrângere, să rezistăm. Naţiunile suferă înfrângeri pe câmpul de luptă, războiul are şansele sale bune sau rele, mari şi puternice naţiuni au fost înfrânte, poporul românesc a pierdut şi el războaie, dar prin vitejia soldaţilor săi şi prin puternica conştiinţă naţională, a prins puteri de viitor, pentru înălţarea ţării, în viitor. Aşa, am pierdut în Basarabia peste 2 milioane de români, fără nici cea mai mică rezistenţă. De aici, vă puteţi Dv. închipui descurajarea care a cuprins toate provinciile, pe toţi românii, şi umilirea care a cuprins armata română, care ar fi voit să aibă ocazia ca să arate că, dacă diplomaţia românească n-a ştiut a lucra, ea ştie să sângereze pe câmpul de luptă, pentru salvarea onoarei naţionale”.

Cu acelaşi prilej, istoricul Gheorghe Brătianu a observat de asemenea: „Eu nu vreau nici să îngreunez aceste dezbateri şi nici să fac procesul trecutului, deşi odată va fi făcut; dacă nu-l vom face noi, alţii îl vor face, dar ţin să amintesc un lucru: am luptat pentru o anumită politică, în afară de ceea ce era în ultimii ani. Ţin să spun că, dacă am luptat pentru că aveam nădejdi şi convingere, şi eu am făcut chiar declaraţii în această privinţă, [a fost] că prin această politică puteam păstra graniţele ţării”.

Neîntrecutul Nicolae Iorga, la reuniunea Comisiilor de politică externă ale Parlamentului, din 2 iulie 1940, a intervenit cu precizări nuanţate, prezentând finalmente poziţia celor mai de seamă politicieni ai ţării, consemnată într-un memorabil document: „Noi avem de ales două procedări: Procedarea Dietei Poloniei la împărţirea ţării. A vorbit unul, altul, a fost o luptă oratorică între dânşii şi s-a terminat printr-un vot care a însemnat admiterea de către naţiune a sfâşierii teritoriului. Aceasta este o hotărâre pe care, după părerea mea, nu o putem lua şi răspunderea va fi pentru toţi cei care se vor ralia la dânsa. Sau să facem ce-a făcut înţeleptul Rege Carol I şi acel mare ministru al lui, Ion Brătianu: faţă de un act de nedreptate, asemănător cu cel care se face azi României, retragem armata din teritorii, retragem funcţionarii. Nu luăm nici o hotărâre care să lege viitorul”.

Este neîndoios însă că, în epocă, cele mai incisive şi decisive au fost demersurile generalului Ion Antonescu. În urma unor demersuri insistente, generalul a obţinut să fie primit în audienţă de către Carol al II-lea, la 1 iulie 1940. Fără nici un efect evident însă. Căci, la plecare, solicitantul a predat suveranului o scrisoare de protest vehement faţă de cele intervenite după abandonarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa în robia comunistă rusească. Acest document, redactat în termeni radicali, dar exprimând corect realităţile, a fost rapid difuzat şi perceput ca atare de opinia publică naţională. Generalul Antonescu a fost cel dintâi pedepsit, fiind, din ordinul personal al Regelui, trimis într-un surghiun de aproape două luni la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia (iulie-august 1940). În perioada ce a urmat, Ion Antonescu avea să revină adeseori asupra erorilor din iunie 1940 privind evacuarea fără luptă a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa. La 1 octombrie 1940, de pildă, el considera: „Pentru salvarea ţării, pentru păstrarea onoarei, pentru mândria tradiţiilor ei şi pentru respectul morţilor ei, armata s-ar fi luptat. Ea s-ar fi sacrificat, chiar fără folos, dacă i s-ar fi cerut. Conducerea i-a refuzat însă această supremă satisfacţie”. Dar, în bilanţul activităţii lui Ion Antonescu, ceea ce finalmente a contat în chip copleşitor a constat în faptul că generalul/ulterior mareşalul a dovedit prin faptă că rămăsese pe deplin ataşat libertăţii provinciilor pierdute şi fidel reîmplinirii idealului României Mari.

Data de 22 iunie 1941 a purtat şi va rămâne în istoria românilor legată de un nume: Mareşalul Ion Antonescu. Prăbuşirea, în condiţiile cunoscute, a României Mari în 1940 l-a propulsat pe Antonescu pe prima scenă politică şi militară a statului român, devenind pe plan continental al III-lea om al Axei, după Hitler şi Mussolini. A fost şi s-a menţinut indiscutabil la rangul de aliat, iar nicidecum de vasal al acestora, aceasta în condiţii geopolitice concrete, care impuneau respingerea prin forţă a imensului pericol reprezentat de U.R.S.S., mai cu seamă în urma agresiunii barbare din iunie 1940, care a marcat debutul prăbuşirii României Mari.

Riposta lui Antonescu la agresiunea lui Stalin poartă un nume: Războiul Sfânt. O denumire care, la atâtea decenii după derulările istorice, nu reuşeşte să mai intrige pe cineva, în afara necunoscătorilor şi răuvoitorilor. De vreme ce, de exemplu, cu totul recent, la Moscova a apărut biografia semnată de Mihail Oşlakov, „Stalin – Învingătorul. Războiul sfânt al Conducătorului” (Stalin – pobeditel. Sviaşcennia vojna vojdia), Moskva, Elsmo, 2010, 288 p. Este indiscutabil că, vizavi de această carte, putem vorbi de Războiul Sfânt al Mareşalului Antonescu! Care, în repetate rânduri, şi-a expus rosturile campaniei sale în Est alături de Hitler în 1941-1944. Dar mai cu seamă în Ordinul de zi adresat la 1 ianuarie 1944 luptătorilor săi de pe front, în sensul că: „… În zilele trăite de voi, de noi şi de părinţii noştri, în ultimii 120 de ani, de la 1820 la 1940, Ţările Româneşti au fost de nenumărate ori invadate şi ocupate, dominate şi exploatate, sărăcite şi umilite, jefuite şi ciuntite de oştile ruseşti. Reamintesc tuturor că 1828, 1848, 1853-1854, 1877-78, 1916-18, 1940-41 sunt pumnale înfipte, numai într-un veac, în ultimul veac, în inima şi în mândria românească, în cinstea şi în glia strămoşească. Luaţi aminte şi nu uitaţi. Nu uitaţi şi nu vă temeţi că veţi putea fi pedepsiţi fiindcă vă faceţi datoria. Fiţi încredinţaţi că este pe pământ o justiţie supremă. Noi nu vom putea fi pedepsiţi de această justiţie fiindcă, fiind provocaţi, umiliţi şi ciuntiţi în 1940, am călcat în 1941 pământul altora pentru a libera pe al nostru. Noi nu am fi atacat niciodată pe nimeni dacă 3 milioane de fraţi nu ar fi fost luaţi în robie şi dacă Basarabia şi Bucovina noastră nu ne-ar fi fost smulse într-un moment când Europa s-a găsit la o răspântie fatală, când nimeni nu ne-a putut sări în ajutor”.

Ceea ce, la 6 februarie 1943, deci de îndată după eşecul de la Stalingrad, Antonescu transmisese unităţilor operative din regiunea frontului, şi cu acest îndemn: „… Dacă nu contribuim cu toate puterile noastre la lupta aliaţilor noştri, pentru a înfrânge comunismul şi pe ruşi, nu putem să asigurăm nici viaţa copiilor noştri, nici existenţa ţării noastre. De aceea, să luptăm cu toată hotărâre acolo unde ne găsim, spre a feri ţara de cotropire şi la vremea ce va veni să fim gata a înfrânge duşmanul nostru de moarte […] Dacă vrem să reconstruim o Românie Mare trebuie să o merităm prin lupte şi prin sacrificii”.

Indiferent de orice intenţii şi iniţiative nenorocite ce i s-au atribuit în epocă ori continuă a-i fi imputate, Ion Antonescu, cel de-al III-lea Mareşal al României după 22 august 1941, a fost singurul lider politic şi militar de la Bucureşti capabil a pregăti, declanşa şi purta Războiul din Est (1941-1944), alături de Germania şi aliaţii ei, împotriva U.R.S.S. şi a Naţiunilor Unite. Un război condus, înainte de orice şi mai presus de toate, pentru refacerea României Mari şi zdrobirea comunismului. Şi, nu mai puţin, pentru Basarabia şi Bucovina. Nu a fost nicidecum întâmplător că, în după-amiaza zilei de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie din Valea Piersicului de la Jilava, Mareşalul Antonescu s-a despărţit de mama sa, asigurând-o fără pic de ezitare: „Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel!”

Autor: Prof. Univ. dr. Gh. Buzatu

Citeşte articolul integral în Revista ART-EMIS

Titlul original: „Basarabia şi iar Basarabia (1812 – 2012)”

via certitudinea.ro

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: